Tare drăgălaș atașamentul copiilor pentru diverse obiecte. Astăzi Felix poartă în buzunar un diapazon. Îl lovește de birou, apoi de scaun și observă diferențe subtile de intensitate a vibrațiilor. Deși nu prea apare el în disonanță în mediul școlii, astăzi are, cu atât mai mult, toate șansele să cânte pe tonalitate corectă.
 
Au înflorit trei tufe alăturate de plante din aceeași familie, sunt atât de frumoase încât mă doare deja viitorul lor apropiat, atunci când nu voi mai avea acces la imaginea perfecțiunii lor decât în imaginație. Bine, și în fotografii. Cu trandafirii, însă, treaba stă altfel, ei sunt longevivi, recurenți în înflorire, nu-mi fac probleme decât că se fac precum Făt-Frumos din ploaie vie. Nu-mi dau seama dacă au vreo reținere în a se înălța, dar deocamdată arată un curaj adolescentin.
 
Constat, când îi arăt lui Felix Enciclopedia zmeilor, de Mircea Cărtărescu, că nu știe încă despre zmei, Făt-Frumos sau Ileana Cosânzeana. Mă mir puțin, deși n-ar trebui, apoi îi spun câte ceva despre aceste personaje de poveste. Zmeii i se par niște făpturi interesante, Ileana Cosânzeana este insipidă, iar Făt-Frumos îl enervează, este arogant și stupid. Cartea, frumos legată și ilustrată, este un posibil dar de luat în seamă.
 
După o zi pe cât de ploioasă și mohorâtă, pe atât de încărcată emoțional pentru Kiti, se trezește astăzi plină de vorbe, zâmbăreață ca soarele dimineții și atentă la nevoia de a zori plecarea de acasă. Adecvarea dispoziției fetei la cerul însorit cere un răspuns potrivit din partea vremii. Prognozele sunt favorabile.
 
Mă trezesc cu o durere penibilă de șold, poate de la o mișcare greșită sau nu știu, însă disconfortul mă face ursuză, îl trimit pe Felix de lângă mine. Devine trist, nu-mi place. Calculez în minte în ce măsură mă afectează apropierea copilului și socotesc că n-are cum să-mi facă mai rău, fiindcă dorința de a mă elibera de legătura cu mediul n-are nici o influență palpabilă (căci despre atingere este vorba în durerile fizice), ci este doar egoism pur, de aceea îl chem înapoi lângă mine. Vine imediat, jovial și agil ca o căprioară, îmi cer scuze și-l îmbrățișez cu atenție, să nu mișc șoldul, el mă mângâie cu un simțitor, săraca mami.

 În camera băieților trezirea de dimineață are șansa să fie foarte blândă, mai întâi când răsare soarele, pentru că asta se întâmplă chiar la fereastra camerei lor și se face cu delicatețe, prin țesătura draperiei trase, apoi când Broschi se trezește, pentru că plonjează lin în apă, că pentru înviorare, și clănțăne din maxilare, de parcă ar fi o pasăre care lovește geamul cu ciocul. În acest bucolic ritm de viață tihnită, zic, să îți tot începi ziua. Ziua lungă, desigur, mult mai lungă decât noaptea, așadar se explică trebuința unei treziri senine pentru echilibrare.

 Vorbim cu Horica despre presiunea grupului, acum, la adolescență, cu impresie maximă. Cum reușești să rămâi în control, atunci când te găsești luat de valul ‘turmei’, fără să îți expui nici imaginea, care este esențială acum, dar, mai ales, nici integritatea fizică și morală. Rațional este prea simplu de înțeles ce riscuri îți asumi când iei parte la o ‘aventura’, însă pe cât de simplă este înțelegerea unor argumente logice, pe atât de dificilă este imaginarea unor riscuri potențiale, deoarece adolescenții nu înțeleg riscul precum o fac adulții. Confruntați cu astfel de situații, cred că încurajarea atitudinii critice și, mai ales, autocritice a copiilor înseamnă mai multă putere de discernământ și autoincredere a copiilor respectivi, viitori adolescenți frământați de dualitățile bine-rău și aparență-realitate. Nu înțeleg în ce măsură o activitate adrenalinogena de grup are rol formator pentru individ sau, mai bine, nu înțeleg în ce măsură aceasta aduce beneficii anumitor tipuri de personalitate.

 Ploaia face bine dorului. Îl lasă să iasă la suprafață, așa încât să îl vezi, să îl simți, să știi că există și că apare negreșit unde și când trebuie să apară. Este absolut miraculoasă apa lumii, nimic nu rămâne în indiferență sub atingerea ei. De unde explicația extazului ingenuu al copilului aflat sub cerul însorit din care plouă.

 Citesc despre comportamentul unor insecte, fluturi, albine, care se adapă la izvorul de lacrimi al crocodililor și al altor animale mari, în acordul încântător al celor din urmă, cum că nu se cunoaște încă dacă este un comportament întâmplător sau unul esențial de supraviețuire (lacrimile fiind unele dintre rarele surse de săruri), însă, oricum ar fi, are un farmec aparte, o pildă ancestrală și universală de a exista. În plus, nu pot să nu îmi amintesc de fluturașul meu, care mi-a cules odată cu degețelele lui mici, mie, celui mare și înfricoșător, lacrimile de pe obraz și s-a vindecat cu ele, sorbindu-le.

Are emoții, dar ăsta nu este un lucru rău. Îi place să își cânte piesa, fiindcă o știe foarte bine. Când se termină, vrea la încă un recital, însă eu nu-i pot oferi deocamdată mai mult de o sută de recitaluri cu public restrâns acasă. Își amintește cât de dificilă i s-a părut piesa atunci când a primit-o, acum râde cu relaxarea pe care exercițiul ți-o dă. Îmi place poziția degetelor sale deasupra clapelor, nu observ neapărat asta decât prin comparație cu alți copii, ale căror degete îmi par prea întinse și rigide peste clape. Nu apasă destul de cinstit clapele, așa cum o face acasă, pun asta pe seama timidității sale. Are însă fluiditate și păstrează bine ritmul. Termină de interpretat partea lui și se aplaudă stingher, ca să se ascundă printre aplauzele spectatorilor, apoi vine către mine pentru o atingere de mâini. Se reașază în fotoliu alături de colega lui.

Recitalul de pian cu numărul trei (cred). Papionașul nu rezistă. Nu rezistă, fiindcă nu îl mai găsesc. Din fericire, îl înlocuim cu al lui Horica. Va fi chiar mai chic, întrucât culoarea papionului va ieși din gama generală a vestimentației. Să nu uiți, mami, astăzi să mă iei mai repede pentru recital, îmi spune la plecare. Cătă mă sună, după ce îl lasă la școală, ca să-mi povestească.
 
