autism

De bunăvoie

by maria, Posted on

O ştiţi pe pisicuţa Kiti? Miau-miau, se gudură printre picioarele şi mâinile mele. Îşi lasă capul moale între umeri şi se apleacă din trunchi, ca să intre sub braţul meu drept. Miaaaaau, îmi zâmbeşte discret, dar plin, aţi mai văzut vreodată un zâmbet discret, dar totodată imens? Vino, pis pis pis, ridic braţul şi în acelaşi timp îi răsare caputul dintre umeri şi de sub braţul meu. A reuşit să-mi intre pe sub piele. În mijlocul culoarului dinafara supermarketului mă opresc să-i împărtăşesc îmbrăţişarea, cine are o pisicuţă, ştie de ce!

E tot mai înţelegătoare şi sunt tot mai înţelegătoare. Încetişor îi descoperim şi crâmpeie de spontaneitate. La casa de plată pun cele cumpărate deoparte şi potrivesc o sacoşă larg deschisă în dreptul lor. Nu apuc să transfer produsele în plasă pentru că cineva o face mai repede în locul meu. E Kiti care mă lasă o fracţiune de secundă mută de uimire. Îi zâmbesc aprobator şi încurajator şi o ajut. Umplem sacoşa repejor, o deschid pe a doua. Kiti îşi face treaba cu devotament şi implicare, astfel încât aruncă sticluţa de apă pe jos. Se apleacă cu mimică îngrijorată şi ridică apa. Văd că se descurcă bine şi o las, ca să plătesc. Între timp, Kiti termină ceea ce ce singură a început. Achit şi îmi pun portmoneul în geantă. Kiti ia între timp punga de pâine feliată a clientei de după mine şi o pune în geanta noastră. O iau şi o repun pe bandă. Kiti insistă, reia acţiunea. La fel fac şi eu, în plus îi explic că pâinea nu ne aparţine. Kiti pare că înţelege, de fapt ştiu că înţelege, însă nu îşi poate înfrânge impulsul de a lua pâinea şi a o pune la noi în sacoşă. O repun inca o dată printre lucrurile femeii din spate şi îi arunc o privire mustrătoare lui Kiti. Kiti izbucneşte într-un hohot scurt de râs, e clar, acum totul devine o joacă. Mai am nevoie de câteva secunde ca să îmi organizez plasele, geanta şi copilul mic, timp suficient pentru mâna îndemânatică a lui Kiti să ia pentru a patra oară pâinea de la locul ei. Casieriţa, care a asistat la fază, apucă rapid şi uşor isterizată punga cu pâine şi o trage spre ea cu un “nu, nu e a ta!” şi o mimică de copil care-şi apără cu patos jucăria. Îi spun “scuzaţi-o, va rog, are autism” şi văd că vorbele mele o împietresc. “Staţi liniştită, nu e nici o problemă”, încerc să îi readuc viaţa în muşchii feţei, e drăguţă, îi pare rău, deşi nu are de ce, cred eu. În definitiv nici nu ştie că i-a făcut un compliment pisicuţei noastre care s-a comportat exemplar până la momentul pâinii. Plecăm zâmbind din magazin. Eu, pentru descoperirea unui nou semn de spontaneitate din partea lui Kiti; Kiti, pentru bucuria de a fi fost apreciată; iar Felix, pentru că aşa “e faţa mea”, zâmbitoare, nu ştiaţi?

Later edit: pe canapeaua din spatele meu stau dragii mei toţi trei înghesuiţi unul într-altul. Horica îi explică lui Kiti că se va juca cu ea după ce termină de citit câteva pagini din cartea lui. Felix, ca un cameleon, ia aspect de cititor cu o cărticică în mână, precum Horica. Iar Kiti, Kiti îl ascultă pe Horica şi îi răspunde înţelegătoare cu cel mai gingaş, clar şi mai frumos “DA” pe care a fost vreodată în stare să-l spună. Să nu credeţi că exagerez, copiii se mai miră încă de ce a ieşit din guriţa ei zgârcită cu vorbele!

Prinţesa şi oglinda

by maria, Posted on


A fost odată ca niciodată o prinţesă frumoasă şi bună (ca orice prinţesă de altfel). Dar ea nu ştia că este frumoasă, deşi toţi îi spuneau asta din când în când. Ba chiar era aproape speriată de imaginea ei din oglindă, de aceea evita să se privească atunci când întâlnea vreo oglindă. Totuşi, dacă o urmăreai pe ascuns cu mare atenţie, observai că uneori aruncă câte o privire scurtă fetei de dincolo de perete. “Oare cine eşti tu şi ce vrei de la mine?” părea că o întreabă temătoare fetiţa cealaltă. Era un fel de Cenuşăreasă căci n-avea nevoie de oglindă să se admire. Şi tot ca în Cenuşăreasa, s-a găsit şi în povestea asta o zână bună care cu bagheta magică (ei, poate magică e e o exagerare) a transformat rochiţa prinţesei într-una de basm. Îmbrăcată cu rochiţa cea nouă, prinţesa a devenit deodată atentă. Ochii au început să strălucească la fel ca rochiţa, degetele subţiri au mângâiat pietrele preţioase cusute pe rochie, guriţa s-a dezlănţuit într-un hohot de bucurie. Prinţesa a plecat urechea la exclamaţiile supuşilor “sunteţi nespus de frumoasă”, “străluciţi ca o stea” şi, fericită, a fugit spre sala oglinzilor. Timidă, prinţesa a ridicat privirea spre peretele cu oglinzi. Apoi i-a zâmbit fetiţei din oglindă. Iar pentru că aceasta i-a întors zâmbetul perfect, prinţesa a îmbrăţişat-o cu drag. Şi a început să dănţuiască bucuroasă, cât se poate nedezlipindu-şi privirea de imaginea din oglindă, până în zori. Şi de atunci, prinţesa nu s-a mai uitat niciodată ruşinată în oglindă, ea trăieşte fericită şi este la fel de frumoasă şi bună şi în ziua de azi.

În rolurile principale:

Kiti, în rolul prinţesei;
Luminitza, în rolul zânei celei bune;
dormitorul, in rolul salii oglinzilor si
mami, în rolul povestitorului, ocazie de care profit pentru a îi mulţumi cu drag mai noii mele prietene, zâna cea bună, pentru gândul ei bun pentru Kiti, fetiţa pe care (încă) nu a cunoscut-o, dar pe care şi-a imaginat-o ca pe o prinţesă frumoasă din poveste.

Şi încă un profesor pentru Kiti

by maria, Posted on

Din dreapta şi de deasupra lui Kiti (graţie scaunului său de masă înalt), Felix o atenţionează pe vecina lui de masă, imitându-mă: “mănâncă cu furculiţa, Kiti, nu cu mânuţa!”. Kiti, fată bună şi înţelegătoare, apucă furculiţa cu mâna dreaptă şi o încarcă cu paste, aşa cum i-a indicat Felix. Mulţumit şi sfătos ca un bătrânel, Felix zice cu un glas suav şi plin de iubire: “bravo, drăguţa mea Kiti, ai învăţat şi tu ce trebuie să faci!”

Copilul tău

by maria, Posted on

…”ce şanse are?”

