Horia are impresia că de Paștele ăsta am ciocnit mai puține ouă decât de obicei. Pot să îi dau dreptate deplină, întrucât lui nu-i plac ouăle fierte, așadar nici nu s-a atins de vreunul. Pe de altă parte, s-ar putea să simtă bine, în anii trecuți este posibil ca vacanța să fi început, nu să se fi terminat, odată cu sărbătoarea primăverii, ceea ce…la, la, la.
 
Felix doarme la bunici cu mine în pat, iar ăsta îi este al doilea motiv de care se leagă ca să-și plângă dorul de bunici și de vacanță, astăzi, în preziua începerii școlii. Pentru Horica ăsta este un motiv de bucurie, ghici lângă cine își strânge el visele nopții acasă? Între timp, Felix își transformă dorul de Bicu și Ica, care îl chinuie și în somn, după cum spune, construind un elicopter uriaș din Lego, lăsat de iepuraș în dimineața de Paște în iarbă.
 
O nouă performanță pentru Kiti: mersul cu papuci în picioare. Nu spun cât de caraghios îi este pasul, stângaci, încordat să-și țină papucii pe picioare, evazat, sau mai bine spun, cu toții merităm șansa de a ne calma din timp în timp egoul, cu câte un liber la frivolitate. Acum, Kiti, care oricum nu suferă de prea seriozitate, dar al cărei comportament este o oglindă destul de cinstită a egoului ei, uneori și al meu.
 
Alta: deși intrarea în cabinetul stomatologic al bunicului îi provoacă o interminabilă criză de plâns, ce îi amână ‘programarea’ de la prima la ultima oră, este mai cooperantă decât anterior, deschide gurița pentru mai multe secunde și răspunde corect la minimele cerințe ale pacientului unui dentist.
 
La bunici copiii se joacă pe ‘bisericute’, adolescenții cu ale lor, în cel mai izolat loc al casei, cei mai mici, proaspeții școlari, imaginează jocuri într-o avalanșă nestăvilită de idei și cam peste tot, așa încât observ la Felix un neobișnuit dezinteres pentru gustări de fructe și desene animate. Kiti are și ea o ‘bisericuta’, cel mai des o formează cu Bicu, dar și cu ceilalți, în funcție de moment și disponibilitate pentru dragalasenii ale acestora. De aici, un avantaj al fraților cu vârste foarte apropiate: posibilitatea copiilor lor de a se împrieteni.

Cel mai fain moment al zilei, în vacanța de Paște, este momentul mesei. Atunci ne strângem cu toții împrejurul mai multor mese unite între ele, glumim, mâncăm și punem față-n față prejudecăți de generații și judecăți critice personale, care, fie ele și distonante, ne justifică anumite sensuri ale vieții. Și, bineînțeles, mâncăm. Dojana ironică și autoironică scornită și adresată la timp oportun de către Horica, ‘ce, crezi că tu le știi pe toate?’ devine lait-motivul și sănătoasa doză de ușurătate a acestor întâlniri.
  
Acasă ne întâmpină încă din afara curții peisajul strălucitor și plin de pace al ierbii proaspete, crescute mari datorită ploii generoase, presărate la tot pasul de sferele înstelate ale florilor de păpădie, pe care intenționat le las să crească mari, pentru frumusețe și iarăși frumusețe.

Mi-aș schimba imaginea principală a blogului, dar nu găsesc soluția care să mă mulțumească. Îmi plac schimbările, dar nu mă încântă schimbarea doar de dragul schimbării. Mai caut.

Constat cu bucurie că îmi este mult mai ușor astăzi să adun copiii împreună într-o singură fotografie, decât îmi era alaltăieri. Desigur, asta are legătură directă cu disponibilitatea lui Kiti și nu este vorba de a o nimeri în stare de a poza, ci cu faptul că a învățat să pozeze doar pentru a poza. Bine, bine, încă nu râde la comandă, însă era digitală este imună la risipa de instantanee.

Nu mă împovărează deloc ploaia asta de aprilie, fiindca…este aprilie, iar în aprilie mă aștept să mai plouă. Ploaia îmi dă un sentiment bun, de curățire pe dinăuntru, mai ales când îmi privesc din căldura bună a casei noastre grădina palpitând de viață. Aproape că percep mărirea căpșunilor.

Azinoapte. Număr niște pași mici, ritmati, ce calcă nestingheriți pervazul balconului din dormitor. Aș miza pe un șir indian de șoricei, fiindcă la ei mă gândesc imediat, însă după draperia groasă zăresc niște coțofene executând un dans fără înțeles pe balustrada balconului. Păsările astea sunt ca adolescenții, ferite de riscul de a simți vreun regret, fiindcă dansează.

Sosiți acasă, în stânga noastră, pe câmpul întins stau tolăniți trei câini superbi. Băieții le recunosc imediat pe Xoxoatl și pe Pericle, cățelele noastre, apoi pe Negrișor, un Rotweiler adoptat de câteva zile de prietenoasele noastre animale. Sunt toți trei mari și impunători, ca trei lei, paralei.

Băieții noștri sunt niște băieți de nădejde. Ieri, Horica, astăzi, Felix. Veritabile suporturi pentru iubitoarea lor surioară, responsabili, atenți, îngăduitori cu ea. Mi-este imposibil să cred că suma tuturor întâmplărilor care îi încearcă în felul ăsta nu înseamnă un număr magic. Nu sunt deloc mistică atunci când socotesc așa, în definitiv sunt o bună socotitoare de numere.

