Sunt câteodată victima propriei mele stângăcii și nu greșesc când spun ‘câteodată’, întrucât uneori găsesc voit sau neștiut o cale să îmi stăpânesc purtările neîndemânatice. Când însă nu se întâmplă asta, pot părea și apărea drept o neghioabă, chiar dacă una simpatică, și îmi rezerv deliciul de a analiza cum se întâmplă asta pentru altă dată. Ei bine, mă aflu împreună cu Felix înaintea unei încercări aventuroase de a parcurge traseele tirolienei de la Comana, suntem înconjurați de mulți copii, colegii de școală. Ei stau înșiruiți, așteptând să li se lege echipamentul de trupusoarele firave, doar Felix se află dispus ușor excentric față de grup, el îmi caută cu o neliniștitoare insistență atingerea, împingându-se în mine. Îl observ cum își pierde intenționat rândul, apoi, când nu prea mai are unde să dea înapoi, pornește cu un glas tânguitor să își afirme curajos lipsa de curaj. În momentul ăsta este rândul meu să îmi afirm neghiobia, pornesc să îl conving să încerce. De ce fac asta, mă întreb, fiindcă știu că faptul că toți copiii sunt gata a se aventura nu mă impresionează îndeajuns încât să îl vreau și pe băiatul meu printre ei. Copilul se lasă, bietul, înhămat doar de dragul meu, dar cine sunt eu, să îi cer așa ceva, însă se dovedește imediat mai stăpân pe propriile trăiri decât mama sa, întrucât își desface cu gesturi sigure închizătorile echipamentului de siguranță și îl lasă elocvent să cadă pe lângă corp, pășind sănătos în afara perimetrului desenat de acesta. Neghiobia mea se termină, desigur, în această clipă, așa că ridic hamul și casca și le predau instructorului. Felix aleargă ca un ied prin pădurice, eliberat de stres și de spaime neanticipate și, fiindcă aflu că aventura tirolianei va dura cel puțin două ore, îi propun băiatului să ne plimbăm prin pădure. Locul este pitoresc, în drum spre mănăstirea Comana, trecem printr-un câmp de levănțică înflorită, de al cărei parfum îmbătător sunt conștientă încă de departe. Fac imediat niște fotografii cărora le imprim mental aroma indicibilă a plantelor și prelungim scurtul popas ca să alergăm niște fluturi albi ce descriu încântător în zborul lor sacadat cunune peste florile violete. La mânăstire găsim un spațiu tihnit, neingramadit de oameni, cum este spațiul parcului, doar tremurul aerului dogoritor de vară împins regulat de bătăile aripilor a zeci de rândunele, ce își îngrijesc cuiburile semisferice lipite de bolta verandei fermecătoare a vechii construcții animă împrejurimea. Ne bucurăm de notele muzicale diferite scoase de bătăile în clopotele grele preț de sute de kilograme expuse în grădina de trandafiri a mănăstirii, apoi intrăm și în biserica intimă să îi admirăm picturile murale și plecăm. Reușim să ne armonizăm emoțiile unul cu celălalt, exuberanța mea se diluează cu neliniștea lui Felix, rezultând o pace bună, iar odată ce pătrundem în păduricea parcului pregătit pentru aventură, îl văd pe Felix cu privire plină de dor neștiut de aventură peste cabluri și copaci, așa că, într-o tacită și nesperată comuniune, ajungem în noul rând al noului șir de copii cuminți, înșiruiți întru așteptarea echipamentului. Felix pornește în aventura tirolianei, eu îi admir de dedesubt strădania, temerea, curajul, voința, forța brațului delicat și chiar zâmbetul de învingător pe care mi-l oferă generos, recunoscător și iubitor. Sunt câteodată victima propriei mele stângăcii și nu greșesc când spun ‘câteodată’, întrucât iată-mă, chiar și astăzi, înfrângându-mi nesiguranța și negrija, sau mai bine neghiobia, fie ea și simpatică, de care mă mai găsesc în stare din timp în timp, așa, ca să-mi amintesc cu cine am de-a face dară.