Felix: știi, tati, mama mă ia de la școală în fiecare zi la patru jumătate.
Tati: da.
Felix: tu crezi că astăzi mă ia la patru jumătate?
Paranteză: asta este o variațiune pe aceeași temă preferată de Felix, anume, îți spune ceva, ca să te facă să te aștepți la acel ceva, apoi te întreabă, chipurile, ca să se asigure că ai înțeles, dacă crezi că și în momentul x se va întâmpla acel ceva, tu răspunzi că da, iar el jubilează, NU, de fapt exact acum nu se întâmplă cum te așteptai. Închid paranteza. Tot așa și astăzi.
Tati: da, la patru jumătate.
Felix: NU, la trei jumătate, fiindcă am recital.

Papionașul nu rezistă, dar Kiti rezistă în bună stare. Ploaia o ține cuminte în pat, nu ca în alte dimineți. Pe Horica îl ține acasă, astăzi nu joacă tenis. Grădina este tot mai colorată, intensitatea și extravaganța culorii sale le-au depășit de mult pe cele ale culorii papionului împrumutat de Felix. Iubesc ploaia, am mai spus.

La școală văd un cireș foarte tânăr, abia are vreo zece crenguțe, dar cu toate astea este deja împodobit de mai multe cireșe mici și verzi. Mă gândesc la cireșul de acasă, mai împopoțonat în coamă, plin de frunze sănătoase, dar fără niciun fruct. Nu știu dacă asta îi este natura sau dacă l-au atacat păsările, dar asta este o posibilitate mare. Mă consolez cu gândul răbdător că peste o vreme va face atât de multe cireșe încât păsările nu vor apuca să le mănânce pe toate înaintea noastră. Pe de altă parte, cumpărarea unei mici cantități de cireșe nu este prea consolatoare, întrucât kilogramul are un preț lipsit total de bun-simț. Ne satisfacem pofta.

Citesc împreună cu Horica despre atacul mortal asupra mai multor elefanți din rezervația naturală Garamba din Congo, ne întristează știrea. Nu putem să nu ne simțim neputincioși în fața demonstrației de aviditate nestăpânită și cruzime absolută. Îmi vine în minte ce a spus Kurt Vonnegut într-unul din romanele sale: “Aici se încheie veștile bune despre orice. Sistemul imunitar al planetei încearcă să scape de oameni. Este modul cel mai sigur de a pune punct veștilor bune.”

Încerc mai jos traducerea unor profund inspirate cuvinte ale scriitorului filozof Alain de Botton, unul dintre gânditorii mei preferați, întrucât m-au emoționat tare în dimineața asta. Acesta spune, referindu-se la obiectul din imagine:

“Încă de mici am învățat să ne ascundem slăbiciunile, pentru a ne proteja. Dar acest obiect de cristal din Rijksmuseum Amsterdam nu pare să își tăinuiască fragilitatea, din contră, își acceptă delicatețea și își cere încrezător dreptul de a fi mânuit cu grijă, pentru că ne face să înțelegem că poate fi foarte ușor distrus. Pe bună dreptate, deoarece fragilitatea cristalului nu a apărut în urma unei erori întâmplătoare a artistului creator, ci ca o consecință a dorinței acestuia de a aduce prin transparența și eleganța liniilor sale lumina în profunzimile obiectului de artă. Cristalul posedă însușiri excepționale, dar prețul unor atari virtuți este fragilitatea sa. Parcă ne-ar vorbi, ‘sunt un obiect încântător, însă dacă nu mă tratezi cu finețe, mă voi sfărâma și nu va fi vina mea.’

Este o datorie civică să permitem și celor mai delicate forme ale activităților omenești să înflorească și să creăm ambianțe binevoitoare cu entitățile fragile. Și bineînțeles că știm cu toții că nu cristalul are cea mai mare nevoie de o asemenea preocupare, ci chiar noi înșine și, chiar mai dureros, cei cu care ne împărțim viețile.”





“Since the school playground, we’ve known that we must not show our fragility. We’ve learnt to have ‘defences.’ So there is always a fragile bit of us, but we keep it very hidden. But this rock crystal – in the Rijksmuseum in Amsterdam – doesn’t apologise for being weak. It admits it’s delicate; it is confident enough to demand careful treatment; it makes the world understand it could easily be damaged. And with good reason. It’s not fragile because of a deficiency, or by mistake. It’s not as if its maker was trying to make it tough and hardy and then – stupidly – ended up with something a child could snap, or that would be shattered by clumsy mishandling. It is fragile and easily harmed as the consequence of its search for transparency and refinement, its desire to welcome sunlight and candlelight into its depths. Crystal can achieve wonderful effects but the necessary price is fragility. Some good things have to be delicate – the dish says: ‘I am delightful, but if you knock me about, I’ll break, and that’s not my fault’.

It is the duty of civilization to allow the more delicate forms of human activity to thrive, to create environments where it is OK to be fragile. And we know, really, that it is not crystal that needs this care most, it is ourselves and – more awkwardly – the people who share our lives.”

O ajut să-și strecoare trupul în rochița din material sintetic, înflorat, elastic, rochia îi ține drept spatele, îi îngustează talia și îi dă un aer vesel așa, înconjurată de flori mari, intens colorate. Zâmbește ca un fashion icon. Nu refuză niciodată un obiect vestimentar, ba nici măcar nu protestează împotriva capriciilor mele dirijate de simț estetic, cele din cauza cărora mi se întâmplă, nu rar, să îi cer să dezbrace, apoi să îmbrace alte și alte haine. Acesta este un lucru surprinzător, ținând cont de insistența cu care ne cere să finalizăm rapid acțiunile ce o implică pe ea. Nu și asta, copila își respectă condiția de tânără femeie în devenire. Kiti este astăzi ceva mai suplă decât acum două săptămâni, iar de bucurie o ridic în brațe, ca pe un copil mic, și o țin suspendată mai mult de trei secunde. Îi place, și mie îmi place, iar atingerea obrazului ei catifelat face ca efortul de a o ține în brațe să pălească. O las să cadă în picioare, mă privesc admirativ pentru câteva clipe, sunt chiar puternică, îmi zic, apoi mă las condusă de brațul ei către baie. Kiti vrea să simtă parfum în jurul ei, iar în timp ce o parfumez, o undă subtilă de tristețe mă atinge, oare ce fel de arome îi sunt pe plac. Dar în baie se întrepătrund valuri răzlețe de diverse parfumuri, prin fereastra larg deschisă găsesc iz dulce de căpșună și proaspăt de iarbă, totodată amestecul greu de cosmetice și soluții chimice este astăzi cel mai pregnant, deoarece curățenia este în dimineața asta maximă, de aceea pierd repede din vedere firul slab de tristețe. Îi ciufulesc părul, și-așa ciufulit prin definiție, și în fața încrederii pe care mi-o arată, pentru că se lasă cu totul în grija mea, mă găsesc deodată moale și vulnerabilă. Deși principiul dreptății este unul inventat de om, așadar calitatea de a fi dreaptă sau nedreaptă nu ne poate descrie viețile, care prin însăși natura lor sunt supuse voii miraculoase a sorții, am totuși, și poate voi avea mereu, un gând neliniștitor, necredincios de injustețe. Cum și pentru ce atâta dependență, ce ocean de iubire poate îneca atâta amar de rătăcire câtă este pe lume? Dar săgețile astea de infidelitate sunt izolate și fericit șterse ca ecou în sufletul meu plin, de aceea trec cu destulă lejeritate către frivolitate, continuând să-mi amestec cu îndemânare și desfătare degetele printre firele ei rebele de păr.