În altă ordine de idei, toți trei în mașină, singuri pentru jumătate de oră. Adevărate răzmerițe, gardianul mă anunță că s-a mișcat singură mașina. Îl asigur că minunile există. Noroc cu răpăielile ploii, care acoperă larma țipetelor dinăuntru și geamurile laterale. Dacă omul ar fi văzut copiii din interior, s-ar fi spulberat ideea miracolului.

Când m-ai întrebat dacă lui Kiti îi plac păpușile de pluș și care este animalul ei preferat, am avut o strângere de inimă, cum să răspund unei intenții de a dărui cu drag cu un ‘nu știu’ sec, ba dureros, fiindcă din toată țesătura asta complicată a minții fetiței, deslușirea schițelor preferințelor ei pare cea mai dificilă treabă și chiar este, întrucât din acele puncte fericirea devine posibilă. Dar întrebări precum întrebarea ta îmi pun mereu, îmi pun și-n somn, chiar astă noapte am stat cu Kiti, ca fetele, la taclale, cu câte o Coca-Cola în față, da, chiar Coca-Cola, de când o știu mai excentrică în zâmbet și în încruntare, adică de mult, de mult, iar tot cam de atunci îmi înțeleg impulsul lui ‘nu știu’, pe care mi-l îngădui din oboseală, alinare, însă totodată ca trigger pentru încă o tură de căutare. Așadar ți-am răspuns corect zic, că nu pot să spun cu siguranță dacă fetei îi plac sau nu păpușile, însă că se poate atașa de câte o jucărie, așa bizar cum știe ea atașamentul, că printr-o conspirație a împrejurărilor întâmplătoare desenul pisicilor îi este mai familiar decât al altor animale și, cel mai important cred, că nu vom ști niciodată de unde înflorește iubirea, fiindcă aceasta este un rod sfânt al tainicelor noastre suflete. Iar astăzi, tu, Lia, din inima ta caldă și bună și din mâinile tale iscusite, ai deschis o nouă ușă unei posibile îndrăgostiri, pentru care îți mulțumesc! Bineînțeles că le-am povestit copiilor, după ce noi am vorbit, despre păpușa de pluș ce va veni de la tine, înțelegi tu, oare, Kiti, bineînțeles că Felix a știut că nu-l vei uita tocmai pe el, sigur-sigur primesc și eu un animăluț, a zis, iar aseară, când și-a văzut oița ce-i zâmbește de pe un norișor, și-a  împrăștiat drăgălașenia peste noi, o iubesc pe oița mea, iar noi ne-am îmbrăcat din cap până-n picioare de gingășia lui. Îți mulțumim cu prietenia noastră pentru dar și îți trimitem niște fotografii ale primei și a celei de-a două întâlniri. Bucurie!

Confuzia. O nevinovată și neintenționată încurcătură de întâmplări, ființe sau obiecte, concrete sau abstracte, adesea stânjenitoare sau comică, ce apare dintr-o lipsă acută de orientare în spațiul îngrămădit și imprecis al senzațiilor de tot felul. Să te pierzi printre tiparele proprii de deslușire a lumii cere momente de lejeritate în abordarea vieții sau, din contră, o prea epuizantă gravitate, deasemenea cere spontaneitate, imaginație și spirit ludic. Într-un singur caz confuzia își pierde calitatea de neintentionalitate, deși premeditarea acțiunii de a confunda se arată subtil, anume cazul confundării cu omul iubit. De-ar fi ușurința cu care (ne) confundăm lumea prezicerea unei vieți împlinite cu iubire, aș fi dispusă să mă joc mai mult. Pe de altă parte, cine are nevoie de mai multă confuzie?

A început sâmbătă, a continuat duminică și astăzi, luni, încă ne surprinde din timp în timp cu vorba ei. Kiti vorbește gibberish. Aș completa, Kiti vorbește gibberish foarte clar. Ha, ha. O serie de onomatopee (glosolalie) emise limpede, repetate în viteză, ieșite cu forță din aparatul fonator. Deodată, pentru timp scurt, doar câteva secunde. Limbajul gibberish (îmi place sonoritatea acestui cuvânt) este determinat de dispoziția de veselie și, totodată, o și determină. Îi place să se audă. Și nouă ne place. Una dintre scurtele ei expuneri l-a inspirat pe Horica să o pună pe note. The gibberish blues. Sau mai repede, fiindcă e repede, ritmat, The gibberish funk.
 
E liniște, doar stârcii ce survolează casa se aud câteodată. Felix stă cu un carnețel în brațe, îl văd că-și dă socoteli de rezolvat. Dacă le-ar fi primit de la școală, s-ar fi supărat, ar fi refuzat să le facă din prima zi de vacanță. De ce trebuie să dăm teste, întreabă el, apoi, de ce primim note. Așa este regula, îi zic, iar el este de părere că degeaba teste, degeaba note. Nu-l contrazic, iar Kiti, la fel, îi dă dreptate râzând, ghegheghighigugugu. Nu vrea nici la cinematograf, fiindcă zice că în vacanță el vrea să se relaxeze. Dar de ce te duci la filme, vreau să aflu ce înseamnă filmele pentru el, iar Felix îmi spune că la cinematograf trebuie să stea și în momentele în care se plictisește. Înțeleg, așa că amânăm filmul pe altă zi, când se va fi relaxat suficient de mult. Acum se relaxează lătrând.