te pomenești în miezul unui atac de panică nici nu îți dă șansa s-o presimți fiindcă în somn visezi velociraptori albaștri pe ziduri este perfidă și amenințătoare îți amăgește suprarenalele care pompează neliniște în trup piciorele îți pornesc împleticite ca nebunele ai noroc cu brațele pline de caracter ce te susțin ferm și cinstit la verticală ceri cu violență și speranță apă apa este balsamul universal și oaza vieții te târăști prin deșertul fierbinte ce-ți arde un șut în spinare de saltă inima într-o bătută din cale-afară de ritmată până dai cu nădejde de recipient și recipientul de gura tremurătoare o asculți cum gâlgâie (noroc că Felix doarme altfel ar spune că gâlgâie fericită) nu-i propriu-zis o fericire cunoști desigur fericiri mai fericite reușești să contaminezi cu spaimă și altă inimă e contaminarea cea mai râvnită cea a inimii nu a spaimei înghiți capsula cu prafuri fără să-ți mai pese de rigoarea naturalului cu care te tot lauzi de fapt îți pasă dar viața este dulce ispititoare și în clipa asta încape într-o minusculă masă de atomi și molecule ascunsă dibaci între fire tocate de ierburi pe care le urmărești din fotoliul în care simți că te recompui cum se insinuează în celulele-săracele împrăștiind izuri verzi de pace și încredere dar nu este numai ea capsula care impresionează spațiile secate ci este și strângerea de mână și timpul ah timpul rațiunii care n-are cum să se teamă fiindcă altfel n-ar fi rațională (rațiunea) dar este așadar înțelege aproape tot inclusiv cum stă treaba cu spaimele astea hidoase și impertinente și lașe deopotrivă da lașe apoi pui punct ca să se termine punct. Stop!

Ziua începe halucinant la patru dimineața. Nu mă privesc în oglindă, n-am chef să văd oameni morocănoși. V-ați putea pune întrebarea, de ce m-aș privi în oglindă la patru dimineața, iar în acest caz v-aș răspunde, pentru că trezirea se face în baie, acolo unde, după o ușoară ridicare a capului, dai cu privirea de-a dreptul în oglinda îngâmfată. Nu ridic ochii. Kiti impune indirect trezirea, indirect, fiindcă ea nu vine la noi în dormitor, ci noi mergem către ea. Asta este o necesitate, ultima oară când am amânat întâlnirea cu fata, a pornit alarma casei de n-am mai oprit-o nici cu securitatea, nu glumesc. De data asta, evident, întâlnirea are loc în baie. Cât aștept, simt impuls năvalnic de răutate. Am două opțiuni: să mă las în voia diavolească a pornirii și să mă năpustesc asupra lui Kiti sau să-mi exprim verbal imboldul și să mă îmblânzesc. O aleg pe cea de-a doua. Sunt obosită și devin rea, să știi, îi strig fetei, aplecându-mă deasupra ei și ciufulindu-i nervos părul cu ambele mâini. Kiti nu mă crede, de aceea are îndrăzneala să-mi râdă în față. După ce o conduc în camera ei, împing canapeaua ajunsă din necesitate în hol chiar în dreptul ușii și mă arunc în ea, plănuind completarea nopții cu somn în chinuitoarea postură de temnicer al propriei mele fiice. Aflu în câteva minute despre deșertăciunea planului meu optimist, ce-i drept, optimism încurajat de vorbele gardianului centrului unde învață Kiti, auzite ieri, ce-mi răsună încă în minte, vorbe spuse unui nevăzut interlocutor într-o conversație telefonică, din adâncimea dulce și necomplicată a unui fotoliu, anume, ‘ce să fac, muncesc!’. Ei bine, mă consolez cu schema temincerului treaz, dar încremenit într-o, ce-i drept, mai puțin solemnă postură culcată și veghez.

Încă veghez când se trezește Felix. Apoi le veghez copiilor mici servirea micului dejun și tot ritualul pregătirilor pentru școală, cu observația că astăzi suplimentez veghea cu implicare activă, întrucât Felix trebuie să îmbrace ținuta festivă în vederea unei ceremonii școlare. Din fericire veșmintele sărbătorești, cămașa și cravata, se află la locurile lor, ceea ce nu este neapărat un dat, așadar ritualul de îmbrăcare poate continua. Intervin iarăși ca să-i prind băiatului cravata în jurul gâtului, însă acesta mă oprește, amintindu-mi că purtarea unui accesoriu atât de reliefat este riscantă atunci când se face în proximitatea lui Kiti, recunoscută pentru îndârjirea și abnegația cu care îndepărtează anexele, de parcă s-ar lepăda de Satana. Obțin destul de greu promisiunea lui Cătă, astăzi șoferul copiilor, că îi va potrivi lui Felix cravata chiar înainte de a-l lăsa la școală, apoi ne dezmierdăm scurt și cuprinzător încă o dată înainte de plecare. Rămân acasă și rămân să-i veghez și lui Horica somnul astâmpărat, amețită tridimensional de aburii aromați ai cafelei fierbinți, de absolut celestul concert păsăresc matinal și de propriile mele fantasme ale unui somn îndestulător.