Greu de răspuns şi dificultatea constă în găsirea unui răspuns cât mai politicos posibil.

Păi, să văd, ce-aş putea spune:

80%. Hmmm, pare un procent cam mărişor. Când ajungi la 80 de procente eşti foarte aproape de maximum, deci cu o ultima fortare mai sari 20 de sutimi şi ajungi la miracol. Greu de crezut, imposibil de imaginat.

Să scornesti un 50%? Ai putea şi asta, dar, iară, jumătate poate fi uneori mult, alteori puţin, practic, nu spui nimic. Iată o variantă bună de răspuns, îţi laşi interlocutorul fericit, ia ce vrea.

Dacă emiţi un 20-30% arunci asupra ta un văl morbid, nimeni nu vrea să afle că stă destul de des în preajma ta, un loser cu şanse minime de succes.

Apoi, “ce şanse are?” mai poate primi un răspuns politic, se poartă, e bine, atent, empatic şi reconfortant pentru întrebător să laşi norocul pe braţele solide, inaccesibile ale ştiinţei: ei, nu se ştie niciodată ce îţi poate aduce viitorul, ştiinţa evoluează, dacă se descoperă un medicament miraculos sau o metodă de tratament asemenea?

Nu vreau să fiu prea critică cu persoanele care îmi pun astfel de întrebări. Credeţi-mă pe cuvânt, le înţeleg ignoranţa şi chiar apreciez, când e cazul, motivul pentru care pun întrebarea. Dar, să zicem că persoana despre a cărei şanse te interesezi este un sportiv în faţa competiţiei vieţii sale (şi nu este afectată de vreo boală grea pentru a păstra mediul aseptic si fericit, in definitiv chiar nu e cazul de altceva). Se întâlneşte în marea finală cu adversarul său de-o viaţă, rivalul său. Ei bine, pentru a îi calcula şansele de a câştiga sportivului nostru vom pune cap la cap toate întâlnirile precedente dintre cei doi şi vom obţine un procent. Iată, băiatul nostru cel sportiv a câştigat de două ori din zece întâlniri. El va avea 20% şanse să câştige de data asta. Cam puţine şanse, nu-i aşa? Dar, poate el să câştige? Da, categoric!
Cu alte cuvinte, şansele sunt pentru statistică, reuşita este individuală, unică si poate impredictibilă şi nu ţine întotdeauna cont de calculele ştiinţifice.

Ei bine, Kiti are autism. Vreţi să ştiţi ce şanse are?

În afara faptului că nişte persoane inimoase o ajută zi de zi să înţeleagă lumea asta perverită (vă daţi seama ce muncă de Sisif?), Kiti are o şansă enormă din punctul nostru de vedere, al parintilor ei care o iubesc mai mult decât şansa asta, aceea de a creşte într-o familie mare şi iubitoare care nu are nevoie să îi calculeze absolut nici o şansă pentru a trăi bucuroasă cât de bine ştie si poate ea să o facă.

Am răspuns suficient de clar?

Intens

by maria, Posted on

Cu greutatea corpului susţinută de colacul galben, special conceput pentru primele lecţii de înot ale copilului mai mare, şi cu picioarele împingând forţa apei dezordonat şi neîndemânatic, Kiti pluteşte în apa agitată a mării agăţată cu mâinile de mâinile tatălui ei. E atât de impresionată de imensitatea mării încât se manifestă zgomotos şi exuberant. Vocea ei concurează cu melodia mării şi deşi e pe alt ton se acordează destul de bine împreună. Fondul muzical permanent al mării acceptă solourile lui Kiti. Poate nu se întâmplă la fel şi cu unii oameni din jur. Dar asta nu mă interesează acum. Pentru că mă bucur pentru bucuria ei pe care o înţeleg destul de bine.

Lasă-ţi privirea să plutească odată cu apa mişcătoare. Urmăreşte valul ajuns la ţărm şi reîntoarcerea la mama lui. Du-ţi privirea paralel cu vârful valului şi observă cum malul începe să-ţi fugă cu frică parcă de sub picioare. Eliberează-te de celelalte senzaţii şi pregăteşte-te să cazi în braţele mării.

În mâinile lui tati, Kiti, lebăda galbenă, dansează un vals în doi paşi: unul înainte spre braţele lui tati, altul înapoi până la extensia completă a braţelor unite. Şi iar, şi iar. Apa unduitoare îi loveşte ritmic feţişoara zâmbitoare. Tati chiar se miră, uite că nu înghite apă, ştie să-şi limiteze unele porniri. Totuşi bucuria îmbătătoare a contactului cu apa mării începe să arate straniu. Ochii îşi pierd privirea, trupul îşi anulează vigoarea. Lui tati îi îngheaţă la 24 de grade picioarele pentru un moment dar profită supravieţuitor de palma rece a gheţii şi o apucă pe Kiti hotărât de fustiţa galbenă şi o trage la mal. Aici încearcă să o trezească la realitate aducând-o la propriu cu picioarele pe pământ. Dar aşa cum nu poţi cere unui fir de ată să stea singur în picioare pe masă, la fel de improbabil este şi ca Kiti să o poată face. Kiti îi alunecă din braţe, atât de moale e. Tati o ia pe sus şi o aduce la “bază” urlând disperat numele meu.

Pe şezlong îi măsor pulsul, îi pun repede nişte întrebări şi o mângâi. Kiti e speriată. Pare că s-a trezit din beţie şi a uitat unde este şi ce s-a întâmplat cu ea. Văd că e acolo, cu noi şi văd că e nemulţumită şi nedumerită pentru tratamentul primit. Ei, ce-i? Eu nu am dreptul să mă îmbăt de fericire? Aşa tace ea şi îmi pare rău că am supărat-o. Mă gândesc imediat că pot să obţin trei efecte pozitive cu o bucăţică de biscuite şi anume, să îi dau trezirea, să îi dau plăcerea gustului preferat şi să îi aud vocea. Astfel că rostesc hocus pocusul nostru magic “BITE”, care o ridică instantaneu în picioare, îi redă un zâmbet firav pe faţă şi îi deznoadă limbuţa. Gata, am reanimat-o!!!

Vuuuuu, în expir, pauză, în inspir,
vuuuuu, ,pauză, , se aude marea.

La, la, la, la, la la la lalalalalalalala…………., se aude Kiti cântând cu pasiunea unui artist adevărat.

Ochi şi urechi

by maria, Posted on


Mi se întâmplă şi mie câteodată. Îmi pun ochelarii de soare şi…vorbesc mai tare ca de obicei. Sau cel puţin aşa mi se pare.