Ne îndreptăm spre casă. Felix își continuă povestea de ieri, nu știu prea bine, îi vorbesc și lui, sunt mai degrabă un ecou al spuselor sale, le vorbesc și altor șoferi, le vorbesc este un eufemism, îi vorbesc și lui Kiti, ei nu pot să nu-i vorbesc atunci când o văd aplecată complet cu capul în portbagaj, adică îi văd fundulețul atingând tavanul, apoi eventual vorbesc și la telefon, dacă sună, așadar gândurile mele nu stau locului în spațiul aventuros din povestea lui Felix, dar este bine așa, mai devreme băiatul mi se plângea de rău de mașină, mereu îl ia câte un val de rău printr-o nară, așa își descrie el indispoziția, mă doare o nară, mereu în același loc, pe podul din față de la Ikea, acolo unde mașinile încetinesc, iar gazele de eșapament își încetinesc și ele împrăștierea, însă povestește cu patos, e pe undeva prin Amazon, unde chiar și numai gândul este învăluit de miresmele naturii generoase, apoi, când povestea se împlinește, recade pradă senzațiilor olfactive neplăcute până ajungem la destinație. Acasă.
 
Mâncarea se perpeleste pe foc și în cuptor; lângă mine, pe birou, ticăie un cronometru sferic, galben, cu un smiley face, fiindcă nu-mi permit să uit de nebuniile din oale. Felix ne învârte cu casă cu tot sau dă ocol casei, depinde de privitor, încălecând bicicleta prea mică, cu casca mototolindu-i coafura proaspăt ieșită din peria mea de păr. Aici nu se mai simte decât parfumul florilor de primăvară, al ierbii, al frunzelor tinere din copaci. Ne purtăm cu considerație față de soarele nostru bun, îndepărtând draperiile de pe ferestre, deschizând ușile larg și fiind bucuroși. Cafeaua o păstrez doar pentru mine, poate ultimul strop și pentru Kiti. Horica îi cântă și ne cântă, nouă și câinilor din fața casei, care dorm și visează fericiți pe bluesurile sale. Vacanță.

Obosit după semifinala pierdută la prânz, apoi înfrigurat de ploaia tot mai rece a dupaamiezii, Horica n-a mai vrut să ne însoțească la concertul de aseară, e drept, fără să fi ajuns să îl asculte pe Dhafer Youssef vreodată. A cam bombănit indispus în mașină, dar recunosc că am insistat să uite de senzațiile neplăcute de moment și i-am promis o revenire spectaculoasă, oferindu-i jumătate de paracetamol. M-am ferit să îi promit înviorare datorată muzicii, fiindcă n-aș fi vrut să leg indispoziția sa de opera genialului artist în niciun fel. Am știut fără să știu de fapt că muzica lui Dhafer îi va fi o revelație, pentru că așa mi-a fost și mie, iar noi, amândoi, suntem croiți asemănător la buzunarul acesta al sufletului. Și chiar i-a mers, i-a mers acolo unde este menită creația artistică să meargă, direct, fără inhibiție, ridicându-i deodată colțurile gurii, dar, mai ales, privirea aceea curioasă și strălucitoare de iubitor al muzicii.

O mică notă: părintele nu știe mai bine decât copilul său ce îl fericește pe acesta, nu, nu știe, însă se întâmplă uneori să știe pur și simplu că este vremea să se încreadă orbește în instinctul lui părintesc și să ceară supunere. Când o face înspre bucuria copilului, ar fi bine să mulțumească oricui crede el că trebuie să mulțumească, în niciun caz să nu aștepte mulțumiri!

Nu vreau s-o fac de râs, vreau doar să spun că dacă eu nu-i văd ciocul, nu înseamnă neapărat că nu-l are. În cazul fericit al egretei, impresia mea nu contează decât în măsura în care reușește să mă amuze, pe mine și pe încă puțini prieteni. Nu contează, fiindcă bănuiesc că pe egretă o doare fix la un centimetru de vârful ciocului ei, pe care este posibil să nici nu-l aibă. Ha. Dar eroarea asta de logică este atât de frecventă printre semenii noștri, nu ai egretei, despre a cărei capacitate de a raționa n-am auzit prea multe (a se observa folosirea verbului ‘a auzi’ în defavoarea lui ‘ a cunoaste’, o altă tară a ușurinței de a opera cu propoziții nesupuse unei logici formale), așadar este atât de frecventă, încât începe să doară și riscă să provoace o dezbatere națională, în urma căreia să se emită o lege ce va scoate în afara legii imaginația. Pe de altă parte, nu este deloc simplu să învingi prejudecățile oamenilor, iată, de exemplu, în cazul egretei mele, cum aș putea eu să te fac să mă crezi că această egretă nu are cioc, fiindcă, vezi bine, chiar nu are, când tu știi prea bine că păsările poartă toate câte un cioc în barbă. Cu alte cuvinte, iată că impresia mea vizuală nu strică absolut niciun echilibru, nu tulbură nicio prejudecată și nu contribuie la perpetuarea a niciunei erori fatale de logică, așa cum ar fi trebuit să-mi iasă spre împlinirea logică a acestui text. De aceea mă rezum la concluzia că am ținut să scriu rândurile de mai sus într-un moment de așteptare, în joacă, fără scop, numai pentru că, răsfoindu-mi albumul de poze din telefon, caraghioasa asta de mai jos m-a făcut să râd. Ceea ce vă urez și dumneavoastră, domnilor!