Două femei vorbesc prostii alături de mine, se pare că ambele cred că autismul este o trăsătură de familie, ceva ca numele, să zicem, iar că atunci când ai această trăsătură, îți petreci concediul la 2 Mai. Știi, noi suntem autiști, mergem la 2 Mai, zice una; da, sunteți autiști, întărește cealaltă. N-am niciun chef să le explic ‘fetelor’ că autismul nu este cea mai romantică și mai extravagantă trăsătură a ființei, în plus, sunt destul de supărată pe mine însămi, ca să devin egoistă, cum fac să îi recâștig încrederea este ceea ce mă preocupă. A fost întâi sperietura zdravănă, atunci când am tras brusc de volan, asta a trecut, însă a rămas ciuda mea și vinovăția față de Horica, pe care l-am văzut și auzit temător. Noroc cu perdeaua! Mi-am ținut în discreție tulburarea, m-am exprimat cu perdea carevasazică, și am încercat ‘impacarea’, folosindu-mă de perdeaua uzată, pe care căutam să o înlocuiesc-stai așa să duc perdeaua la reparat, așteaptă-mă până caut material înlocuitor, fir-ar să fie, nici aici n-am găsit și de-astea. Apoi, deși n-am găsit soluția ideală în legătură cu perdeaua mea, deci am fost nevoită să rămân cu ea în mașină, m-am descotorosit de fățărnicie și m-am expus fără perdea. Am mai temperat amărăciunea amândurora, iar când Horica m-a îndemnat, chiar când l-am lăsat în fața școlii, să conduc prudentă, am știut că începe drumul vindecării.
 
Nu caut rost întâmplărilor prin care trecem, viața are totuși decența să se îmbrace cu frivolitate în atâtea împrejurări. Cu toate astea, gravitatea anumitor trăiri și situații mă îndeamnă să fiu atât de reflexivă, încât să observ că pentru a-ți trăi viața cu lejeritate este necesar să ții temeinic cont de ceea ce se petrece cu tine, adică să îți duci cu seriozitate neseriozitatea. Și, bineînțeles, să conduci cu prudență!

Adie un vânt nervos-timid pe terasă, eu îi recunosc caracterul capricios afundată în gânduri și șezlong, am parte de o amânare scumpă a temporalității, este numai mișcarea constantă de peste vremuri, ciripeala, susurul, murmurul, foșnăiala, suflul și răsuflul, gândul care își face de cap prin cap nu depinde niciodată de timp, el depinde doar de spirit, acolo este libertate absolută. Nu mă văd depășind spații și bariere, dar mă aflu peste ele, la un cappuccino cu Kiti, ea poartă părul scurt și ciufulit și, înainte să-i observ tunsoarea, înțeleg că vioiciunea strălucitoare din privirea sa, dezlegată de vrăjile caraghioase și întristătoare ale omului temporal, nu se poate armoniza decât cu o coafură îndrăzneață și exuberantă, apoi o admir nemijlocit, mamă, îmi spune, ești ca vântul nervos-timid al zilelor de iunie de pe terasa noastră, mă atragi și mă sperii deopotrivă, mă încarci și mă epuizezi la un loc, te iubesc și te urăsc fără deosebire. Îmi spune că-mi citește însemnările și mă mustră pentru potrivirile de care n-am fost în stare, dar o face într-un fel grațios, de care n-am de ce să mă-ndoiesc vreodată, e iertătoare, dar și aspră când îmi amintește de răutatea gesturilor mele, aici găsesc interesant faptul că nu pot să plâng (îmi intru gând în gând), de ce oare, desigur, mă întreb și tot eu îmi răspund, poate mă aflu într-un spațiu al armoniei fără catharsis, un fel de eden secetos închipuit, sau poate nu, am destulă îngrijorare și admirație pentru mine însămi, încât să cred în prietenia fiicei mele și să o accept ca unică posibilitate peste timp și spații, dar parcă nu e doar asta, ci totodată adevărul trăirilor mele, un veritabil și tulburător câmp înflorit, bătut mai aprig sau mai blând de vânt de iunie însorit.