Sunt ca niște antiCenusarese ce așteaptă miezul nopții ca să-și înceapă dantuiala. Rămâne un mister identitatea petrecăreților, par păsări și mamifere, par mulți, fiindcă sunetul ritmat al pașilor de pe balconul dormitorului este cel puțin straniu în liniștea nopții. Am numit balconul clubul de noapte al păsărilor și îmi amintesc acum că, atunci când am ajuns prima oară în locul pe care stă astăzi casa noastră, m-am temut să nu se construiască vreun club peste drum în clădirea aceea cu formă neobișnuită, și iată-ne astăzi cu clubul la fereastră, numai că, în ciuda bizarei lui sonorități, clubul păsărilor este silențios, dar totodată intrigant, liniștitor și deopotrivă tulburător. Și totuși, tot mai familiar. 

Și o floare de ziua prietenei mele, Moni, cu drag și dor, pentru tine:

Vorbim despre cum ne emoționăm, convenim că trăirile sufletești ale copiilor sunt mai întregi și nereținute cu cât copiii sunt mai mici și că asta le creează lumi perceptive paralele cu ale noastre. Dacă lumile senzoriale ale fiecăruia dintre noi ar fi una și aceeași, aș opri mașina chiar acum, în mijlocul drumului, poate aș mai merge câțiva metri până în umbra pădurii cu lacrimile în ochi, și m-aș pune pe plâns, împreună cu Kiti și Felix, pentru nefericirea spontană a băiatului, aceea de a nu îi fi căzut dintele care i se mișcă de vreo lună încoace, dar nu sunt una și aceeași, de aceea conduc mai departe mașina către școală, rămânând doar să îi alin din vorbe tristețea. Ajunși în parcare, îi propun să-l ajut, iar Felix acceptă, ceea ce n-ar face în afara supărării subite. Numai că dintele este încă bine prins, așa că, în afara unei alte dureri, de data asta fizice, nu rezolv nimic sau poate totuși rezolv ceva, însă doar în câteva minute, cât îl îmbrățișez și câte îi trebuie ca să schițeze cu ajutorul mușchilor mimicii un zâmbet slab pe chip. În toate aceste secunde lungi, Kiti ne privește din mașină, prin ușa larg deschisă, cu una dintre privirile ei caraghioase, care ajută și ea la alinare.
 
Când ‘ne incalzim’ articulațiile înainte de a practica un sport, le pregătim pentru a suporta niște șocuri, date de întinderea lor excesivă, cu alte cuvinte le creăm premise sănătoase pentru performanța sportivului. Asta este partea trupului, tehnică și cât se poate de concretă. Dar și mintea trebuie ‘incalzita’ pentru starea de alertă. Cu greu te poți aștepta la reușită, când ceri trupului să suplinească o minte neconectata la întregul pe care omul îl reprezintă. Asta face și Horica înaintea semifinalei, se încălzește. Le permite mușchilor și articulațiilor sale contracții progresive, apoi își așază mintea în stare de sprinteneală, fiindcă ordinea de zi îi este favorabilă, el tocmai terminându-și miniconcertul de pe scena din Herăstrău, ridicată cu ocazia ONGfestului. Gândul de la sonorizarea nepotrivită pretențiilor sale ridicate îi pleacă repede, fiindcă înțelege că responsabilitatea sunetului nu îi aparține, în plus, întotdeauna cântă pasionat, de aceea are o lejeritate aparte în a se găsi pe scenă. Pierde semifinala, dar o face cu eleganță și încălzit cum se cuvine, trup si suflet vibrand.

Azi dimineață n-a condus tati către școală, fiindcă Felix i-a invitat în limuzina lui veselă. Kiti n-a avut nicio problemă cu această schimbare, deși pornise hotărâtă, așa cum pornește ea când se hotărăște să pornească, către mașina mea, apoi, când tati a întors-o din drum și ea s-a îndreptat către mașina lui, iarăși a oprit-o. Kiti a ridicat placidă din umeri și a urcat în limuzină, pe ușa cu roz, fiindcă, nu se știe cum, rozul a atras-o în acea clipă. Normal, în limuzină s-a descălțat politicos la ușă și s-a cățărat în vârful canapelei croită dintr-un material natural, cu iarbă și flori de câmp. S-a privit o clipă, aplecându-și capul înainte și a strâmbat din nas, rochița ei alb cu negru îi părea cam sobră pentru asemenea canapele, însă i-am zărit prin perdeluța din mătase verde mimica împăcată de la vederea ciorapilor ei ciclam, așa intensitate de culoare mai merge! Le-am urat repede drum bun, de drag, bineînțeles, dar și de teama ca Felix să nu observe că Kiti începuse să smulgă fire de iarbă din canapea, însă cum Felix este un cățel cu mirosul fin, mi-a citit gândurile și mi-a aruncat un reconfortant și iubitor, nu-ți face probleme, mami, deseară refac canapeaua cu cariocile mele. Tati și-a găsit și el repede un loc, cam înghesuit, ce-i drept, pe lângă Kiti și s-a lăsat încântat pe spate, savurându-și binemeritata recompensă a copilului său, grija lui. Apoi a privit-o cu iubire și pe fata lui în ochi și Kiti i-a zâmbit. Limuzina a pornit cu Felix conducând-o, iar eu am rămas acasă împreună cu Horica într-o dulce visare. Veselă dimineață!