Vorbesc în mașină cu Horica despre numere raționale, numere reale, calcul algebric. Felix este interesat,  îi cere fratelui, pe care îl privește, într-un atare context, cu duioasă fascinație, să îl provoace cu diverse ‘ghicitori’. Aflat adesea într-o adorabilă stare contemplativă, Horica nu ‘ghiceste’ sensuri figurative ale cuvintelor, de aceea pornește să inventeze ghicitori pentru fratele său, care își dizolvă instantaneu dorința de a calcula în mai generala dorință de a raționa, așadar se bucură să găsească răspunsurile așteptate. Dialogul celor doi își ține ritmul incitant până când lui Horia îi vine ideea unei ghicitori al cărei enunț cuprinde cuvântul ‘companie’. Felix se bosumflă, el replică supărat, pentru că nu găsește răspunsul ghicitorii, că nu i se pare corect să i se spună ghicitori cu companii. Horia râde înțelegător, ceea ce îi aduce în minte sensul figurat al cuvântului ghicitoare, așadar continuă să-l provoace pe Felix, de data asta cu calcule destul de dificile. Îi propune niște exerciții cu numere întregi, adunări și scăderi, pe care Felix este tare mândru să le fi înțeles, apoi îl invită să dea un răspuns, de a cărui corectitudine va depinde atribuirea din partea autorității de frate mai mare a titlului de ‘nemaipomenit de inteligent’. Felix stă în fața unui calcul de genul ‘trei la pătrat supra trei’; generos, Horia îi acordă atât timp de gândire cât este necesar, fără limită. Îi observ lui Felix prin oglinda retrovizoare mimica reflexivă și determinată, copilul poartă și proiecția viitorului zâmbet de învingător în colțul gurii, el numără în gând și numără bine, fiindcă vine cu răspunsul corect și cu bucuria de a i se recunoaște efortul de a fi priceput. Horia îi acordă titlul promis, dar nu uită să îl tachineze, de fapt, să îl mângâie pe micul matematician, spunându-i că și dacă ar fi dat un răspuns greșit, ar fi rămas suficient de inteligent, după care își pune căștile discret, în așa fel încât să nu îl observe Kiti, și reintră în starea contemplativă, familiară, așadar liniștitoare. Felix își mută deodată atenția asupra mea, mă conduce către lumea poveștilor sale cu o întrebare și răspunsul său, tu care crezi că este cea mai simplă meserie din lume, mami, fiindcă eu cred că este aceea de scriitor, apoi pornește direct în povestea unui Egipt antic de-a dreptul năucitor, cu un faraon Pepi, cățel, și templul său, un coteț uriaș și altele asemenea.

Din timp în timp intru prin sertare și dulapuri. În lada mare și grea din mijlocul camerei găsesc ce nu-mi imaginez că aș găsi. Dau de vreo trei crengi lungi și sănătoase de copac, care-și găsesc abia pe diagonala mare a paralelipipedului loc. Le scot, nu știu ce să fac cu ele, cu obiectele pe care Felix și le procură din propria lui voință nu pot să mă port cu indiferență, ele cer un răgaz de gândire. Găsesc zeci de desene, puse pe zeci de coli A4, pe care tot Felix le creează aproape zilnic. Arunc multe dintre ele, dar și păstrez vreo câteva. O cutie de pantofi este plină de cardurile cu animalele de la Mega Image, îmi amintesc că pe la începutul colecției, ne rugam de casierițele magazinului să ne dea carduri în plus, dar ele nu se îndurau prea des de noi, iar astăzi, după săptămâni bune de zile, primim încă din belșug aceste carduri, de care aproape nimeni nu mai are nevoie. O socoteală ineficientă. Găsesc pietricele culese cu entuziasm și gând precis. Întotdeauna sunt impresionată de rigoarea pe care copiii o demonstrează când se referă la lucrurile lor personale, acestea nu sunt niciodată superflue. Biluțe colorate, cât buricul degetului, obiecte minuscule, însă esențiale după grija cu care sunt depozitate în nișa privilegiată de pe fundul lăzii. Dau de cărți, reviste, piese din lego, creioane, caiete, carnețele, mărtișoare. Pe toate le scot din ladă, iar aproape toate poartă cu ele impresii rătăcite și impresii dragi ale copiilor noștri. Lada asta încăpătoare, obiect decorativ și funcțional de mobilier, este de-a dreptul fascinantă, nici n-am bănuit câtă vrajă poate împrăștia în jurul ei, atunci când m-a atras în clipa în care am zărit-o pentru prima oară.

Horia își rătăcește ochelarii și nu mai vede să-i caute. Bâjbâie prin ceața propriei sale priviri și caută cu ochi de împrumut. Ochelarii nu zic, nu aud și, paradoxal, nu văd nimic. Refuzăm cu îndârjire obscuritatea. Și aceasta ne refuză iluminarea. În felul ăsta nu ajungem nicăieri, de aceea ne resemnăm. Imaginea se clarifică puțin. Degeaba. Kiti își joacă fantastic inocența, de fapt o joacă atât de bine, încât nu suntem siguri că face un joc actoricesc. Cătă își joacă fantastic inocența, dar și jocul său pare suspect de perfect.
 
Despre alte feluri de rătăciri. Ale fetei. Să fie ele mai mult decât credem supuse acelei binestiute deficiențe de integrare senzorială? Uite chei: disconfortul vizual creat de ordonarea spațiilor o transformă într-o mică tirană; suntem zale de rezistență într-un lanț de dominație, întâi a senzațiilor vizuale ale fetei chiar asupra întregului ei, apoi a fetei asupra noastră. Sau imposibilitatea de a se lăsa impresionată de muzica ce-i place, atâta vreme cât aceasta se mijlocește prin căști. O atingere neplăcută pentru o atingere încântătoare? Niciodată! Am în minte planul echipei terapeutice de a preface cumva atingerea senzației neplăcute într-una cel puțin neutră. O rotunjire a senzației, o îmblânzire sau o regăsire. O mică limpezire. Ideea asta mă conduce către o altă metaforă a autismului: educatorii copiilor cu autism nu rezolvă de fapt un puzzle complicat, ci desfac noduri complexe, multiple și intercalate.