pentru mulțimea impresionantă de urări de bine și de drag către acest copil iubit, devenit astăzi oficial adolescent, el nu știe despre fiecare dintre voi în parte, dar știe, n-am nicio îndoială, despre urarea compusă din îmbinarea perfectă a tuturor, fiindcă am luat-o de mâna dreaptă (astăzi, mâna mai neastâmpărată), și am împins-o în valul efervescent al afecțiunii voastre, care a așezat-o cuminte într-o magnifică pace alături de noi, părinții și frații ei, (numai dac-ar fi să vină ziua în care să afle de la fiecare in parte ce iubită este), mulțumesc din suflet de o mie de ori, așadar, și încă un mulțumesc vă spun!

Cred că a trecut mai mult de jumătate de an de când n-am mai văzut-o pe Kiti ‘inotand’ senină în bazin. Simina, ca mine, s-a bucurat. De bucurie a dat un ocol întregului bazin, numai ca să ne bucurăm împreună. Nu ți se pare nimic ciudat, m-a întrebat, fiindcă eu sunt antrenată bine să-mi țin emoția-n frâu,  așadar îi păream cufundată în lectura mea din resemnare, aceea că iarăși Kiti refuză contactul cu apa. Dar nu, eu nu-i pierd din privire pasul care-o retrage pe băncuță, nici gestul cu care vrea să se descotorosească de colac, nici măcar încrețitura îngrijorată a frunții. Apoi știu să îi observ, discret și cu încredere, ezitarea, chiar din cel mai înalt loc al spectatorilor. Ezitarea ei este răsplata intensității dorinței mele. Am privirea ațintită asupra trupului alb, armonios, nu am nevoie să caut prin larma obișnuită a halei țipătul ei atât de familiar. O văd, iar ea îmi trimite liniștea ce îi ține zâmbet șters pe față pe o undă sonoră.
 
Nu pot ști cum se soldarizează simțirile ei bune ca să înghită răul și durerea, nici cum intră ele în armonie cu trupul, cum îl îmblânzesc, iar această incertitudine nu mă mai tulbură într-atât încât să mă împiedice să simt mulțumire. Părintelui nu-i folosește la nimic aroganța cu care uneori își trăiește rolul, iar pe măsură ce copilul lui se preface, el va fi forțat să înțeleagă asta. Bineînțeles că mă întreb întotdeauna cum și de ce se întâmplă lucrurile, fiindcă îmi doresc fericirea copilului, însă așa cum copilului îi este dat să se rupă de părinții săi, la fel și părintelui îi este dat să își trăiască întristătoarea ignoranță.

Cu un atât de aglomerat drum principal, satul nostru își neagă cu neobrăzare obârșia, el pare un fiu risipitor al tihnei și al vieții bucolice. Chiar și rața s-a emancipat, fiindcă se oprește precaut la marginea drumului, repetând cuminte gest omenesc, dar nu numai, rotește capul stânga-dreapta în ritmul fremătător al animalelor din metal, cauciuc și plastic, ce-i tot taie calea și-i zboară ciuful ca un ecou al fiecărei treceri în parte. Opresc mașina imediat ce-i recade părul pe frunte, ca să ne minunăm de imaginea idilică a raței în urma căreia vreo șapte boboci supuși așteaptă aliniați la milimetru. Suntem realmente îngrijorați de îndrăzneala raței și, deși din depărtare, îi ghidăm temerara traversare cu voci tremurătoare, încă trei mașini, așa, încă puțin, pregătește-te și haaaaai, acum, repede! Însă rața, așa emancipată cum o dovedesc gesturile ei, rămâne încă, din fericire, aproape aceeași rață pe care o știm din Tom și Jerry (ha!), ea conducându-și șirul perfect de boboci cu un mers greoi, legănat, de rață (hihihi), care ne amețește de drag și ne topește cu totul alerta din celule. Cu pumnii încă strânși pentru o rugă supranaturală de noroc, privim rațele ajungând pe partea cealaltă a drumului și răsuflăm ușurați. Rața-mamă întoarce neîntâmplător capul în urma ei, parcă numărându-și puii, și, imediat, o altă trecere nervoasă a unei alte mașini îi ridică iarăși ciuful de pe frunte. Pornesc mașina, mulțumind în gând și întrebându-mă cinic, oare câte rațe au fost călcate în roți nemiloase până ca aceasta să își treacă în siguranță bobocii peste drum.