Caut o anumită plantă, pe care aș vrea să o așez în locul alteia care nu s-a prins, dar mă privesc din afara mea cum mă tot învârt prin grădina magazinului și mă tocmesc în minte, să rămân în admirație mută sau să apuc toate ghivecele în brațe și să plec cu ele. Mai am în grădină un singur rododendron, ceilalți doi sau trei ce-ați fost odată, vă rog să îmi iertați stângăcia cu care v-am purtat de grijă, de fapt cu care nu v-am purtat iscusit de grijă, iar acest singur rododendron nu pare foarte vesel, însă este acolo, sub un mesteacăn, și este verde, optimist, de aceea, îmi spun, trebuie să îmi țin în frâu pornirile de a îmi alege altul, ar fi ca o trădare, iar mie nu-mi plac trădările. Deschid o pagină de pe internetul telefonului meu, trebuie să aflu de ce în grădinița din fața ochilor mei toți acești mândri rododendroni își etalează florile viu colorate, iar cel de acasă își așteaptă melancolic frumusețile. Și aflu, pe pagina www punct cască bine ochii punct ro mi se spune explicit, răbdare, apoi și mai clar, răbdare, și iarăși, elocvent, răbdare. De aceea plec, înfrângându-mi impulsul copilăresc, iar când ajung acasă, cobor în grădină și deschid bine ochii. Rododendronul meu, chinuit, dar însuflețit, a îmbobocit, cum se vede și din poza a treia.
Trec pe lângă fiecare floare, ca medicul în zilnica sa vizită matinală, și culeg mai mult decât un dram de încântare din respirațiile fiecăreia, bujorii sunt toți prinși, hibiscusii au renăscut direct din pământ, de lângă tulpinile lemnoase pe care le-am privit îndurerată cu ceva săptămâni în urmă (atenție doritorilor, aceștia nu sunt uscați după iarnă, chiar dacă așa apar), caprifoiul este plin de vitalitate, un uriaș printre celelalte flori, tot la fel este și floarea din prima fotografie (despre care nu mai știu nimic în afară că este superbă și credincioasă). Sunt foarte bucuroasă!

Felix plânge. El este un tip vesel, categoric vesel, încă de la naștere primul lucru pe care l-a făcut când a zărit lumina nemijlocit, apoi pe moașă, și chiar înainte de a desface cele două noduri ale cordonului său ombilical, a strigat cu gurița lui mică, întinsă până la urechi, hei, bună dimineața, soare, bine v-am găsit, de fapt, dober dan a zis, ca să fie înțeles, de a impresionat-o iremediabil pe tânăra domniță din fața lui, care mi-a strigat cu ochii în lacrimi de uimire, neapărat trebuie să-l numiți Feliciano sau așa ceva, acesta este un tip fericit, neîndoios fericit, să știți și de la mine. Dar în dimineața asta se smiorcăie, smiorcăială îi descrie mai corect supărarea, el nu-și găsește șapca Babolat, știi, mami, eu credeam când eram mai mic că se zice ‘babolact’, asta mi-a spus-o chiar înainte să se supere, știți, veselia, iar eu, mama, n-am puteri miraculos-răbdătoare, cel puțin nu atunci când suntem gata de a ieși din casă, nu atunci când îi țin picioarele încălțate lui Kiti din priviri, ia-ți altă șapcă, evident este răspunsul meu la smiorcăială, și nu uita că suntem sortiți să ne ținem lucrurile în locurile lor prestabilite, ăștia suntem noi, zic că nu-i așa de gravă situația noastră, dar copilul cel vesel nu e greu de urnit din mijlocul tristeții sale copilărești. Ajungem așadar în mașină, iar monotonia ritmului iritant al smiorcăielii se vrea ruptă de către marginile răbdării mele încercate, nu mai vreau să aud smiorcăială, încetează și încearcă să înțelegi cum vine treaba cu găsitul lucrurilor, bla, bla, de-mi par mie însămi plictisitoare de același îndrumar pe care îl tot livrez, Felix rămâne doar cu ceva rare suspine și o ciudă pe care și-o varsă amenințând în van, să știi că nu-mi iau nicio șapcă la școală, frază ce, dintr-o uimitoare fericire, nu cade în van, ci fix în brațele deschise ale lui Kiti, pe care o vedem, de fapt n-o mai vedem deodată la față, întrucât se aruncă pur și simplu cu jumătatea superioară a corpului în portbagajul mașinii, iar vederea fundulețului ei brodat de mine cu o mică inimioară roșie, ridicat în tavan ne șterge supărarea și enervarea. Numai bine, pentru că ceea ce face Kiti este cel puțin uimitor, ceva ce se întâmplă atât de rar încât adesea suntem tentați să credem în coincidențe îmbucurătoare, anume iat-o pe Kiti revenind din portbagaj cu zâmbetul ei candid pe buze și cu șapca Babolat în mână, ia-o frățiorul meu mic, îi întinde ea șapca, mulțumesc, surioara mea magică, îi răspunde Felix cu bucurie, știți, bucuria, ca numaidecât să simt presiunea de a-mi striga lumii încântarea, un telefon scurt către tati, apoi un text scurt către cine ne caută cu gândul câteodată pe aici. Ah, încântarea!

Horica urmărește “Călăuza” lui Andrei Tarkovsky și are brusc o revelație: ‘înainte să văd filmul, am jucat jocul’. Râdem împreună și fac observația că progresul uman are un fel de direcție centripetă, exact ca traseul călăuzei până la urmă, în definitiv pe vremea mea, înainte să citim cartea, aveam opțiunea să vedem filmul, ca astăzi, iată, să călcăm încă un pas către centrul necunoscut al lumii, tărâmul făgăduinței, putând să jucăm jocul, să vedem filmul, ca abia apoi să citim, eventual, și cartea. Ha! Una peste cealaltă, în ce succesiune se întâmplă asta, cât suntem îndrumați spre a ne pune întrebări este bine.

Tot Horica. Cu un trup firav încă, dar bine proporționat, pe care nu a fost obișnuit să îl includă pe deplin în ceea ce face, ci l-a cruțat sistematic, mai degrabă dintr-o dulce leneveală decât din narcisism, Horica învață, cum fac toți adolescenții, să se armonizeze cu sine însuși, așadar trage de mușchi și articulații sub îndrumarea tatălui său și aclamat chiar de pe salteaua imaginară ce delimitează spațiul virtual al sălii de sport încropită acasă de frații și mama lui, chiar eu, desigur. Băiatul se alintă ușor, însă respectă, chiar dacă împins de la spate, indicațiile instructorului, care îl ironizează pe erou, amuzându-ne pe toți, ‘hai cu trupul tău de scientist la treabă!’. Felix execută și el, ca un gândăcel plin de mobilitate, exercițiile destinate fratelui mai mare, încurajându-l. Pe Kiti o provoc eu la sport, promițându-i mincinos un biscuite întreg, trupul ei, în ciuda lipsei de exercițiu, are profil atletic, bine legat, însă mișcările îi sunt niște imitații abia schițate ale modelului, care ne amplifică buna dispoziție. Echilibrul emoțional al dimineții sportive se păstrează, chiar dacă tati este prea serios, iar noi râdem prea mult, fiindcă din când în când Felix scade din entuziasmul general, smiorcaindu-se specific, ba pentru o ușoară lovitură, ba pentru ca Kiti mesteca fericita, ba pentru cine știe ce alt motiv original. Așadar ne încheiem seria sportivă în formație completă, pe care ne-o propunem cel puțin săptămânală, într-o moderată, așadar sănătoasă stare de spirit, gata să renunțăm fără regrete la profilul de scientist al fiului nostru, evident, în acordul său neîndoios.