Cu vreme ce predispune la stări depresive, sfârșitul de săptămână se împlinește acasă, în nuanțe bitonale. Ploaie și nefericire, vânt și îndărătnicie. Kiti plânge neconsolată, de data asta nu pare s-o doară nimic, nici măcar urechile de propria-i gălăgie. Ăsta este tonul dominant. Al doilea spune despre consolarea în intimitate. Kiti urcă în camera ei, unde vântul nu pare atât de insistent să pătrundă în casă și unde spațiul îi permite fetei să îl modeleze după bunul și liniștitorul ei plac. Acolo se simte bine, altfel nu văd de ce refuză cu încăpățânare să coboare. Indecisă precum vremea dimineții de luni, Kiti nu este hotărâtă, să râdă, să plângă, dar îi promit soare mai târziu, așa că se învoiește să iasă din camera ei.

Precum antagonismul de stare al sfârșitului de săptămână ține necesar de capriciile vremii, citesc că opoziția dungilor alb-negru ale zebrelor depinde de un anumit tip de adaptare al acestor animale și numai de acesta, anume, după un studiu realizat pe un model statistic ce a opus cele mai importante cinci ipoteze care au încercat să răspundă la întrebarea veche de peste o sută de ani, de ce au zebrele dungi, s-a obținut un răspuns foarte clar: zebrele au dungi, nu pentru a se camufla, nu pentru a-și pune în încurcătură prădătorii, nici pentru a ușura reducerea temperaturii corpului sau a înlesni comportamentul social în turmă, ci pentru a respinge insectele. Desigur, teoriile științifice, precum dispozițiile omului, au impact covârșitor astăzi. Șansa ca mâine să fie contrazise de altele este tot la fel de mare ca aceea de a răsări din nou soarele.

Felix este în fotografiile de mai jos, la antrenamentul de ieri, însă Horica este cel care a câștigat, tot ieri, un meci de tenis care l-a dus în sferturile de finală. Cum eu îl însoțesc de obicei la meciuri, l-am ținut pe tati la curent cu scorul prin Facebook, ca într-un live streaming, în momentele decisive chiar punct cu punct. Emoțiile sunt mari când meciul este strâns, Horica a fost condus cu 3-0 în primul set și cu 4-1 în al doilea set de un adversar puternic la cei 23 de ani ai săi, însă băiatul nostru le-a câștigat pe ambele. Dar nu despre asta vreau să scriu astăzi, ci despre egrete albe. Glumesc, desigur, am scris ieri despre ele. Totuși, considerând frumusețea universală a acestor păsări și totodată aplecarea mea de a căuta frumusețea necomplicată a vieții, aș putea spune că, într-un fel discret, astăzi tot despre păsări vorbesc. Ha. Frumusețea.
 
Felix îmbrățișează cu un gest larg rondul în care lalelele se dezvăluie tot mai mult, pentru că și lui îi plac florile, poate fiindcă vede că îmi plac mie și, dintr-un soi de mimetism voit, explorează inconștient căi tainice de consolidare a iubirii, sau pur și simplu pentru că are deja propriile sale criterii estetice după care înțelege dihotomia de percepție frumos-urât. Dar gestul mic și grăitor al îmbrățișării nu este totul, varietatea mare de culoare, ah, culoare imposibil de intuit în uniformitatea cromatică a bulbilor cumpărați astă toamnă, spun că surpriza descoperirii unei alte diversități îi stimulează copilului imaginația, el îmi încearcă putința de a mă juca, căci vede lalelele crescând mari,
treptat, ca să-mi dea mie șansa să mă adaptez la fantezia jocului său, întâi până la genunchi, apoi cât omul, casa, valul, ca în final, când eu nu-mi mai pot depăși propriile limite, să însuflețească trupa de lalele și să o împrietenească cu ceilalți eroi imaginari ai săi, fiindcă de o trupă bună, blândă și, bineînțeles, frumoasă de lalele poți oricând să te însoțești în viață, precum și-n poveste.

***National Geographic

Vin din centru, de la Universitate, pe lângă care mă mișc cu o stranie senzație de alteritate. Nu urc în troleibuz, deși aș putea s-o fac, fiindcă am ajuns aici cu mașină mea albastră. Mă plimb cu Kiti, ne ținem de mâini, ea sunt eu cu călcătură stângace, ea nu sunt eu cu indiferență față de trecătorii cu care ne intersectăm, ea sunt eu cu tunsoarea scurtă, ea nu sunt eu cu toată atenția pe care o primește de la oamenii buni ce formează un grup mai larg mergând, căruia îi aparținem amândouă. Ne strângem, ca-n fiecare an, în parcul Coltea, aceiași, dar și alții, să ne arătăm cu decență interesul și grija pentru autism. Un grup de liceeni apare, copiii glumesc pe seama apariției lor în această adunare, însă sunt aici și, deși nu par foarte interesați, au totuși o delicatețe a simțirii, cu care este cool să nu te arăți. Chiar îi întreb de ce au venit, iar ei cunosc răspunsul. Sunt din nou eu însămi, în prezent cu totul, fiindcă trebuie să răspund unor jurnaliști la întrebări.
 
Coc o tavă mare de prăjitură cu căpșuni pentru copiii și fetele centrului, este o zi festivă pentru ei, noi. În drum, deasupra lacului, pe o bară metalică, stă la pândă o egretă albă, este prima pe care o vedem anul asta. Ea se sperie și zboară de deasupra lacului albastru până în salcia de alături. O consider semn de sărbătoare albastră, cu tot fondul verde în care își găsește refugiu. Este o revedere timpurie, ce fericire!