Kiti s-a gândit să-mi aducă ochelarii de soare de pe frigider. Mersi, Kiti! Vrei să îi pun la ochi? Uite, îţi place? Nu-mi răspunde, dar probabil dacă ar face-o, ar spune nu, pentru că ii ia de pe nasul meu cu o mişcare sigură şi hotărâtă. Îi vrei tu? Ştiu că nu îi vrea, din păcate nu ţine nimic pe cap niciodată, cu atât mai mult peste ochi. Totuşi îi pun ochelarii mei pe ochii ei, aceştia par uriaşi pe fătuca ei mică şi albă. Îi ţin uşor mâinile în mâinile mele, în joacă, de fapt vreau să văd ce face. Şi face. Altceva, ceva la care nu m-am gândit. Începe să vorbească. Nefuncţional pentru exterior, absolut cu scopul de a scăpa de ochelari pentru interior. Dar, surpriză! Kiti nu vorbeste oricum, ci vorbeşte cu voce tare. Da’ tare! Mă entuziasmez şi o bombardez cu multe întrebări. Îşi menţine volumul ridicat la fiecare răspuns. Ha, ce chestie!

Gata, îşi eliberează mâinile din închisoarea mâinilor mele şi le duce un pic nervoasă spre ochelarii de pe nas. Îi ia şi îi aruncă. Cu sonorul la minim. Păcat că nu putem face lecţiile de verbalizare cu ochelarii de soare pe nas!

ps: poza e de pe vremea cand tinea ochelarii pe nas. chiar daca intr-un fel mai…ciudat!

Respiră, eşti la un liman!

by maria, Posted on

Azi a început o nouă săptămână de evaluare a progreselor lui Kiti, de analiză a programelor şi reconstrucţie, în funcţie de noile necesităţi. Da, consultantul ABA este din nou în România.

Stau şi socotesc. S-au împlinit de curând cinci ani de terapie. O terapie intensivă. De fapt chiar mai mult decât atât pentru că această terapie a devenit modul nostru de viaţă alături de Kiti şi felul interacţiunii cotidiene cu ea. De patru ani (întrucât al cincelea mi-a aparţinut întru totul ca terapeut) familia noastră s-a mărit aproape zilnic cu câte una sau două fete. Acestea au pus din sufletul lor, în cele mai multe dintre cazuri, pentru scoaterea lui Kiti la lumina pe care cei mai mulţi dintre noi o percep pur si simplu, fara efort. Aş putea să număr mii de ore, zeci de mii de minute, milioane de secunde. Dar ce sens are? Când terapia devine mod de viaţă, cine mai stă să numere secunde?

Sunt pline de prospetime vizitele consultantului. Cand soseste ajungem la câte un liman. Limanurile sunt nişte locuri înguste, dar stabile, presărate din când în când pe un ocean care se pierde la orizont. Kiti are un colac, ce-i drept, în jurul mijlocului şi cu ajutorul lui înoată de la unul la altul. Paralel cu linia corpului ei întins pe ape suntem noi, într-o barcă modestă, dar stabilă totodată atâta timp cât nu se strică excesiv vremea. Vâslim pe lângă ea creând curenţi care o împing puţin de la spate şi pe Kiti. Însă o mare parte din înaintare i se datorează exclusiv, fiind efortul ei şi numai al ei. Când oboseşte îi alinăm durerea dată de străduinţa de a înainta. Când ajunge la liman îi dăm răgazul de a se bucura de încă o reuşită. Şi începem analiza.

Ce timp a scos? De ce s-a oprit la trei sferturi din drum? Ce erori am făcut în calculul nostru? Ce liman socotim pentru viitoarea oprire? Cât de potrivit i-a fost colacul? Ce viteză i-a imprimat barca noastră? Cât de potrivnică i-a fost schimbarea asta de direcţie? Şi câte şi mai câte?

Nu ştiu exact dacă-i place sau nu-i place. Ceea ce nu înseamnă că nu ţinem cont de părerea ei. Dacă nu vrea, se opreşte. Dacă nu-i convine, se întoarce. Dacă vrea mai mult, cere mai mult. Totu-i să o asculţi.

***

Cinci ani de terapie. E foarte mult.
Cinci ani de viaţă. O bucăţică din copilărie.
O copilărie ca oricare alta, poate, într-un fel.

Unde este muzica?

by maria, Posted on

Pot să-mi imaginez, cred, cum e când, deşi glasuri, muzici, zgomote încarcă tare atmosfera, nu vrei să auzi nimic. Sau vrei să asculţi doar ceva anume din toată intensitatea asta sonoră grea. Deşi ne aflam într-un decor natural, acesta era populat de fiinţe mai mult sau mai puţin gălăgioase şi mai era şi mărginit de şoseaua vibrând nervos de călcătura brutală dar rapidă a maşinilor. Era şi un lac la nici o sută de metri de noi ceea ce făcea ca simţurile să se ascută şi să se încarce. Stimulul apei este multiplu binefăcător.

Când încerci să te concentrezi, să te activezi pentru lume, efortul este uneori imens. Eşti fizic prezent în decorul ăsta însă un nor dens de stimuli invizibili te îneacă şi te acoperă în strat gros. Vrei să respiri logică, să legi suplu inspiraţia de expiraţie dar te ia o tuse seacă. Mintea ţi se învineţeşte, cu o ultimă forţare naşti un tunel prin norul gros şi ajungi deasupra gălăgiei. Rând pe rând închizi uşi. Scapi de povară. Sau nu.

Oamenii vorbeau, nu-i înţelegeam. Da, da, îi aprobam aparent, dând din cap. Peste tot dezastrul ăsta cu mii de beli nu puteam să aud decât nişte voci de copii din guriţele cărora răsuna povestea Scufiţei Roşii pe malul unui lac(oare asa era povestea?). Salvarea mea. Eliberarea mea.

Cu degetele în ambele urechi, Kiti ne spune adesea: atât, acum vreau liniştea mea, daţi-mi voie să ies prin tunel. Gălăgia “iiiiiii”-urilor ei îi redă liniştea. E o nevoie de linişte. Şşşt, să i-o respectăm.

Totu-i bine si frumos

by maria, Posted on

Totu-i bine şi frumos până la ora mesei. Sau în jurul ei. De fapt nici măcar nu e nevoie să ajungem acolo. E suficient pentru Kiti să vadă un biscuite sau să întrevadă posibilitatea găsirii unei bucăţi de pâine şi comportamentul ei se deteriorează simţitor.

Dacă află locul unde există tipul ăsta de aliment începe presiunea asupra ta: “Biscuite!”, “Pâine!”. Dacă o refuzi te abandonează fără regrete. Îşi redirecţionează atenţia sâcâitoare către altcineva. Îmi dai, sunt prietena ta, mă refuzi, salutare! A dezvoltat chiar o abilitate deosebită în a recunoaşte persoanele miloase. Îşi alege cu dibăcie “prada”. Bunicii sunt printre favoriţi. Bieţii de ei, fireşte că sunt predispuşi să cadă în plasă! Nici nu-i de mirare că după vacanţa petrecută la bunici a crescut şi apetitul. Şi…numărul de kilograme. De saţietate Kiti n-a auzit?

Pâinea, un posibil drog? Glutenul din ea? Cam aşa ar putea părea. Sau e doar comportamentul dus la exacerbare? E stresul prea mare? E vacanţa de vară aproape?