O prietenă arată o notă care spune că, întrebat fiind de ce continuă să exerseze la 90 de ani,  violoncelistul Pablo Casals ar fi răspuns: ‘deoarece cred că fac progrese’. În clipa în care am scris cele de mai sus a răsărit soarele. Atâta timp cât tot răsare, soarele strălucește cu aceeași intensitate pentru fiecare, copil, tânăr, bătrân, ce ne oprește să ne bucurăm? Ce este vârsta omului și de ce îi dăm atâta importanță? De ce îmi pare minunat răspunsul artistului, când știu că omul rămâne om și în afara numărătorii convenționale care îi măsoară vârsta? Poate fiindcă trăim constrânși de teama viscerală de a ne emoționa, de a fi vulnerabili. Sau poate, simplu, pentru că, înțelegând cum se socotesc zilele unele după altele, nu mai știm, ca în copilărie, să oprim numărătoarea în loc pentru câte o bucurie. Bucuria de a ne descoperi marginile. Tot mai adânci și mai adânci, ca iubirea.

Rămân încuiată în bucătărie. Adică eu rămân în bucătărie, iar bucătăria rămâne încuiată după prânzul luat fericit împreună. După prânz este despre mine, dar nu doar despre mine. Încuietorile celor două uși sunt concrete și simbolice în același timp. Am treabă, de fapt am treburi înăuntru, de aceea rog liniște și o cheie din partea celorlalți. Ordonez, asta cere mintea și trupul meu să facă. Așez formele din jurul meu și impresiile lor asupra mea în sertare. Desfac robinetele din strânsoarea care le ține oftaturile cuminți, scurgerea continuă a apelor este vie și încurajatoare. Nimic nu se asortează mai bine cu verdele de spirit decât verdele crud al căpșunilor înfloriți din spatele ferestrei. Bucătăriile trebuie să fie verzi, ca să vrei să ordonezi! Sunt încuiată pe dinafară în bucătărie, iar ritmicele încercări ale lui Kiti de a pătrunde în spațiul meu și al ei rămân fără ecou, dispar fulgerător așa cum dispare și umbra siluetei ei din cadrul transparent al ușii. Zâmbesc ușor și continui să ordonez. Peste cealaltă transparență care mă ține închisă îl zăresc pe Felix, așezat la masă, deasupra unor texte pe care le citește cu atenție, este tema lui de casă. Ridică privirea înspre noi doar ca să întrebe semnificația unor cuvinte pe care nu le înțelege sau ca să se amuze de sonoritatea altora. Copiii întreabă, iar noi trebuie să le răspundem, orice, dar să răspundem. Nu văd cum aș putea să nu răspund unui copil, la fel cum nu văd cum aș putea respira într-o bucătărie altfel decât verde. Când copiii nu mai întreabă este grav. De acolo începe nefericirea profesorului, dar el nu află asta imediat. Felix întreabă și se joacă, el spune, Copiii căpitanului la cincisprezece ani, și râde, creează un fel de calambur, fiindcă mintea stă rareori pe loc. Trec și eu de la un sertar la altul și înțeleg că matematica în școală îi sperie pe mulți copii, fiindcă pare și chiar este o limbă străină, pe care de prea multe ori profesorii o vorbesc fără s-o traducă și copiilor. Cum adică? Așa întreabă Felix de câte ori nu înțelege ceva, iar noi îi iubim acest ‘cum adică?’, ceea ce le doresc și profesorilor noștri. Bucătăria ajunge să strălucească de atâta ordine câtă i-am promis și i-am oferit. Îmi trag un taburet aproape de masă și mă așez pentru câteva minute. Nu poți să irosești energie în ceva, fără să te oprești un timp să îți iubești irosirea. Poate de-asta îmi vine să râd de durerea dintr-o febră musculară.

Un test în joacă găsit pe internet, ce fel de câine ești, trebuie să îl bucure pe Felix, vino repede, este despre tine, ca un test psihologic pentru oameni, să te cunoști mai bine, ham-ham, răspunde-mi la niște întrebări, răspunde-mi singur, nu mă mai întreba pe mine eu ce-aș răspunde, sunt un corgi, și încă unul carismatic și încântător, cu toții mă iubesc, un test în joacă ce duce către o idee de joc, ziceam că sunt un corgi și mă aflam într-un petshop, de unde un domn elegant mă cumpără și mă duce în brațe la casa lui mare și bogată, fiindcă ține în ea încă atâția câini cât ar umple un autobuz, ba nu, mai bine un metrou întreg, îmi voi scrie într-un carnețel numele, să nu-l uit, corgi, mami, ce sunt eu, un corgi, nu, nu trebuie să-mi răspunzi așa, ci trebuie să spui nu știu, ca eu să îmi deschid caietul de notițe și să citesc, corgi…

Apoi, după joc, mai vreau teste, bine, să caut, uite, ce fel de animal de fermă ești, da, da, poate îmi spune că sunt câine, ei bine, nu, din păcate ai ales bacon, iar bacon te-a făcut purcel, ești un purcel, să știi, nu plânge, nu plânge, nu vreau să fiu porc, este doar un joc, bine, măcar sunt roz ca un cățel nou-născut, să încercăm cu animalele marine, vino să-m dai niște răspunsuri, ești o focă, cum Felix iubește și focile, wow, wow, sunt focă, așa-i mai bine, tati, tu ce ești, eu vreau să fiu ca tine, un corgi, un porc și o focă, vezi, fiindcă mă iubește, Horica, Kiti, veniți și voi să aflați ce sunteți, m-am plictisit de teste, și eu, și eu, să trecem la capitolul următor.

Patru zile cu maxim patru biscuiți este un record și poate fi un motiv de supărare pentru Kiti, dar Kiti rămâne veselă în mare parte din timp, ba nici nu mi-o amintesc acum altfel, să zicem că ține post, parcă în dimineața asta chiar și talia îi pare mai subțire, și părul mai plin, îi încadrează drăgălaș obrajii pufoși, unii copii rămân cu obrajii pufoși mereu, oricât s-ar mări, Kiti e unul dintre ei, nu zic că nu mai cere, dar zău că îmi pare mai rezonabilă, mai înțeleaptă, acasă nu este rost de gustări în exces, de aceea ajunge dimineață la școală și din caracteristica ei grabă în care intră nu se mai oprește decât în bucătărie, de unde apare cu o pungă sigilată de biscuiți, ha, ha, draga de ea, mai târziu, să nu începem ziua în forță, nici cafea n-am băut încă, mai lasă-mă puțin, apoi o las eu pe ea și plec.