Horica își tunde din părul rebel precum adolescența sa într-o frizerie în care intrăm pentru prima oară. Într-un acord tacit, mijlocit de oglinda din fața scaunului de tuns, găsim motiv după motiv de amuzament (auto)ironic. Ne place să râdem. Un domn tânăr cu calviție parțială poartă o scurtă conversație cu frizerița deasupra capului lui Horia și a privirii mele, de fapt, conversația este aproape subînțeleasă, de unde deduc o vechime a statutului de client al domnului. Din păcate, aflăm, domnul va rămâne nespălat pe cap, adică pe cap, deoarece păr nu prea există, întrucât nu curge apă caldă la robinete. Hihihi. Hihihi încă o dată, fiindcă aflăm asta după câteva minuțe(le) bune în care Horica a stat cât se poate de incomod, cu capul aplecat în față deasupra chiuvetei, în care metri cub de apă încă se scurg pe canal degeaba. Plătim un preț a cărui decență ne surprinde și ieșim foarte bucuroși de rezultat și, desigur, prețul plătit. Rămânem în același mod amuzat de a privi lumea, tânărul spilcuit, înveșmântat în cămașă albă și pantalon negru de stofă, ce trece pe lângă noi, cărând la subraț, cu seriozitatea și pedantă unui chirurg cu bisturiul în mână, un dosar pe care scrie mare, ridicol de mare chiar, DOSAR. Hihihi.
 
Îmi pierd mai încolo ceva din putința de a mă amuza, întrucât observ alt domn, de data asta mai în vârstă, mai prea în vârstă, elegant, îmbrăcat într-un costum scump de haine, cu haina pe braț și un mic geamantan pe roți în urma lui, întâlnindu-se cu o tânără domniță ce împinge un cărucior în care un bebeluș doarme, fiindcă îi văd sărutându-se vinovat, iar imaginea lor îmi arată tristețea unei înșelăciuni, pe care refuz să o mai văd. Îmi spun că imaginația îmi joacă feste și îmi regăsesc hohotele ghidușe de râs, hihihi.

Am plete lungi, blonde și visez cele mai năstrușnice vise. Niște hoți au smuls azinoapte braduțul argintiu din rondul de trandafiri și Kiti a învățat să cânte cântecelul păpușii Maggie. Horica stă dimineața câte zece minute în cap, meditând la funcții și graficele lor, iar pasiunea lui pentru cereale nu se lasă stinsă nicicum. Stickerul rotund de pe fruntea lui Felix este imboldul lui Kiti de a porni în joc, iar  nevoia de joc și veselie se transpune într-o demonstrație ireală de balet din partea fetei. Nimeni nu sforăie în casa asta noaptea, iar Broschi profită de liniște și-și face de cap, transformându-se într-un iepure de câmp, alergând ca nebuna în jurul holului de la etaj, ca să nu declanșeze alarma. Mai știm o broască țestoasă care vrea să fie iepure, dar nu ne permitem să îi dezvăluim identitatea, iar Câtă aleargă sute de kilometri pe lună. În prima zi a lunii aprilie suntem serioși și neserioși în același timp, dar, Doamne, ferește, nu păcătuim mințind.

În holul de la intrarea în centru. Mă aplec în fața fetiței, ca să o ajut la încălțare. Kiti face o mișcare mai amplă decât ar fi nevoie și îmi rupe lanțul care îmi atârnă lung de gât. Gardianul vede și îmi transmite din mimică și gesturi o seamă de sentimente; mâhnire, sprâncenele i se adună într-o încruntare tristă deasupra nasului; revoltă, pumnul i se strânge neputincios și timid de-a lungul corpului; împotrivire, pleoapele i se contractă ca unui luptător înverșunat. Îi răspund cu zâmbetul meu împăciuitor și cu o ridicare din umeri, însă omului nu-i convine resemnarea, nu-i convine, fiindcă nu se poate împotrivi fără să caute soluții, de aceea întinde un braț spre mine, îmi reamintesc tăcerea din încăpere, până și Kiti amuțește tainic înțelegătoare, întinde brațul cu palma desfăcută, iar eu mă supun, respectând autoritatea sincerității, așadar îi întind la rândul meu lanțul rupt. Gardianul iese din centru cu pas hotărât, cu lanțul meu frânt cu tot, iar noi două rămânem să ne învelim în continuare în hainele de primăvară. Apoi ieșim, căutând din priviri curioase și încrezătoare urma protectorului nostru. Care iese din atelierul lipit de centru al unui bijutier, evident, cu lanțul meu, acum desenând în aer o elipsă completă, supusă gravitației, pe care îl ridică spre mine, cu aerul unui învingător, ce răzbate din surâsul de blândețe al întregului său chip. Abia acum se rupe liniștea, căci îi mulțumesc cu vorbe, iar Kiti înflorește într-un hohot singular de râs.

În tot acest timp, acasă îmi înflorește prima lalea. Este roșie și cam pitică și este roșie, laleaua mea. Număr încântată bobocii din jurul lalelei înflorite și îi admir, în ciuda aparentei lor echivalențe de trăsături, fiecăruia individualitatea. Sunt douazecisisapte de impresii separate și tot atâtea intuite mirări ce vor să vină.