Totu-i bine şi frumos până când refuzi să-i mai dai. “Aşteaptă, facem o pauză!” Atunci să vezi proteste! Pe de altă parte nu-i de fapt rău că protestează. E bine. Asta ne arată că înţelege foarte bine ce se întâmplă şi îşi exprimă nemulţumirea, părerea, dar şi personalitatea. Întotdeauna protestele sunt semn bun. Forma însă lasă de dorit. Iată un alt exerciţiu. De parcă n-aveam culegerea plină de probleme încă nerezolvate. Dar, ia stai aşa! Întotdeauna mi-au plăcut problemele şi puzzleurile şi rebusurile. Şi de când Horia e şcolar, refac problemele cu mare drag alături de el. Iată unul dintre aspectele pozitive!

Îmi amintesc când Kiti ţinea dieta fără gluten. A durat doar 9 luni, iar hotărârea am luat-o după nişte teste făcute la o universitate din Marea Britanie. “Although there is no clear evidence, considering the presence of an unknown substance in pacient’s urine, it would be safe to try a gluten-free diet”. Ceea ce am şi făcut. Se spunea, părinţii spuneau, că dacă şi cea mai mică cantitate de gluten este ingerată accidental de către copilul cu dieta fără gluten comportamentul său o ia razna iar munca ta devine sisifică. Plus stresul major din familie. Acese dezavantaje ar putea fi ţinute sub control chiar dacă cu eforturi, însă în cazul nostru nu s-au observat schimbări majore comportamentale aşa că am renunţat. Totuşi, glutenul, în procesul de metabolizare duce la formarea unor proteine (gluteomorfine) care s-ar acumula în circulaţia unora dintre copiii cu autism în cantitate mai mare decât normal din cauza unor defecte intestinale, iar aceste gluteomorfine ar afecta comportamentul asemenea unui drog. Pâinea, un drog?

Ei, dar nu e problemă fără soluţie. Totu-i bine şi frumos până când avem ce rezolva!

Fulgere

by maria, Posted on

Cand energia se tot strange in corpul devenit neincapator te astepti sa izbucneasca cumva.

Kiti si programul ei! Un program fara sport este prost. Cum pot unii parinti sa refuze sportul pentru copiii lor?

Iat-o cat de hotarat se misca prin toata casa! Ba in bucatarie, ba in dormitoare, spre hol si inapoi. Are pasul apasat, hotararea lui te da la o parte din calea-i, doar nu vrei sa te calce locomotiva:)!

Este sportul ei. Trebuie sa-l scoatem outdoor! Atasam si niste roti la picioarele hotarate. Sa nu indrazneasca vreun cineva sa vina cu interdictia “nu cu role!” in parc! Dar asta in vacanta. Acum nu e infrastructura. Fata e mare, mama are obligatii, fetele ajutatoare sunt tot mai mici.

“Vrrrr”, zboara cate o masinuta pe langa capul meu. Curios cu aruncatul. Evolueaza si el. E mai stilat, mai sigur, mai selectiv. Practice makes perfect.

Si am dansat ca asa a vrut ea. Nici eu nu eram contra. I-a placut ca nici nu l-a vazut pe tati cand a intrat pe usa. El nu s-a suparat, n-a avut timp, ii sarise deja un prichindel in brate.

Nu vrea sa te loveasca. Te ocoleste, sinele ei sunt magice, se muta odata cu aparitia unui obstacol. Timpul nu-l poate sunta. E tarziu, fugim. Apoi revenim. Zi buna!

Noroc-ghinion

by maria, Posted on

Mi- a spus astazi o prietena: “ce ghinion ati avut cu Kiti!”. N-am spus nimic despre asta, doar am schimbat subiectul. Nu este prima oara cand aud cuvantul ghinion alaturat lui Kiti.

Nu inteleg cum poti sa gandesti despre un copil ca este egal cu un ghinion. Pentru mine ghinion este atunci cand invat 49 de subiecte din 50 pentru un examen si il aleg exact pe cel neinvatat la examen. Si nu trec examenul. Ei, si ce daca? Sau ca intr-un joc de noroc, norocul ma ocoleste. Da, atunci pot sa spun ca am avut ghinion. Adica ghinionul egal frivolitate.

Totusi, un copil este un copil. In fata examenului vietii toti suntem mai mult sau mai putin nepregatiti. Iar eu cred ca tot ceea ce ni se intampla are un sens.

“Ce ghinion ati avut cu Kiti” este o propozitie nerezonabila. Complet nerezonabila. E dat undeva, scris sau inteles ca eu si sotul meu ar fi trebuit sa tragem trei asi nu stiu de care dintr-o gramada de carti de joc, iar noi am ratat, pe una am ales-o stramb? Nu-i asa ca suna straniu, ca sa ma exprim eufemistic? Nu-i asa ca este cumplit de nedrept si de crud sa consideri ghinion o fiinta nevinovata?

Dar ce e cu acest ghinion? Este de fapt tot un fel de aroganta. Daca pentru orice mica nereusita consideri ca ai avut ghinion este ca si cum ai spune ca nu, tu nu poti sa gresesti nicicum altfel decat din cauza ghinionului. Este lipsa de fair-play cu tine insuti. Este autosuficienta jignitoare pana la urma pentru capacitatea ta de intelegere si rationare. Este o scuza jalnica si de nedorit.

Este adevarat ca se poate intampla, mai ales la inceput, atunci cand incepi sa constientizezi ca esti in fata unei probleme de rezolvat, sa iti lasi gandurile sa o ia razna si sa-ti inchipui cum ar arata viata ta daca aceasta problema nu ar exista. Dar acesta este un lucru rau pentru ca daca nu ai mai avea acea problema in realitate, atunci nici nu ai mai putea sa consideri aceleasi ipoteze cu care vrei sa-ti construiesti o viata imaginara. Si, la ce bun sa te amarasti singur mintindu-te?

Dar, admitand prin absurd faptul ca te ascult atunci cand alaturi cuvantul ghinion in propozitia despre Kiti, sa vedem ce obtinem:

Te trezesti intr-o buna dimineata cu emotia ca astazi poti sa afli despre minune. Emotia te copleseste mai tarziu pentru ca da, ai aflat, esti insarcinata. Minusculul organism incepe sa se organizeze si sa functioneze dependent total de tine chiar daca tu nu-l simti fizic inca. Dar stii ca este acolo si incepi sa-l iubesti chiar daca inca nu stii ce inseamna asta. Apoi se naste copilasul tau deja mult-iubit si ,oricat de patetic ar suna, nu-ti mai poti imagina viata altfel decat alaturi si pentru el. Urmeaza ceea ce voi, mamelor, stiti foarte bine. Indiferent de cum este sau arata copilul tau! Ca este primul, al doilea, al treilea etc copil, este el, cel de care esti legat mult mai strans decat era el de tine prin cordonul ombilical.

Si atunci, unde sa bag ghinionul? Eu nu pot in ruptul capului sa-i fac vreun loc, cat de mic.

Asa-i ca v-am convins?

Poza

by maria, Posted on

Kiti pune patratelul de lemn pe cutie,
l-a pus si in, si sub. Le stie.
Asa cum stie si literele sau culorile sau lucrurile din jurul ei sau actiunile pe care le facem noi.
Kiti are un limbaj receptiv foarte bogat.
Putin cate putin lucrurile capata sensuri.

Ma uit la poza asta. Ii vad ochisorii frumosi ce tintesc la 50 cm de ea. Cer un feedback Alinei. Comunica.