Zilele astea ploioase de mai vezi pe facebook numai copii încălțați în cizme multicolore din cauciuc și cerul de seară îmbrățișat de zeci de curcubeie, natura nu ne lasă nerecompensati după naiva noastră tristețe ce vine uneori cu ploaia, a mea nu apare astăzi, chiar dacă sunt o naivă, fiindcă, mai ales de când am coborât prima oară în grădină, iubesc ploaia și o iubesc cu atât mai mult în anotimpul renașterii, când cu mâna mea deschid pământul moale și îl sădesc, plină de speranța că va rodi pe mai încolo, totodată cu umilința datorată întâmplătorului vieții, floarea și fructul pe care le aștept și le văd deja în minte vor ieși sau nu, iar mie nu îmi trebuie decât împăcare și drag să pun în ideea de a fi, știind că restul vine de la sine, fiindcă sunt mamă.

Și încă o notă. Kiti își poartă încă, după o săptămână întreagă, pașii, cu bucurie și grijă, insotindu-se de Julia, păpușa, o stranie atracție, dar straniu
ar putea părea, după atâta vreme, poate, doar firescul majorității, așadar este doar Kiti și păpușa Julia, suspendată de un picior sau o codiță împletită, uneori vârâtă la subraț, alteori încercată de ideile fetei, o lansare nemiloasă de la etaj și o prăbușire ca o icnire seacă sau o încercare brutală de înghesuire a păpușii sub canapeaua joasă, numai pentru bucuria regăsirii de mai încolo. Doar Kiti, într-o altă împrejurare a emoției.

Poștărița, o femeie tunsă scurt, în vârstă de maxim cincizeci de ani, cu o figură calină și cu dispoziție blândă, poate de la vremea ploioasă, poate din lipsa clienților de la această oră a prânzului sau poate din ambele motive sau din altul, îmi cere permisiunea să accept un plic mai mare decât ar fi necesar pentru cartea pe care vreau s-o ambalez și s-o trimit. Desigur, îi dau acordul, nu văd vreo problemă în asta, însă mimica mea arată, îmi imaginez, mirare, o parte din mirare este dată de amănuntele tehnice privind ambalarea, pe care femeia mi le dă fără să i le cer, iar cealalata parte nu este decât mirarea mea înnăscută (cei ce mă cunosc, știu despre ce vorbesc), așadar arăt mirare interpretată ca nevoie de a fi ajutată. Poștăriței i se declanșează instinctul matern și mă alintă, ‘dă, mamă, la mine cartea’, iară mie nu-mi stă în putință să i-o retez, în definitiv, de ce-aș face-o, așadar îi dau cartea, precum o fetiță cuminte, supusă și neajutorată. Mi-o redă frumos ambalată, cu plicul lipit și capsat pe margini cu grija și satisfacția unui artist admirat de fanii săi, apoi își prelungește starea de încântare, indicându-mi cu degetul arătător locurile de pe plic în care să scriu adresele expeditorului și destinatarului. Îi intru în jocul ușor prostesc, mulțumindu-i și arătându-i aprecierea pentru grijă cu o scurtă istorioară, reală de altfel, a inversării locurilor celor două adrese pe plic, ce a dus la revenirea scrisorii în cutia mea poștală, iar femeia îmi zâmbește înțelegător. Scriu cuminte adresele, apoi, citind adresa de destinație de pe plic, poștărița își pierde din zâmbet. Se scuză că este obosită și încearcă marea cu degetul, întrebându-mă dacă Suedia este cumva în Europa. Nu apuc să îi confirm, că își regăsește veselia odată cu regăsirea Suediei în lista ei de țări europene. Plătesc ce am de plată și o întreb, cum fac de obicei, dacă cu asta am încheiat formalitățile. Mă asigură că totul este sub controlul ei strict și profesionist, iar eu o cred și plec, zâmbind tâmp, așa cum și-ar dori orice profesor mediocru, dar vigilent. Saru-mâna!

Trebuie să urc în dormitor. Păsările de noapte bat cu cântul lor miezul nopții, este semnalul critic pentru somn. Cum să fac, mă întreb în fața treptei celei mai de jos a scării noastre scârțâitoare, lăsată încă de la instalare intenționat așa, gândindu-ne preventiv că n-ar fi o idee rea să fim avertizați de mișcarea din casă. Hotărăsc să îmi las papucii de casă deoparte și să calc treptele către extremitățile lor, în punctele corespunzătoare îmbinărilor cu scheletul metalic care le susține, unde balansul la presiunea pașilor este cel mai mic. Într-adevăr călcătura mea este urmată de un ecou atenuat, ajung la etaj fără să tulbur vreun somn. Apăs tastatura telefonului, pe care îl țin la mine, ca să o caut pe Kiti prin camera ei, cum fac seară de seară și s-o învelesc. Nu pare a fi în patul ei, nici canapeaua nu ține nimic pe ea, iar în mijlocul camerei este un morman de obiecte aruncate, de fapt aranjate intenționat într-un anume fel de Kiti, morman pe care îl mișc puțin cu mâna, ca nu cumva să se afle și fata în el. Nu este nici acolo, ar mai putea fi sub fereastră, fiindcă uneori se cuibărește ca o pisică sub calorifer. Dar Kiti nu este nici sub calorifer, iar Julia nu mai sforăie ca să-mi ușureze orientarea. Totuși nu aprind lumina, n-aș vrea să o trezesc pe Kiti din cel mai dulce somn, oriunde s-ar afla ea. Dau și ușa deoparte, deși îmi imaginez că în acest loc strâmt n-ar fi și nici nu este, de aceea ies din camera ei. În holul întunecat, mare, cu ecou, răsună o respirație prelungă, ce oglindește un somn liniștit, profund. Întorc capul către stânga și în lumina seacă a ecranului telefonului o văd, mică, făcută ghemotoc, ocupând complet colțul izolat dintre două uși, dormitorul lui Felix și debara. Mă apropii, o ating pe spate și o strig ușor. Kiti deschide ochii și sare în picioare, dezechilibrându-se ușor. O sprijin și o conduc în patul ei, unde imediat ce o învelesc adoarme înapoi, doar-doar o prinde ceva din visul care încă se derulează.

Noaptea trece uimitor de liniștită pentru toți, niciun copil nu se trezește însetat sau gata de joacă, niciun adult nu are insomnii sau gânduri tulburătoare, chiar și Broschi picoteste pe insula din mijlocul acvariului, într-un rar, dar sănătos unison de stări. Intru la băieți să le dau trezirea, apoi la Kiti, ce doarme în aceeași poziție în care am lăsat-o la miezul nopții. Mă aude și sare singură din pat, e adorabilă cu obrăjorii ei moi, calzi și vârful nasului cu un disc roșu imprimat de la contactul cu patul. O invit ca de obicei la baie, dar ea face stânga, în loc de dreapta, unde se găsește încăperea băii. Întorc privirea după ea și o observ în colțul în care am găsit-o azi noapte pe Kiti, chinuită pe podea, pe Julia, păpușa fetei. Mă străbate rapid un sentiment de milă pentru păpușă, totodată țin mai prelung în mine gustul bun al încântării de a o vedea pe Kiti legându-și logic clipele și trăirile. O ridică pe Julia de o codiță împletită și o lipește de piept, iar împreună ne reluăm firul dimineții. Cineva spunea că dragostea durează trei ani, în cazul lui Kiti, dragostea pentru o păpușă n-a ținut niciodată mai mult de trei zile. Dacă și mâine o trage de-o codiță împletită, schimbăm paradigma.