Felix rupe tăcerea lașă a fricii. În timpul ciorbei, mușcă dintr-un colț de pâine și izbucnește instantaneu într-o dureroasă jelire. Observ în gurița lui un dințisor mititel înlănțuit discret lângă gingie de un firicel roșu de sânge și înțeleg imediat că durerea îi vine de la mobilizarea brutală a sa din timpul mușcării. Felix tot plânge disperat, iar eu îi propun soluția eliberatoare, îndepărtarea dințișorului mobil. Este al patrulea dinte care trebuie să dispară din gurița lui, un număr foarte mic pentru împăcarea cu operațiunea de extragere de dinți, însă frica de durerea ascuțită de pumnal îi dă băiatului curaj, fiindcă printre lacrimi și suspine își dă acordul. Incisivul lateral inferior iese obraznic din lăcașul care nu-l mai încape, printr-o simplă, dar fermă apăsare cu degetul meu arătător. Ciorba acră de lobodă trece mângâietor prin spațiul liber dintre dinți.

Regăsesc presant imboldul de a-mi croi și coase o cămașă roșie, nu mă pot împotrivi lui. Croiesc și cos cămașa din materialul roșu cumpărat încă de mai de mult, nu înainte de a-l ține câteva minute în apă călduță și, bineînțeles, nici înainte de a-l usca în alte câteva minute în empaticul vânt de pe terasă.

Gătesc două prânzuri ca două revelații, descopăr odată cu pregătirea lor noi taine culinare, de care nu devin conștientă decât prin desfătarea pe care mâncarea o produce mesenilor. Rânduiala esențială de autoeducare în gastronomie.

Citesc în Dilema veche articolul ăsta, cu următorul  final: “Închei, revenind la întrebarea din titlul articolului şi adresîndu-mă vouă, aceşti părinţi moderni atît de mîndri de copiii voştri speciali. V-aţi gîndit vreodată că ar fi posibil ca, din întîmplare, copilul vostru să nu fie cel mai bun? Să fie un copil oarecare? Fără mari ambiţii, fără talente deosebite? Şi dacă ar fi aşa şi aţi accepta acest „ghinion“ genetic (ceea ce mă îndoiesc), aţi schimba ceva în educaţia lui?” O întrebare francă, pe care ar fi bine să ne-o punem cu toții din când în când.

 A împărți. A oferi o bucată autentică din tine prietenilor tăi, într-un acord tacit cu ei. Egoismul sau inabilitatea de a împărți bucăți din tine. Să devii darnic presupune să înveți să te privești cu un ochi critic, să îți pese un strop mai puțin de tine însuți, fără să renunți la a te respecta. Deoarece suntem oameni și avem conștiință, suntem capabili să ne judecăm și să ne apreciem comparativ, așadar suntem în măsură să ne plasăm intuitiv, dar și rațional, deasupra unei mase de oameni suficient de mare încât să ne confere sentimentul aparte de unicitate, ce, în definitiv, are baze biologice certe, însă care ne poate plasa într-o lumină iluzorie, lipsită de autenticitate, egoistă. Să nu îți vezi lungul nasului nu îmi spune numai despre aroganța ta, îmi spune și despre lipsa ta de simpatie față de adevărata ta personalitate. Să ne privim cu sinceritate în ochi și să ne acceptăm imperfecțiunile necesare. Să înțelegem că unicitatea ce ne este magic alocată nu este vehiculul îngâmfării noastre potențiale, ci este tocmai expresia minunată a capacității umane de empatizare. Să împart cu tine, prietenul meu diferit, bucată autentică din mine, iată o premisă a bunăstării. 

Am scris asta mai de mult, într-o clipă de tristețe cauzată de lipsa de generozitate. Invidia și gelozia te fac zgârcit și lacom, te urâțesc. Te pot urâți într-atât încât ajungi să mă invidiezi și pentru permisul de parcare în locurile privilegiate ale persoanelor cu dizabilități.

********

Felix spune despre una dintre mimicile sale preferate că este ‘fața care obligă ‘; când o poartă pe chip, Alexandra nu-i poate rezista. Mie îmi apar oarecum transparente toate mimicile sale, nu că nu le văd drăgălașenia (dimpotrivă), dar pentru că îi lasă atât de limpede emoțiile să țâșnească în afară. Transparențele mă relaxează, îmi tratează temporar timiditatea, în plus, delicatețea cu care lasă trăsăturile să transpară este frumusețe.
 
La ce se gândește domnul cu telecomandă, se întreabă copilul, așteptând ca bunăvoința gardianului să se exprime prin apăsarea butonului. Bariera se ridică în urma celor câteva secunde de pauză de gândire, s-o ridic, să n-o ridic. Lui Felix nu i-ar plăcea un serviciu atât de monoton ca al gardianului cu sfântă telecomandă în mână și tristă frustrare în suflet.
 
Cel mai în vârstă dintre cei trei gardieni (alți gardieni) ai școlii lui Kiti este un bărbat cărunt, de cam șaizeci de ani, cu un chip jovial și un comportament asemenea chipului său. Este deosebit de respectuos și grijuliu, nu ezită niciodată să mă ajute la parcarea mașinii în spațiul îngust și aglomerat din fața școlii, deasemenea să o salute pe Kiti și să îi adreseze câteva vorbe bune de întâmpinare. Cu atitudinea sa voioasă și comunicativă, totodată cu un soi de înțelepciune sănătoasă de viață, ce îl arată echilibrat în cântărirea copiilor cu autism, pe care îi întâlnește, se remarcă dintre cei trei gardieni. Mi-e drag de el, nu din cumsecădenie. Ieri dimineață l-am găsit citind o carte, un roman polițist. M-am bucurat sincer pentru el.