E doar o poza facuta cu telefonul. Dar mi-e extrem de draga. Nu pentru ca pare altcineva, adica un copil tipic, ci pentru ca o surprinde pe Kiti intr-un moment de receptivitate maxima.

Si ea e tot Kiti a noastra. O scolarita silitoare.

Reevaluare (1)

by maria, Posted on

E dimineata iar noi suntem pregatiti fizic si sufleteste sa pornim in aventura anuala a reevaluarii lui Kiti. Incepe azi si o sa continue cam o luna si ceva. Cu pauze, binenteles, intre vizitele la medicul neurolog, psiholog, autoritatea ce va primi dosarul nostru, comisia de evaluare, asistentul ce ne va vizita acasa si cam atat, cred. Nu avem o amintire placuta dupa experienta inrudita de anul trecut, dar nici nu ma astept sa fie cineva multumit de toata alergatura asta mai mult sau mai putin obligatorie pentru obtinerea unor bani ce ne usureaza plata terapeutilor. Mai ales ca nu vad necesitatea evaluarii anuale a copiilor afectati destul de sever de autism. Parca s-ar teme cineva ca copilul tau s-a facut bine intr-un an si parintii lui profita luandu-i in continuare banii din buzunar. Ce bine-ar fi sa fie atat de simplu: te imprumuti, amanetezi tot ce ai si angajezi tot felul de terapeuti care reusesc intr-un an, doi, trei sa-ti scoata copilul din statistica lor. Gata, am scapat de inca o capusa din sectorul unu!

Azi: vizita la clinica de pediatrie. Cu asta se incepe la reevaluare. Te programezi la medicul neuropsihiatru, pentru asta vorbesti la telefon cu asistenta lui care nu-ti da programarea de la prima convorbire. Te pune sa o mai suni o data dupa o ora ca sa primesti o ora. Mai suni o data sa-ti dea ora. Desi la cele mai multe cabinete medicale se asteapta, totusi cand ai o ora, speri ca intalnirea cu medicul sa se produca putin dupa ora respectiva. Deaceea vrei o ora. Deaceea suni inca o data. Si primesti un raspuns asemanator cu ceea ce-ti doresti doar ca nu e o ora ci e un interval orar. Bun si ala ca mai contureaza putin zona din zi ocupata. Sa fie…intre 9:30 si 10 si se intra in ordinea sosirii. E bine asa? E bine relativ la un secol, e binisor relativ la o dimineata.

Hai sa ne gandim: daca e 9:30-10, inseamna ca asta ar cam fi intervalul de sosire a doctorului, corect? Corect, putem fi acolo la 9-9 si ceva si nu vom avea de asteptat decat cam o jumatate de ora sau maxim 45 de minute. E bine? Se poate si mai rau! Da, dar daca se intra in ordinea sosirii si daca si alti pacienti s-au gandit sa soseasca mai repede pentru a evita aglomeratia si asteptatul excesiv inseamna ca oricum vom avea de asteptat dupa sosirea medicului deci creste intervalul de acumulare de tensiuni. Ce facem? Facem cum am zis, plecam pe la 8:30 si vedem acolo.

Zis si facut. De data asta suntem patru. Toti cei trei copii si cu mine. Horia nu merge azi la scoala, am nevoie de ajutorul lui. Doar el e asistentul meu. “Te superi daca te rog sa nu te duci azi la scoala?” O privire neincrezatoare ma fixeaza imediat. “Razi de mine? Binenteles ca nu ma supar!” Ha, ha, ha, macar unul dintre noi are un motiv de bucurie: azi nu se duce la scoala.
Anul trecut am fost doar trei: cu mine si Kiti, bebelusul de atunci, Felix. In carucior ca asa se descurca subsemnata mai bine. Doamna psiholog s-a cam suparat ca n-am lasat copilul cu cineva. Cu cine sa-l fi lasat? “Ei, nu se poate sa n-ai pe cineva sa stea cu copilul!” Nu conteaza ca mama nu se simte confortabil sa-si lase copilul atat de mic cu altcineva. Asta in cazul in care ar fi avut cu cine. Nu conteaza asta, cateodata am senzatia ca, aici, copiii sunt niste remorci care pot fi lasate si in garajele lor cateodata.
Felix a crescut cu un an. Acum sper sa vrea sa stea afara cu fratele lui. Si astfel nu voi dublu-stresa pe nimeni din clinica de pediatrie.

Sus la etaj, pe culoarul-sala de asteptare o mama cu o fetita, alta mama cu doi baieti, inca doua femei fara copii. Cioc-cioc, batem la usa sa ne anuntam sosirea. “Asteptati afara, oaaaac-oaaaac!”, ma si sperie asistenta de o marime impresionanta.

Ce bine ca e linistita Kiti, imi zic in gand. Kiti sta in picioare in stanga mea, cu haina inchisa pana in gat, cu mainile tinandu-se reciproc, cu un zambet discret in ochi si pe buze. Sta nemiscata, dar isi modifica starea dinamica doar pentru cate o secunda ca sa se apropie de usa si sa atinga cu degetele programul agatat pe ea. Apoi revine la pozitia stana de piatra. Cu zambet discret pe ochi si buze.
Baietii sunt si ei langa mine, unul invarte bolasul (e Horia, cine ar putea sa aiba arme cu care captureaza canguri si alte animale!), celalalt sare de la unul la altul ca o minge de tenis, cu resurse energetice proaspete ca in orice dimineata ( e Felix daca sare, dar si daca nu-i Horia!).

Conversam si cu mamele din sala, nu doar intre noi. “Eu i-am dat o suta de mii asistentei, dumneavoastra?”, ma interpeleaza una dintre ele. “Poftim?”, nu inteleg eu din prima mai ales ca nu pot in ruptul capului sa inteleg de ce oamenii se incapataneaza sa foloseasca vechii bani in conversatii si tranzactii. Ma prind repede si ii raspund ca nimic. Se uita neincrezatoare la mine (parca s-a mai uitat cineva neincrezator acum cateva paragrafe la mine, sa am eu ceva?). “Dar domnului doctor?” “Nimic!” Ei, asta-i prea de tot! Imi pare putin rau ca i-am zis. Oare am gresit? Dar asta-i realitatea. Eu nici nu m-am gandit la asa ceva. O vad cum ii strica bulversarea mimica. Am facut-o, asta e!

E 10:45. Sunt invitata in cabinetul psihologului. O recunosc pe doamna de anul trecut. O sa fie bucuroasa ca intru fara Felix. Azi o voi doar simplu-stresa. Cu Kiti. E mai bine asa, voi fi cu ochii catuse pentru Kiti. Anul asta nu va mai rupe brelocul de la cheia dulapului din cabinet. Ne asezam pe cate un scaun. Raspundem intrebarilor. Eu, pe o parte, Kiti, pe de alta parte. “Ooo, sunt incantata sa vad progresele lui Kiti!”, spune doamna psiholog. Ii zambesc, incantata la randul meu de incantarea dumneaei. “Parca aveai si un bebe anul trecut cu tine?”, ne recunoaste doamna psiholog. “E si acum cu noi, ne asteapta afara cu fratele lui!” “Ai trei copii?” “Da!”, zic eu, macar multumita ca nu arat prea imbatranita de ii inspir persoana a doua singular.