Dau peste o fotografie de acum aproape cinci ani, cinci, 5. Stau toți trei în același fotoliu, pe atunci fotoliile noastre erau muuult mai largi, și urmăresc un film. Mai întâi ne entuziasmăm-ce frumoși, apoi ne înduioșăm-ce mici, după care ne minunăm-hei, ia stai așa, Horica, ăsta de pe tine nu este același echipament de tenis cu care ai făcut azi antrenament? Urmează firesc râsul, exclamațiile de uimire, ‘nu pot să cred’, pentru că de șaptesprezece zile și douazecisiopt de minute Horica este mai înalt decât mine, iar acum cinci ani, cinci, 5, băiatul nostru mare era un băiețandru mititel, jucăuș, vesel, ce credea încă în Moș Crăciun și care, demonstrabil, purta echipament sportiv cu câteva numere mai mari. Sunt amuzată și, totodată, mulțumită de versatilitatea dovedită de hainele din garderoba copiilor sau, poate, de cea dovedită chiar de mine, căci sunt (încă) designerul vestimentar al copiilor noștri, pentru că, deși îmi displace totala lipsă de cochetărie, preocuparea excesivă pentru un exterior atrăgător lipsește de cele mai multe ori interiorul de atenția cuvenită. Nu mai spun de dragul de a le măsura prefacerile numai din priviri, crescute și ele, privirile noastre, la rândul lor, gata să compare, ah, pui scumpi, frumoși și minunați!

Ajung devreme acasă, sunt doar cu Felix. Mă grăbesc, deoarece îmi doresc să plantez zmeura ce stă de ieri înghesuită într-o pungă de plastic, apoi să gătesc ceva. Port pantofiori decupați și fustă evazată, dar asta nu mă împiedică să-i dau zor cu treaba. Pământul moale, însă, o face. Renunț la pantofiori, încalț cizmele de cauciuc. N-am spațiu suficient pentru zmeura primită, de aceea dezbrac lângă gard o suprafață dreptunghiulară de pământ de cojocelul de iarbă proaspăt tunsă. Mulțumesc în gând ploii generoase pentru ușurința cu care construiesc gropițe pentru rădăcinile bine crescute ale plantelor. Mă aflu în zona cea mai vântoasă a grădinii noastre, iarăși uit să-mi prind părul bine într-o bentiță. Firele de păr rebele îmi gâdilă enervant fața în ritmul vântului, iar eu îmi privesc resemnată mănușile pline de noroi. Termin de pus zmeura în pământ, Doamne, ajută, ne și văd în fața tartei cu zmeură proaspătă, culeasă din grădină. Mă ridic în picioare, să-mi admir opera și observ o floare mare, albă, aromată, abia deschisă la capătul unui căpșun. Prima floare. Ce interesantă este, îmi apare ca o căpșună tăiată în patru și aproape că îi simt parfumul delicios.

Când sosesc ceilalți acasă, masa este gata, iar eu port tot fusta evazată și papuci de casă. În casă miroase frumos de la rufele uscate pe terasă, în bătaia vântului. Nu cred că mai simte cineva, în afară de mine, și un discret iz de fructe de pădure.

Kiti vine extrem de nervoasă acasă, trântește uși ca o vijelie și rupe brutal liniștea idilică a vieții la țară. O las să își alerge supărarea prin casă, sus, jos, în stânga, în dreapta, iar alergătura asta dezlânată îi amețește tristețea. Își recompune chip angelic și o strânge pe păpușa Julia în brațe. Nu vrea să stea la ea în cameră, așa cum face seara, înainte de culcare. Felix doarme deja, visând poate la băiatul curajos și câinele său din Căpitan la 15 ani. Kiti ne testează răbdarea, coborând cu încetinitorul treaptă cu treaptă. O trimitem înapoi pe rând. Nu vrea să rămână în dormitorul ei. Nici Julia nu vrea. Începe să scoată cărți din biblioteca de pe hol. Nu vreau să înceapă să le rupă, de aceea le propun lui Horica și lui Cătă să urcăm și să mutăm cărțile în altă cameră, dându-le din mână în mână. Într-o mică armată de trei, urcăm hotărâți treptele. Kiti se sperie de noi și fuge în patul ei, unde se întinde și închide ochii, de parcă asta ar fi făcut de jumătate de oră. Cărțile sunt toate la locurile lor, așa că renunțăm să le mai mutăm. Kiti rămâne și ea în pat, renunță să ne mai provoace. Julia sforaie.

Temele de casă vin ca niște pedepse pentru Felix. Ele sunt nesuferite, oricât de ușoare, neconsumatoare de timp și chiar interesante ar fi, numai pentru că sunt impuse. Față de temele suplimentare are însă alt sentiment, dar acestea sunt ‘protejate’ de voința copilului, dar și de posibila recompensă cu care vin. Nu-mi fac mari griji, asta pentru că mi-am făcut temele obligatorii când eram mică, așadar sunt antrenată să rezist senină presiunilor exterioare. Ha, glumesc, desigur, când mă laud că nu-mi pasă, în același timp însă nu glumesc, când spun că nu-mi pasă prea tare.

Mă întreabă la câte un exercițiu, de exemplu la unul în care să asociezi recipiente cu instrumente de măsură, ceva de genul linguriță pentru ceașcă, pahar pentru sticlă, cam așa, adică invers, iar eu recunosc că mă depășește, de aceea îl trimit mai departe, ierarhic în jos, du-te la Horica, lui îi plac foarte mult exercițiile de clasa întâi, nu-i așa, Horica, apoi îmi văd în continuare de treabă. Cum Felix pornește să unească cu pix negru imaginile potrivite, iar Horia decide că nu între toate cele alese de Felix există potrivire, schimbă culoarea în roșu și încearcă alte variante, până se împotmolește. Revine nemulțumit la mine, eu cer pixul verde, pe care abia-abia mi-l dă, este pixul pentru școală, a treia încercare ar trebui să fie cea mai bună, dar nu este, nici eu nu găsesc multe sensuri, adică, mai bine, consensuri, declar că nu este un exercițiu inspirat și îi propun băiatului să îl lase în aer, fiindcă oricum rămâne în aer, dar rămâne, întrucât este susținut bine de trei culori de linii, mai drepte, mai strâmbe. Felix încetează să mai pară supărat, fiindcă observă că are de unit între ele unsprezece imagini, adică să împartă un număr impar la doi, în condițiile în care copiilor nu le plac jumătățile de măsură, așadar conchide, e un exercițiu cam stupid și trece mai departe.

