Fetita noastra a crescut mare. Maine are serbare, a doua ei serbare. Din pacate, de data asta rolul ei este unul pasiv, de figurant. Nu s-a gasit partener de dans si pentru ea. Doamna educatoare s-a temut. Cum poate sa sperie Kiti pe cineva? Cu fatuca ei blanda, de ingeras?
Totusi ma bucur ca a dansat cu placere la repetitii, uneori cu prompterul ei (fata care o insoteste la gradinita) si alteori cu cate vreun baietel ramas pe moment fara partenera (tintuita acasa cate o zi din cauza vreunei viroze).

Maine, pe scena, va sta doar pe margine. Asta daca nu cumva va avea de inlocuit pe cineva. Si isi va privi si aplauda colegii cu un clopotel rosu in mana. Ca o fetita mare, inteleapta. Pentru ca da, a crescut mare. Mai mare decat rochitele ei de serbare.

Kiti merge la gradinita. Este o gradinita publica cu o clasa step by step in care isi petrece si Kiti diminetile, acum, in al doilea an. Este insotita intotdeauna de cate una dintre “prietenele” ei care o ajuta sa faca parte din grupul de copii, o invata sa interactioneze cu ei, la fel cum le arata si copiilor celorlalti cum sa o atraga pe Kiti in jocul lor si, nu in ultimul rand, intervine cand si daca Kiti este mai agitata si ar putea deranja ceva sau pe cineva. Cu alte cuvinte, cred ca e cel putin un “schimb” cinstit. Kiti evident castiga din integrarea sociala, copiii, deasemenea, au sansa sa invete despre diversitatea fiintei umane si, mai mult, despre acceptare, iar educatoarele, cu atat mai mult.

Maine Kiti insa sta acasa. Am fost rugata sa nu o duc la gradinita. Maine in clasa ei vor veni niste inspectori pentru nu stiu ce examen de grad al educatoarei. O educatoare tanara, sub 30 de ani. Nu vrea nimeni complicatii. Ok, Kiti va ramane acasa. Daca maine vor aparea complicatii la lectie, atunci cu siguranta vina nu-i va apartine lui Kiti.

Pentru noi e neimportanta absenta de maine. La prima vedere. Pentru ca la a doua intelegem ca Kiti nu este de fapt dorita acolo. Prezenta ei este perceputa mai degraba ca nociva decat ca necesara sau macar neutra. Iar daca educatorii lui Kiti, fie ei parintii, bunicii, fratii, tutorii, profesorii, nu isi doresc mai binele fetitei la fel cum ar face-o pentru ei insisi atunci avem o problema.

Asa ca maine ne facem ca n-auzim ceasul. Sau ca e duminica. Reducem numarul de profesori si reducem orele de munca. Ce-o fi?

Kiti era nelinistita. Intr-un colt al bucatariei, pe jos, a gasit un recipient cu apa. Si-a luat o cana rosie si si-a potolit setea. Nelinistea persista. Apoi, pentru ca apa se gasea si in alte recipiente din acea incapere, a (re)stabilit o alta ordine. Iat-o:

Si s-a linistit.

“Ies din baie şi mă îndrept spre a doua uşă pe stânga. Apăs pe clanţă. Uşa nu se deschide. Mai încerc o dată. Şi încă o dată. Degeaba. În spate vine cineva căreia i se zice mama. Mă uit spre ea rugător. Mama înţelege, mişcă cheia din uşă, apasă pe clanţă şi, minune, uşa se deschide. Intru înăuntru. Fug spre dulapul cu hainele mele. O aştept nerăbdătoare pe mama. Ştiu că vine, dar dacă întârzie numai puţin, intru în panică. Încep să sar scurt şi repetat pe vârfurile picioarelor. Iar dacă întârzie un pic mai mult simt că nu mai mă pot stăpâni şi încep să strig “iiii” şi să dau din mâini. Dacă o fac, mama mă ia de mâini calmă, ferm dar fără forţă şi mi le ţine de alungul corpului în jos. Mă linişteşte când face asta. Mă simt mai bine acum.