Apoi iesim ca sa reintram dupa alt timp la domnul doctor de data asta. In pauza dintre motivele vizitei noastre la clinica, Kiti bate coridorul in lung si-n lung. Dus si intors. Un baietel grasut (asteapta la endocrinologie) o provoaca la joaca oprindu-i drumul cu bratele intinse lateral si cu un “interzis!”. Kiti accepta provocarea zambind. Felix intra si el in joc si sfarseste repede jocul strivit la pamant de greutatea importanta a aceluiasi baietel. Plange ranit la frunte la mine in brate. Il pup, il mangai, il alint pana-i trece. Nu dureaza mult. Asa si trebuie ca risca si Kiti o cazatura similara. O chem langa mine, mai salvez niste minute de liniste. Horia invarte bolasul.

Reintram, acum si ca sa incheiem aventura de azi. La medicul neuropsihiatru treaba merge repede. Din fericire. Doua-trei intrebari, liniste peste cateva notite in fisa lui Kiti si “dati fisa aceasta doamnei asistente si reveniti intr-o saptamana sa ridicati certificatul”. Asta-i tot? Perfect, am sters-o de-aici!

Gata, copii! Imbracarea. Acasa cu noi. E 11:30 si avem toata dupaamiaza in fata! Kiti sa invete, Felix sa se gudure pe langa mine, Horia sa invarta bolasul…

Motivatori

by maria, Posted on


Toti ii avem in vedere sau in minte sau inauntru. Ei sunt motivul actiunilor noastre. Ei intermediaza invatarea.
Motivatorii sunt diversi, au valori variabile si sunt palpabili sau nu. Au conotatie pozitiva insa nu sunt in toate cazurile asa. Ati auzit vreodata de pedepse? Pedepse care motiveaza? Ei bine, ele exista si uneori sunt mai la indemana multora dintre noi decat stimularea pozitiva. De fapt, pentru a respecta toate regulile comunitatii in care traim avem nevoie si de motivatori coercitivi. Insa nu despre asta e vorba aici.

Ci despre abuzul de motivatori negativi folositi in educatia din scoala si de acasa. In fata amenintarii unei pedeapse copiii reactioneaza, binenteles, diferit. Unii invata repede comportamentul care evita pedeapsa, insa altii pot sa intre intr-un cerc vicios, adica cu cat copilul este alimentat mai mult cu iminenta unei pedepse, cu atat comportamentul pe care ar trebui sa-l invate dispare printr-un mecanism de feed-back pozitiv.

Ati auzit vreodata de fetita care a devenit un renumit matematician datorita urechelilor intensive si repetate la care a fost supusa de profesorul ei la meditatii ca stimulatoare de succes? Da, stiu, nu ati auzit! Stiti de ce? Pentru ca fetita respectiva nu a ajuns vreodata sa indrageasca matematica cat de cat, chiar a simtit o repulsie pentru materia asta atat de frumoasa si, evident, nu este acum un matematician stralucit. Ceea ce oricum nu ar fi fost dezirabil probabil in cazul particular respectiv.

Dar de urmatoarele ati auzit? “Nu mai lovi, ca te bat!” “Abia va astept cu insuficientul daca nu invatati!” etc. Cred ca da! Nu neg valoarea unor motivatori negativi folositi mai ales in cazuri extreme in care viata sau integritatea copilului este amenintata sau chiar in cazuri mai putin grave. Insa, insist, nu sunt de acord cu folosirea lor abuziva. Este mult mai la indemana sa patronizam. Mai ales un copil fiindca e mai mic. Dar e corect? Si sanatos?

Imitatia, o abilitate determinanta pentru dezvoltare. E prezenta de atat de timpuriu, practic de la momentul zero, incat ai impresia ca face parte obligatoriu din tine. Stiu ca nu este asa mereu. Insa, din fericire, este mai mereu. Si este fundament pentru invatare. Si daca stim acest lucru, rolul parintilor si al educatorilor este crucial. Pentru ca toate comportamentele lor (afective, cognitive, sociale) vor fi imitate.

Unde gasim motivatori? Peste tot in exterior, dar, mult mai important, in noi. Motivatorii intrinseci sunt mai tari, ei sunt in noi, cu noi, mereu. Cei extrinseci au valoare mai mica ei fiind de obicei de scurta durata si materiali, deci predispusi disparitiei. Nu-i asa ca bucuria pe care ti-o poate da citirea unei carti tine mai mult decat gustul dulce al unui patratel de ciocolata? Sau, fara tagada, fericirea de a-ti creste copiii nu se poate masura cu rasplata pe care ti-o da avansarea in functie?

Va e clar ca ma multumeste mult mai mult sa-i vad pe copii citind cu nesat si pasiune despre pasari, decat sa vina acasa cu carnetul de note plin de foarte bine? Mie imi e foarte clar! Si va doresc si voua la fel! Mai ales daca sunteti mame! Ca tot e ziua mamei. La multi ani de educatie sanatoasa alaturi de copiii vostri si familie!

Nota: poza n-are nici o legatura cu teoria evolutionista:)

Domnisoara

by maria, Posted on

In ultima zi de gradinita in Dublin, Kiti a primit multe imbratisari foarte calde si un cadou de la un baietel. Kiti l-a luat, l-a tinut in mana si l-a desfacut. Erau niste margele roz! A fost un dar pe care l-a apreciat pentru ca a acceptat sa poarte margelele si a facut-o cu bucurie.

Si parintilor lui Kiti aceste margele le-au adus bucurie. Iata dovada ca si Kiti poate fi apreciata si indragita de persoane din afara familiei sau a celor foarte apropiati! Iata ca fetita lor si-a facut pentru prima oara singura un prieten!

…

O asteptam in masina in fata gradinitei. E 2 martie, e primavara, e o zi cu multe flori. Si ea este o floare. Chiar este, pentru ca poarta o rochita noua, martisorul ei de la tati, ca o cupa a unei flori colorata discret cu nuante pale de galben, crem si verde.


Acum iese tinandu-se de mana Alinei. Aduce ghiozdanelul verde pe umar. Si o punga mica de hartie colorata. Este cadoul ei de 1 (2) martie. A primit vreo 5-6 martisoare de la colegii ei de grupa. Draga de Kiti! A primit martisoare! Chiar poarta unul in piept!

Si mie mi-a oferit tati o rochita-martisor, ca lui Kiti. E frumoasa, aproape ca a lui Kiti!
Imi plac martisoarele astea. Dar pot trai si fara ele pentru ca nu exista pe pamantul asta martisoare mai frumoase decat cele pe care le am in permanenta!!!

Primavara frumoasa!

Fotografie preluata de pe http://www.bebemagia.ro

De ce?

by maria, Posted on

Mi-am amintit astazi doua intamplari de cand Horia era mic, avea cam 3-4 ani, incepuse de curand gradinita.