Horia scrie și el două compuneri, pe care vrea să ni le citească, sunt foarte inspirate și sincere, ca de cele mai multe ori, apoi ne amuzăm către finalul lecturii celei de-a doua de o formulare greșită, care, în contextul descrierii sale plastice, ne aduce în fața ochilor o piață de vechituri, în care un rechin-taur îi vinde lui Horica doi dintre dinții săi, ha, ha, zice atunci Felix, dar ha, ha, ha, s-o vezi pe Kiti ce amuzată se lasă.

Și, cum adesea face, după atâta bucurie, Kiti se simte îndreptățită să aștepte, ba să ceară un premiu pentru voioșia ei, deci îl cere în semnele ei binecunoscute, eu-vreau-biscuite, și eu aș vrea, dar mă abțin, îi zic verde-n față, numai că ei mult îi pasă de franchețea mea, când ea o are pe-a ei, mereu sinceră, foarte rar atentă la regula simplă de igiena alimentației, nu mânca până simți că crapi, însă când îi văd rotunjimile tot mai pline de copilă în pragul adolescenței, devin chiar mai hotărâtă în a o refuza și încerc să îi fur atenția dinspre biscuiți, de aceea improvizez niște hohote de râs, ah, a cumpărat dinți de la un rechin-taur, ha, ha, ha, dar, cum bine se vede, nu e râsul meu, motiv pentru care îl fac de râs, pe râsul meu, accentuandu-i și îngroșându-i hohotele, este râs de vrăjitoare acum, râs care ajută la menținerea bunei dispoziții a fetei, însă îl sperie pe Felix, care își ascunde fața în palme și mă roagă să încetez. Încetez, desigur, nu înainte de a mai hăhăi o dată, apoi trecem cu toții în modul prestabilit de funcționare, înapoi la teme, înapoi la casnicele noastre de toate sâmbetele, până când primesc un apel telefonic, pe care îl iau de urgență, fiindcă aud niște clicuri nedorite pe tastatura de alarmă a casei și presimt că nu-i a bună. Aflăm că vin salvatorii către noi în mare grabă și deducem că acele clicuri de mai înainte au fost mâna lui Kiti, adică degețelul ei arătător, cu care, grijulie și selectivă, totodată de ciudă și supărare pentru biscuitele refuzat, a declanșat alarma falsă de incendiu. Încerc să înțeleg cât de uriașă și vie îi este dorința, fiindcă nu am dubii că acțiunea și reacțiunea de mai sus respectă principiul universal al cauzalității, chemarea pompierilor pentru un biscuite, totodată nu pot să nu mă las sedusă de   curajoasa și convingătoarea ei conexiune, zece dinți pentru un dinte ar putea fi legea fetei de supraviețuire, numai să nu îndrăznești să…

Să știi, draga mea, că pentru unii constanța nu este ușoară ca un kil de pene, ci, mai degrabă, grea ca un kil de plumb. Uite-o pe Kiti, de exemplu. Îi dai aproape tot timpul aceeași cantitate de afecțiune, fiindcă ești dispusă să oferi cât poți tu și mușchii-ți nu par a se fi atrofiat, însă ea, ba o ia și-o duce surâzătoare în vârful degetului mic de la piciorul stâng (e dreptace), ba o îndeasă în cel mai incomod rucsac sufletesc cu putință și trage cocârjată de ea, târându-se și smiorcaindu-se tulburător. Uită-te la tine, de exemplu, oricât de mult iubești căldura verii, îți vine greu să eliberezi brusc din cizme prea mulți centimetri pătrați de gleznă, de începi să te îndoiești chiar de tine însăți, când te vezi atât de schimbătoare. Tot la fel, oricât de mult îți plac dulciurile, unu, acestea nu trebuie să fie prea dulci (!), doi, nici în cantitate mare. Cât de plictisitoare ați fi dacă ea ar râde în permanență sau tu te-ai îndopa fără limită cu ciocolată? Unde ați ajunge, pe lună, poate? Să fie schimbări! Să abunde impresiile! Să se augmenteze vitaminele lipsă și să se amplifice corul naturii! Iar tu să mai încetezi cu paradoxala ta pretenție de constanță și să-i lasi loc copilei de supape, altfel revendicarea ta va face implozie, să știi, și nu e cinstit, când ea este, totuși, atât de permeabilă la afectiunea ta!

Cât fac 20 împărțit la 12, cum adică unu virgulă, dar nu pot să le rup, fiindcă mă murdăresc pe mâini, aaa, da, mai este și miss, și doamna de engleză, eu mi le țin pe cele albastre, fără nimic. Cu cutia de douăzeci de ciocolățele Merci în ghiozdan, pleacă alergând din parcare până în clasă, îi place să ajungă primul mereu, fără să facă în general vreo obsesie din a fi primul, însă a ajunge primul în clasă, încă înaintea învățătoarei, îi dă o liniște aparent inexplicabilă, dar care înseamnă că nu trebuie să își înfrângă timiditatea, fiindcă, îți mai amintești, mami, când băiețelul x a râs de mine când am întârziat, iar el nu știe încă să reacționeze cu lejeritate când se râde de el, cum ziceam, cu ciocolatele pe care le va oferi celor ce vor vrea să îl felicite de ziua de nume, un mic George, Felix George, ce apare în primplan doar astăzi din toate cele peste treisute de zile ale anului și câteodată, tot mai rar, când Awina Shashe îl strigă, Felix George, așa, de drag, imitându-l de pe când era el mic-mic și sfătos, de-și dădea tot numele, atunci când se prezenta, fiindcă așa este frumos, nu-i așa? Pentru că spun mai sus, citându-l pe Felix, ciocolate ‘fără nimic’, îmi vine în minte preferința tuturor copiilor noștri pentru alimente cât mai independent gătite, fără prea multe adaosuri, orezul trebuie să fie orez fiert în apă cu sare, atât, pizza lui Horica trebuie să fie, iată, tot ‘fără nimic’, de fapt expresia este deja celebră în familia noastră, pizza fără nimic, Kiti, precum frații ei, preferă iaurturile ‘fără de-alea’ prin ele, tot cum băieții mănâncă pâine cu unt și cu gem de căpșuni numai după ce aleg căpșunele cu furculița și le dau de-o parte, iar Horica filozofeaza o jumătate de oră, dacă trebuie, pe tema stridenței insuportabile a îmbinării alunelor sau a altor ingrediente asemenea cu ciocolata. Poza de mai jos, ca o ciocolată nearmonioasa cu cremă sau, mai în ton, ca numele George pentru Felix George, este vălul ceții deasupra răsăritului promițător al zilei sfinte de astăzi. La mulți ani!