Aştept să-mi ia pijamaua şi chiloţii. Mama se aşează pe fotoliu. Eu mă aşez la mama în braţe. Mama îmi pune chiloţii pe marginea fotoliului. E semnalul pentru a începe să mă îmbrac. Îmi potrivesc degetele mari de la mâini în interiorul chiloţilor, restul degetelor pe exteriorul lor. Îi ridic. Ridic îndoit din genunchi piciorul stâng şi încerc să-i fac loc printr-o deschizătură a chiloţilor. Nu reuşesc, mi se agaţă de degetul mic al piciorului. Scot piciorul şi mai încerc o dată. Nici acum nu reuşesc. Îmi eliberez piciorul şi renunţ. Zâmbesc şi mă prefac că mă joc cu altceva. Nu reuşesc să o păcălesc pe mama. Îmi spune să mai încerc. Reiau paşii de dinainte şi reuşesc în cele din urmă să trec întreg piciorul prin gaură. Urmează să ridic piciorul drept şi să fac acelaşi lucru. De cele mai multe ori reuşesc mai uşor decât cu stângul. Dar uneori doar cred că am reuşit pentru că atunci când mă ridic în picioare ca să trag chiloţii în sus aceştia se blochează pe la jumătatea coapsei şi mama mă ajută să-i dau jos doar ca să reiau încă o dată toţi paşii. Cine să o mai înţeleagă şi pe mama asta?

Acum mama îmi dă pantalonii de pijama. Îi aşează şi pe ei pe marginea fotoliului. E timpul să-i apuc, tot ca pe chiloţi, şi, în aceeaşi ordine, să încerc să-i aduc cumva pe mine. Parcă e mai uşor decât cu chiloţii. Odată ce vârful piciorului intră în pantaloni, nişte tuburi lungi îmi conduc picioarele prin ele şi gata e îmbrăcatul.

Urmează bluza de pijama. Când o văd aranjată în faţa mea ştiu că trebuie să o iau cu mâna stângă de marginea dinspre mine şi cu mâna dreaptă trebuie să mă strecor înăuntrul bluzei ca să caut o ieşire. Ce mai nebunie! Ei, aici e dificil uneori. Pentru că dau de mai multe ieşiri. Şi mama are un fix: trebuie să găsesc una şi numai una dintre portiţe. Dacă nu, mă întoarce din drum. Asta nu mă supără prea tare. Când în sfârşit găsesc ieşirea preferată a mamei, strecor şi mâna stângă prinauntrul bluzei, tot ca să ajung afară din nou. Mâna stângă e mai dibace. Nu prea se încurcă. Cel mai des, găseşte calea cea bună. Acum e rândul capului să facă un drum prin bluză. Partea bună e că e cel mai uşor capului să găsească intrarea în bluză. Nu ratează niciodată (pentru mama niciodată înseamnă între 80 şi 100 la sută). Partea rea este că nu îi e capului prea lesne să găsească ieşirea. Şi e tare supărător. Capul mi se blochează cu totul în bluză iar eu intru în panică. Mă sperii. Sunt agitată. Încep să mă învârt. Ajutooor! Scoateţi-mă de-aici! Mi-e rău! Plâng şi ţip şi mă învârt pe loc. Trag tare de bluză, uneori în jos, alteori în sus. Uneori brusc situaţia se stabilizeaza şi mă trezesc cu bluza îmbrăcându-mi corpul. Alteori din agitaţia mea mă trezesc cu bluza într-o mână. Ooo, nu! Trebuie să o iau de la capăt! Numai de nu aş mai cădea în capcana aia înfiorătoare!