Primesc o scurtă recenzie negativă pentru cartea pe care am scris-o, dar nu mă supără, dimpotrivă, mă face să zâmbesc. Înțeleg că receptorul mesajului meu pornește a-mi citi textul cu așteptări, ce se dovedesc la sfârșitul cărții neîmplinite, de unde dezamăgirea. Îmi pare rău, fiindcă îi înțeleg prea bine cititorului, pe care îl intuiesc conectat emoțional cu o persoană cu autism, nevoia de a găsi soluții practice din lecturarea cărții mele.
 
În altă ordine de idei, găsesc întristătoare dominația moralei utilitare a vremurilor prezente, pe care o resimt usturător, deși, din fericire, indirect, în raportarea la lume a copiilor noștri, dar nu numai a lor. Pe de altă parte, remarc cu indulgență că această alergătură nebună după foloase imediate substituie eficient căutarea naturală de sensuri ale existenței, așadar asigură o cvasipermanență a stării de mulțumire sufletească, fie ea și contrafăcută, deși această cauzalitate apare ca fiind paradoxală și lipsită de principialitate. Din această perspectivă, necesitatea de spiritualizare a vieților noastre este pe deplin justificată.

Kiti iese din magazin. Când Kiti iese din magazin, ea nu face altceva, doar iese din magazin. A ieși din magazin nu este o lecție, însă ar putea fi, întrucât adesea activitățile vieții ei sunt lecții. Nu este acum cazul, dar Kiti împinge cu putere ușa grea a magazinului și iese ca o vijelie, vrând parcă să-și finalizeze cât mai repede acțiunea. Întâmplător în același moment, un câine lățos, alb, drăgălaș, legat cu lesă de stăpânul său, trece prin fața magazinului. Se petrece o atingere directă și verticală între câine și fată. Adică de sus în jos, dinspre Kiti spre câine. Îl calcă pe o lăbuță. Pufuletele schelălăie de durere, apoi se răstește la Kiti, lătrând puternic și amenințător. Kiti se sperie la rândul ei și o ia la fugă către școală. Dispare într-o clipită înăuntru. Dacă neprevăzutul și așa-zișii distractori sunt indezirabili în fazele inițiale ale învățării, pentru adevăratele lecții de viață prezența acestora este esențială. La școală decid împreună cu fetele, dacă tot e vremea înmuguririlor, să o scoatem mai mult pe Kiti să învețe să înflorească în lume.

Despre valoarea unei funcții lipsite de monotonie și periodice, din fericire, vorbesc când descriu sfârșitul  nostru de săptămână, acum remarcabilă, cum altfel, când ne compunem acțiunile și stările în funcție de zilele minunate de vară incipientă, în abia mijita primăvară, când uităm intenționat de vremelnicia existenței universale, ca să alergăm cu picioarele desculțe prin iarba moale, tânără și să ne familiarizăm cu gândăceii și cu amețitoarele infuzii de oxigen ce limpezesc celulele și îmblânzesc obsesiile. Vorbesc totodată de alte funcții, aparent mai abstracte decât variabilitatea fenomenelor descriptive ale unei zile, vorbirea abundă de expresia efdeics, adică f(x), cu toții am fost impresionați la un moment dat de prețiozitatea unei asemenea exprimări sau poate nu chiar toți, deschid o paranteză pentru a îmi lăsa nemulțumirea să iasă, aceea de a găsi total ermetică prezentarea scolastică, rece, golită de viziune lingvistică a matematicii, doar limba este instrumentul cu care comunicăm și tot el ne face înțeleși, ne ajută să înțelegem, închid o paranteză, atâtea f-uri de x nu trec, desigur, neobservate pe lângă un fin observator ca Felix, bucuros acum să înțeleagă cum dependențele aduc fericire, cand se descoperaƒ eroul unei povești fantastice, cu nume de cod secret, neîntâmplătoarea cale de la elipticul efdeics la integrul Felix, dinspre f-de la Felix, către x, tot de la Felix, ce îmbucurător!

Mă trezesc în veselie, Felix vrea să știe părerea mea, pe cine aș paria între o turmă de găini și o turmă de cocoși într-o incăierare. Chestiune arzătoare. Mă gândesc înainte să-i dau un răspuns, merg pe mâna găinilor, un cor agresiv de cotcodăceli tulbură neîndoios o trupă de îngâmfați ridicoli. Cu toată seriozitatea. Auzi, turme de găini și de cocoși! Devin superficială. Apoi băiatul trage draperia, fiindcă în spatele ei Xoco nu cotcodăcește, însă latră disperată în zare. Temeinicia vieții de câine. O strigă, cățeaua îi zâmbește și coboară în dreptul porții, pe care o împinge cu lăbuța, vrând să între în curte. Loialitate. Este un gest atât de înduioșător pentru băiatul nostru, încât îl determină să exclame, voi fi un veterinar! Desigur; în niciun caz zeflemitorul de ce nu? Între timp, Kiti sare din pat și își face obișnuitul rond de dimineață, mărșăluind de tremură balustrada metalică a scării. Vibrato. Parcă intuind subiectul dialogului nostru matinal, reapare în dormitor cu un șoricel de cauciuc în mână, pe care i-l dă fratelui ei. Apodemus agrarius. Felix îl ia, îi mulțumește și îi cere să-l pupe. Efuziune. Kiti, ascultătoare, se apleacă și îl atinge cu vârful buzelor în bot pe șoricel. Complianță. Mai trec câteva minute dulci de leneveală, apoi provoc trupa, nu turma, să mă însoțească în camera lui Horica, pentru a-l trezi. Lașo! În camera băiatului devenim o turmă turbată, Felix se aruncă pe Horica, iar Kiti aruncă tot ce găsește în dezordine prin cameră direct pe trupul fratelui mai mare. Marea azvârlire si inexorabila trezire. Rămâne totuși veselia. Dimineață bună!