Abia ne cunoastem unii cu altii: copiii intre ei, parintii intre ei, educatoarele cu copiii si parintii etc. Vine si randul fratilor/surorilor micilor prescolari sa se intalneasca. O fetita apare la gradinita cu mama si cu surioara ei, aceasta din urma, doar cu o saptamana mai mica decat Kiti. “Doamna C., cati ani are fetita dumneavoastra?”, intreaba prietenos si curios Horica. “Doi ani si jumatate.”, raspunde mamica. “Dar stie sa vorbeasca?”, continua Horia. “Cum adica? Sigur ca stie sa vorbeasca, uite ce mare e!”, vine si raspunsul. “Aha!”, sopteste Horia.

Horica are o surioara de doi ani si jumatate, care nu stie sa vorbeasca. Pentru el are sens sa puna asa o intrebare. Mamica respectiva este o persoana buna, politicoasa, nu i-ar face rau unui copil.
Mi-a atras atentia. Intrebarile copiilor au sens intotdeauna! Iar raspunsurile noastre trebuie cantarite. Pentru ca deseori copiii intreaba, vor sa stie, vor sa inteleaga.

…

Copiii se joaca in parc. Nu se cunosc, intamplarea i-a adus impreuna in acelasi loc. Alearga unii dupa altii, se catara pe barele si scarile montate special pentru ei, arunca mingea de la unul la altul. Noi, parintii, ne relaxam pe banca de langa spatiul de joaca. Horia alearga spre noi. “Mi-am facut un prieten nou! Vreau sa merg cu el la tobogan!”, spune el intrebator. “Cine este noul tau prieten?” “Este baietelul acela!”, aratand cu degetul spre un grup mai mare decat unu. “Uite, cel cu tricou albastru!” “Pai, sunt mai multi copii cu tricouri albastre!”, insistam noi. “Uite-l, se joaca cu mingea!” “Bine, bine, du-te!”, renuntam putin dezamagiti ca nu am aflat care este noul prieten al lui Horica. El, un baiat sensibil, nu vrea sa ne lase nesatisfacuti si mai cauta: “E baietelul cu fata maro!” “A-ha, hai, fugi!”

Prietenul lui Horica este baietelul negru. Singurul copil de culoare din grup.
Uneori copiii nu au nevoie de intrebari. Lucrurile sunt clare, sunt asa cum se vad.

Un salut original

by maria, Posted on

Kiti intra dimineata in clasa insotita, ca intotdeauna, de Alina. “Buna dimineata!”

“Voi nu aveti de gand sa mai lipsiti?”, saluta si educatoarea.

“???”, pune Alina capul in pamant, iar Kiti se asaza cuminte pe un scaunel.

…

Este educatoarea care se teme de Kiti. Educatoarea cu mai multa experienta (oare la ce i-a folosit?!?). Educatoarea pentru care Kiti nu exista decat ca sa-i faca ei viata mai grea. Educatoarea cu voce de zana buna. Educatoarea cu suflet de zana rea. Educatoarea.

Concluziile sondajului

by maria, Posted on

Va multumesc, voua, tuturor celor care au votat in “sondajul” meu.

S-a votat astfel:

23 de persoane ar accepta ca un copil cu probleme in clasa copilului lor;
10 persoane sunt de acord cu acest lucru, cu conditia ca acel copil cu probleme sa fie insotit de un asistent;
2 persoane nu ar vrea ca fiul/fiica lor sa aiba in clasa un copil cu probleme;
iar nimeni nu a votat varianta nu stiu.

Desi nu se poate vorbi despre concluzii stiintifice (am fost criticata prieteneste pentru involuntarele leading questions ale sondajului-i.e. intrebari care induc un anumit trend de raspunsuri cum ar fi “nu-i asa ca sunteti atat de buni si inimosi incat sa acceptati in clasa copilului dvs un copil cu handicap pentru ca e minunat si incredibil de benefica prezenta lui acolo?”/”ati putea fi atat de cruzi si lipsiti de intelegere incat sa nu acceptati…?”) totusi sunt increzatoare, datorita raspunsurilor primite, in posibilitatea ca intr-un viitor apropiat copiii nostri cu probleme sa poata sa studieze daca nu in aceleasi clase, macar sub acelasi acoperis astfel incat sa existe intersectii multiple cu ceilalti copii de la care pot invata multe lucruri pentru viata lor viitoare de adulti independenti si fericiti.

Inca o data va multumesc pentru participare!

Daca voi nu ma vreti, eu va vreau

by maria, Posted on

Vin de la o conferinta pe tema integrarii copiilor cu dizabilitati in scolile de masa prezentata de profesorul Nicola Cuomo de la universitatea din Bologna de la care am plecat mai repede din pacate astfel ca am ratat grupurile mici de discutii. Oricum s-a vorbit despre posibilitatea reala de integrare in clase “normale” a copiilor cu handicap si de beneficiile bilaterale ce ar surveni ca urmare a acestui fapt. Concluziile s-au tras dupa o experienta de peste 30 de ani de admitere in scolile obisnuite a copiilor cu probleme, deci se poate deja vorbi despre o sustinere teoretica destul de consistenta a zecilor de ani de practica in acest fel.

Inteleg reticenta ce vine din partea autoritatilor, profesorilor, parintilor aflati in “tabara” cealalta, adica a celor pentru care copiii cu dizabilitati exista doar in statistici si inteleg ca nu putem cere ca acestia sa accepte pur si simplu sa interactioneze cu “ceilalti”. Insa nu pot si nu vreau sa inteleg sa ne resemnam, noi, ca parinti de copii cu nevoi speciale, si sa acceptam sa asteptam linistiti venirea la un moment dat a unui plan strategic de sus pentru includere. Ca exemplu personal, noi am inscris-o pe Kiti intr-o gradinita publica cu legea antidiscriminare in mana si cred ca bine am facut. Acum, dupa mai mult de un an de interactiune constanta a educatorilor de acolo cu Kiti si cu problema ei, nadajduiesc (de fapt cred cu convingere) ca acestia (educatorii) au invatat niste aspecte pretioase de pedagogie si au invatat ca se poate trai si lucra alaturi de copii ca Kiti. Se poate inca mult mai mult de atat iar procesul de invatare este necesar sa se produca si la nivel practic. Deaceea cred ca nu trebuie sa asteptam planurile institutiilor decidente ci sa le dam o mana de ajutor prin punerea lor, a profesorilor, fata in fata cu realitatea.

Concluzia mea (mereu sunt in criza de timp) este ca asa cum nu cred in beneficiul rezultat in urma infiintarii claselor (cel putin la nivel de scoala generala) speciale de copii supradotati, la fel nu cred ca scolile speciale (pt cei cu dizabilitati) constituie o solutie (ci sunt maximum un fel de serviciu de babysitting). Si din acest motiv va invit si va rog sa raspundeti unui mic sondaj.

Copilul meu are nevoie acum de o scoala in care sa invete lucruri. Poate cineva sa ma sfatuiasca sa fiu rabdatoare si sa astept ca statul sau cine stie ce alta autoritate sa creeze un plan strategic de incluziune?