Acum am trecut din nou prin toate etapele de mai sus. Sunt cu bluza de pijama în mână, după una dintre încercările eşuate. Stau la mama în braţe. Văd că nu se grăbeşte astăzi. E ciudat. Îi iese apă din colţurile ochilor. Cred că am supărat-o. O strâng în braţe şi mă ghemotocesc şi mai mult, lăsându-mi capul pe umărul ei. Mă mângâie pe spate şi cap. Mi-e bine. Cald şi bine. Îşi ia mâna de pe mine. Stai, nu pleca! Îi iau mâna în mâna mea şi o rog să mă mai mângâie. A înţeles ce vreau de la ea. Ştiu că ar vrea să fiu mai îndemânatică. Încerc. Chiar încerc. Îmi spune că mă iubeşte. Tot timpul îmi spune asta. Cred că ştie că şi eu o iubesc. Ce bine că astăzi nu se grăbeşte! E foarte grăbită de obicei. Aş vrea să mă mângâie mai des. Îmi place.

Acum îmi zâmbeşte. Şi eu îi zâmbesc. Mă învaţă mereu să o imit. Sunt încă fără bluză. Mama îmi dă din nou semnalul să încep magia cu bluza. Surpriză! De data asta îmi reuşeşte magia din prima încercare. Mama e bucuroasă. Şi eu sunt bucuroasă.

Urmează să stau faţă în faţă cu mama care aşteaptă să îmi mişc buzele şi limba într-un anume fel până se aude ceva de genul “a-p-te bna”. Mama mă imită ea pe mine acum, puţin cam stângaci: “noapte bună!”.

Şi fug repede, repede în pat.”

Într-un coșuleț drăguț cad unul câte unul, din când în când, niște organe de simț. Ele sunt croite dintr-un carton lucios, dar par cât se poate de reale. Sunt doi ochi căprui cu gene, un năsuc ca un buton de jucărie, o guriță deschisă de un zâmbet adevărat, cu dinți și două urechiușe. Urechiușele sunt defavorizate, fiind mai mici decât ar trebui, dar, nu vă speriați, este doar greșeală de tipar. Fiind desenate pe un carton, ele sunt bidimensionale, dar, fiind decupate dintr-o fotografie, par tridimensionale.

Ochii văd și se văd cel mai bine în coșuleț.
Nasul “vede” și el binișor.
Urechile sunt ciudatele, nu pentru că sunt mici, ci pentru că “văd” doar mici detalii aparent irelevante.
Gura aproape că nu “vede” deloc. E încătușată. Se descătușează doar pentru plăcerea proprie, uneori însă și pentru urechiușe, care i-au picat cu tronc.

Și cele șase organe de simț se simt bine în coșuleț, dar se simt și mai bine pe meleaguri natale. Adică fiecare la locul lui pe fața aparținătoare. Care este desenată pe un alt carton lucios, iar a cărei proprietară este chiar cea care joacă acest joc. Căci este un joc.
Deci, fetița (am uitat să spun că e o fetiță), o fetiță reală, trebuie să-și aranjeze proprii ochi, propriul nas, propriile urechi și propria gură pe desenul de pe carton. Și cum organele de simț stau destul timp împreună în coșuleț, s-au jucat și s-au învârtit până au făcut un scurtcircuit. Așa că, fiind bulversate de stimuli mulți și amestecați, nu mai știu unde le este locul. Și se trezesc deodată în locuri nepotrivite și necunoscute. Și se trezesc deodată cu un zgomot infernal de fond la care nu mai fac față. Și n-au încotro, trebuie să se organizeze cât se poate de bine, așa că ochii pot să râdă sau să mănânce sau să miroasă sau să audă; nasul poate să vorbească sau să vadă; urechile pot să vadă; gura poate să audă și să vadă. Dar ce muncă! Ce concentrare! Ce durere!

