“Ce păcat de ea, este atât de frumoasă!”…
Fata mea este foarte frumoasă. Așa se spune, copiii cu autism sunt deosebit de frumoși și că așa-zisa frumusețe ” ieșită din comun” este compensatorie pentru multiplele deficiențe, de socializare, comunicare etc. Eu nu cred asta. Dar fata mea tot frumoasă rămâne.
Și baietii mei sunt foarte frumoși. Aveți cumva vreo îndoială? Degeaba, știu ce spun, sunt mama lor.
Văd copii frumoși mereu și aud despre existența lor de la fiecare părinte cu care vorbesc.
Nu-mi amintesc să fi întâlnit copil urât sau mai puțin frumos. De-asta nici nu cred ce se spune despre copiii cu autism. Dar nu este nici invers. Să nu credeți cumva că apariția lor vă va dezgusta! Stați liniștiți, veți fi surprinși! Înfățișarea lor este cât se poate de “normală”. Cu trecerea anilor rămâne la fel, însă, fără terapie sau uneori chiar cu terapie, comportamentele lor ies din “normalitate” și încep să fie aparente, să “se vadă” pe chip sau trup. Dar chiar și așa, știți ce frumoasă este fata mea?
Contează pentru cineva? Are vreun sens să afirm asta? Unul mic, recompensatoriu pentru mine, poate că are, da. Nimic ieșit din comun. Natura ne facilitează apropierea de copiii noștri și prin moștenirea genetică a însușirilor faciale. Sunt atât de familiarizată cu imaginea mea din oglindă, încât uneori o consider deosebit de atrăgătoare. Apoi o revăd, într-un format mult mai drăgălaș, de fiecare dată când imi privesc copiii. Deci v-am demonstrat de ce ei sunt frumoși. Dar pentru că toți suntem frumoși măcar în câteva perechi de ochi, iar copiii-în mult mai multe, faptul de a spune că cineva este frumos este irelevant.
“Ce păcat de ea, este atât de frumoasă!” nu schimbă situația cu nimic, nici nu face bine, nici n-ar trebui să facă mai rău. De aceea pentru mine fraza asta nu înseamnă nimic. Așadar să nu mi-o mai spuneți, pentru că nu o să vă mai aud!