Ochii

by maria, Posted on

Ii cauti privirea. Dai de ea, dar fuge repede. Te duci spre ea, o urmaresti pas cu pas. O prinzi cate o clipa, apoi o pierzi din nou. Uneori nu e simplu cum pare la carte. Lectia de atentie. Uita-te la mine! Bravooo, fetita e cuminte. Sau, ba da, e chiar simplu. Pentru ca de fapt raspunde bine la comanda. Dar uneori n-are chef. Uite-asa, ma enervezi, vreau sa ma uit oriunde altundeva decat la tine. Ce, tu daca n-ai chef sa te uiti, te uiti? Nu! Lasa-ma in pace! Ok, te las acum.

O inviti la dans. Trupul ei iti da feedback negativ. Ochii insa nu-i mai fug de pe tine. Zici ca-s absorbiti de ochii tai. E o privire intensa, directa, fix spre tine. Ii intinzi mainile cu palmele deschise. Ii lasi optiune. Sta cateva secunde pe ganduri din patratelul ei sigur. Dar iti intinde manutele doar pentru un scurt moment. Ca si cu privirea cand n-are chef. Te atinge, apoi fuge. Dar ochii ei te fixeaza. Si te uiti in ei si nu-ti vine sa crezi ce vezi! Sunt atat de aproape de tine, de realitatea lumii asteia ca te indoiesti putin de existenta unui diagnostic. Nu e vis, e realitate. Si e o cale. Asa cred. O sa ma las absorbita in ea pe drumul intins de ochisorii ei negri si o sa o mai trag putin spre noi. Putin cate putin. In dimineata asta cu 5 minute de dans.

E bine!

by maria, Posted on

“Ce mai face sora ta care mananca frunze?”, m-a intrebat o fetita de aproape 4 ani.
“Este acasa, se joaca cu fratiorul ei.”

Da, asta face. Dar fiind sfarsit de saptamana, deci pauza de lectii, “sora” mea este in pericol de a se plictisi.
Insa iata, a trecut si ziua de duminica, iar Kiti nu s-a plictisit prea tare chiar daca a stat numai in casa. A ascultat trei povesti, a dansat, s-a jucat cu mingea, l-a “chinuit” putin pe Felix, apoi pe Horia, a urmarit doua filme de desene animate.
Si, foarte important, nu s-a mai plictisit, nu s-a mai ascuns, nu a mai fugit de noi ca sa se bucure singura. S-a bucurat cu noi.

Este datorita vacantei care s-a incheiat de curand? Sau datorita terapiei care n-are cum sa nu dea si roade? Se intampla datorita trecerii timpului care aduce maturizare, experienta, desteptare?

E bine sa o vezi bucuroasa.
E bine!

Reactii exagerate si mai mult decat atat

by maria, Posted on

Imping caruciorul cu cumparaturi, indreptandu-ma spre iesire. Felix se zbenguie, gravitand in jurul meu. Interactioneaza cu tot ceea ce-i iese in cale: cu manechinele din vitrine, cu masina expusa pentru reclama, cu persoanele ce-i trec prin fata, chiar si cu bomboanele de la standul cu dulciuri.
Trece cu 2-3 m inaintea mea pe langa un magazin de sport, vede mingi si intra. Saluta frumos, ia o minge si iese grabit din magazin. Nu apuc sa grabesc pasul pentru a-l intoarce din drum, ca sa dea mingea inapoi, ca si vad cum tasneste ca din pusca un baiat din magazin, angajat acolo, urland dupa Felix si smulgandu-i la propriu mingea din maini. Felix se sperie, izbucneste in plans. Baiatul bombane, se retrage in magazinul care-l hraneste, cu mingea in mana. Ma scuz, il calmez pe Felix si izbucnesc in ras: nu-mi vine sa cred ce tocmai am vazut. Felix are doi ani.

Sunt cu sora mea si cu copiii nostri, ne pregatim sa plecam dintr-un restaurant unde am luat pranzul. Raman putin in urma ca sa iau toate lucrurile. Felix sta langa mine, ma asteapta, Horia iese de mana cu Kiti printre mese. Trecand pe langa o masa ocupata de o mama cu fetita ei, Kiti intinde discret manuta si apuca catelul de plus al fetitei de la masa. Este identic cu catelul ei de acasa, dar nu stie ca mai sunt cateva sute de fetite cu acelasi catel de la Ikea. L-a vazut si l-a luat.
Eu vad scena, dar iarasi nu apuc sa spun ceva. Pentru ca, la fel ca baiatul din magazinul de sport, mama fetitei sare si o porneste la fuga ca arsa inspre recuperarea catelului de plus, pe care il smulge din bratele lui Kiti cu atata rautate cu cata nu as fi crezut vreodata ca as putea vedea la o mama. Aceasta mama se intoarce la masa cu trofeul recuperat, iar eu ma scuz din nou si ii dau o explicatie scurta. De asta data nu-mi mai vine sa rad. Nu mai am motiv.

Prepozitii

by maria, Posted on

“Pune pe!”
“Iau bucata de hartie in mana, o privesc si ma amuza (?), o flutur putin prin fata fasss, fasss, apoi duc mana ce tine hartia cu incetinitorul spre penar. Unu, doi, trei…trec secundele. E distractiv sa le produc reactii. Le zambesc cuceritor sper, sa o las sau nu, voi ce parere aveti? Fetele lor sunt de piatra, nu-mi dau nici un indiciu.Haide, gata, m-am hotarat :las hartia pe penar.”
“Bravo, excelent!”

De ceva vreme Kiti ne priveste deseori de sub masa, am scris despre asta aici. Inca o mai face,nu la fel de frecvent ca inainte insa. Pentru ca de doua zile s-a mutat pe masa. Da, se catara cu totul pe masa, asezandu-se intr-o pozitie relaxata si urmarind actiunile ce se petrec in jurul ei. Testeaza alt nivel.

E tare caraghios pentru ca tocmai invata sa discrimineze intre trei prepozitii: sub, pe, in. De parca cineva i-ar da o instructie: “ok, Kiti, ai fost sub masa, acum du-te pe masa!”. Si ea, cuminte, executa intocmai ce i se cere. “Bravo, foarte bine!”
“Pai asta are un sens. Cand n-am chef ma duc sub masa. Cand ma joc ma duc pe masa. Nu?”
In paranteza fie spus, e mai bine pe masa decat sub masa fiindca:
E mult mai luminos pe masa decat sub masa.
E la vedere pe masa, pe cand sub masa e ascunsa.
E mai sigura pe ea sus pe masa si mult mai timida sub masa.
Chiar rade pe masa, sub masa e prea serioasa.
E mai aproape de noi aici, pe masa, iar acolo, sub masa, este departe. Am inchis paranteza.

Si cu prepozitiile, ca si cu celelalte: sa aiba un inteles in viata reala. Ce sens au toate abstractizarile astea cand inca nu ma descurc suta la suta cu imbracatul? Sau cu hranitul? E ca si cum as vrea sa-l invat pe Felix ce inseamna minus unu. Hai sa-i dau mai bine un mar eu si unul Horia si sa-l invat ca acum are doua mere, nu? E mult mai rezonabil. Si Kiti este la nivelul de unu plus unu, chiar daca poate invata foarte repede ca cinci ori cinci fac douazecisicinci. Doar ca n-o intereseaza. La ce bun? parca ar zice. Si intr-un fel, o inteleg. Chiar, la ce bun?

Si totusi…