Este un joc atractiv, toți sar să-l joace. Sunt pe-acolo și doi băieței care dau o mână de ajutor. Și mama fetiței, și tatăl fetiței, și alte fete care vin să dea o mână de ajutor și pleacă doar pentru a reveni în ziua următoare, tot ca să ajute la dezlegarea misterului. Toți vrem să punem în ordine organele de simț centrifugate. Ca să nu se mai chinuie atâta. Ochii să vadă, urechile să audă, nasul să miroasă, gurița să vorbească…

Stau pe fotoliu si dau ocol camerei cu privirea. Este liniste, H se joaca linistit, ca de obicei, in camera lui, F e si el acolo, tot ca de obicei. Kiti e cu mine, aici. Sau cel putin asa mi s-a parut, parca am vazut-o strecurandu-se tiptil si fara voce in camera. Nu, nu mi s-a parut. E intr-unul din patratelele ei. Nu e de mirare ca n-am fost sigura de prezenta ei langa mine pentru ca este complet linistita si aproape complet acoperita de niste obiecte. O balena si un caine mare din plus de la IKEA, un rucsacel de gradinita, o pijama albastra si un scaun verde de plastic (!?!). Sta pe burta, cu fundul in sus, cu nasul cat mai adanc infipt in coltul canapelei si cu gambele atarnand pe podea. Pare impietrita ca o reptila in nisip conservandu-si energia. Prezenta ii este tradata insa din cand in cand de cate o miscare brusca si scurta din gambe, care tasnesc cu viteza in sus si cad pe podea la fel de repede. Oare nu simte durere?

Nu ma deranjeaza aceasta bizarerie. Toti avem ciudateniile noastre poate. Insa ma ingrijoreaza putin pentru ca pozitiile ei de relaxare sunt modelate in jurul vreunei adancituri ca cea dintre salteaua patului si perete unde ii sta nasul atunci cand doarme. Si atunci cum poate sa respire? Zici ca si aerul nostru o copleseste! (asta nici macar nu-i o exagerare tinand cont de poluarea lui).

Acest comportament pare de autoaparare. O bombardam cu prea multi stimuli. Dimineata lectii, dupaamiaza lectii iar, intre lectii cine sunt eu?, ce este?, cum te cheama?, cati ani ai?, hai sa numaram!, vino la mine!, du cartea pe masa!… Si eu m-as ascunde undeva daca m-ar bombarda cineva toata ziua cu instructii si intrebari. Uneori chiar o fac pentru cate 10 minute :).

De-aia o inteleg si ii respect dorinta de a se izola uneori. Nu prea mult insa. E 14 30 si incepe lectia. Avem alta optiune?

Daca pana de curand interactiunile lui Kiti cu fratii ei s-au aflat strict sub controlul nostru, mai nou observ reactii spontane de la ea spre ei.
Pe cel mic il apuca stangaci de mana sau umar sau cap si il duce (mai bine spus il impinge) intr-o plimbare catre usa de la intrare si inapoi.
Alteori intentia ei este si mai indrazneata, ea ne(mai)multumindu-se doar cu o plimbare ci o transforma intr-o veritabila urmarire in fuga. Care e incarcata de emotii: surpriza cand il vede in urma ei, teama de a fi prinsa cand se apropie prea tare de ea, infiorare insotita de chiot cand este incoltita, apoi bucuria de a relua ciclul.
Cu fratele mai mare interactiunile sunt mai “misterioase”, mai subtile. Ele sunt pure declaratii de dragoste: imbratisari tandre uneori, puternice alteori si intentii de atragerea atentiei cand H este prea absorbit de vreo activitate.
Iar celor doi frati laolalta Kiti li se alatura pentru a”dansa”.

Insa toate reactiile care o apropie de asa-zisa “normalitate” par incomplete. Si chiar sunt. Cand danseaza o face cu ochii in pamant, cand se joaca cu mingea o arunca si o prinde cu jumatate de corp, cand rade e pentru un timp prea scurt. E ca si cum s-ar simti vinovata fata de propria constiinta. Vinovata pentru ca rade, vinovata pentru ca bucuria ei are impact puternic, vinovata pentru ca isi tradeaza propriul sine pe care ar vrea si n-ar vrea sa-l tradeze.

E un proces de adaptare. E unul greu, anevoios. A inceput fara acordul ei si continua poate o farama si cu voia ei. E bine asa, e rau? Nu stiu! Dar va fi mai usor pentru ea, noi asta speram.