Cu trei clipe înainte să ieșim din casă mă zăresc cu coada ochiului în oglindă, ceva nu-mi place. Fug repede să mă schimb-îl anunț pe Felix, vino Kiti cu mine-mă asigur că în felul ăsta îngheț timpul și, mai ales, spațiul, însă băiatul vrea să aflu că tricoul de pe mine este foarte frumos, iar că, dacă acesta nu-mi e pe plac, poate mă răzgândesc. N-am la dispoziție prea multă imaginație si sunt dispusă să-mi fiu îngăduitoare, de aceea observația lui Felix mă întoarce din drum. Îi mulțumesc în timp ce ieșim, chiar în clipa a patra. Mai încolo în zi îmi amintesc de asta și mă gândesc că delicatețea cu care ne îngrijim de cei dragi este o însușire întregitoare a iubirii și a prieteniei, este un accesoriu discret și rafinat al afecțiunii noastre. Delicatețea într-o relație nu este un moft, o cochetărie, ci un mod inteligent de exprimare a solidarității.

În mașină, Felix vrea să afle dacă cuvântul ‘fin’ are și altă semnificație decât ‘delicat’. Zâmbesc, căci iată-ne pe tărâm conex de sfaturi. Îi spun, nu neaparat cu sfătoșenie, despre substantivul fin, iar el crede că nu este drept ca altcineva decât părinții și frații săi să îl țină pe nou-născut în brațe, fie și numai pentru cinci minute, așa cum tocmai află, oarecum incorect, că se întâmplă la botez. Se alintă, bosumflându-se ușor, dar îi amintesc că mângâierea pe care a simțit-o atunci pe picioruș, în momentul botezului, mai stii?, a fost mângâierea mamei sale care a știut să nu întrerupă nicio secundă contactul cu copilul ei. Foarte bine, zice, fiindcă sunt un puiuț. Felix este un copil atașat, el are pufuleț auriu în vârful capului.

Visez cai verzi și stranii pe pereți Horica îi caută la dinți aproape în fiecare dimineață uneori strâmbă din nas ca o cucoană mofturoasă o zăresc pe Kiti compusă din umbre groase se mișcă apăsat pe fond portocaliu strălucitor într-o mână ține un ciocan tot doar un contur plin negru dar ciocan se îndreaptă către stânga când mă aștept să o văd spre dreapta izbucnesc neputincios știi senzația de infirmitate din vis spre stânga doarme Horica ciocanul ajunge primul în încăpere ce bine că e doar un vis îmi spun când înțeleg să-mi dezmorțesc conștiența cioc-cioc o bătaie sau două îmi saltă amețitor trupul din pat n-am visat cai verzi și stranii pe pereți portocalii strălucitori este chiar Kiti cu ciocanul în mână săriți îmi vine să urlu și chiar o fac să salvăm băiatul îl salvăm ciocanul este tot verde și destul de moale în umbră părea mai amenințător decât este o armonică din plastic fără butoane bate Kiti bate fata zâmbește fericită cu ciocanul într-o mână socotesc întâmplarea ca pe un vis straniu cu care să-l uimesc pe Horica mai încolo deocamdată el doarme ca un prunc nici prin vis nu-i trece fetița cu ciocanul amenințându-l și paralizându-l în senzația de infirmitate știi din vis sau poate o necuprinsă percepție a realității acute a iminenței l-a alertat deja îmi iau acest risc ce risc de fapt mai nimic încă o strâmbătură din nas nu mă poate face decât să mă străduiesc în viitor să visez și mai bizar știu că pot știe și el visele mele sunt oarecum secretul nostru tati nu vrea să îl știe Felix visează mai mult în stare de trezie iar Kiti of Kiti oare ei cum îi arată visele dacă le are.

Observ o alergare mai atletică la Kiti, flexie mai liberă a gambelor pe coapse, viteză mai mare, balansul stângaci al brațelor se menține, dar nu alterează impresia mai închegată de trup sportiv în mișcare, și nu înțeleg din ce s-a legat, ba înțeleg, o înnăscută armonie de dimensiune, formă și dispunere a formațiunilor musculare, osoase și articulare, care nu are de-a face cu antrenamentul, o invit, să alergăm împreună, parcul întreg ne aparține, dar nici acest dezechilibru (parc uriaș-ocupare minimă) nu are de-a face cu antrenamentul, e totuși Herăstrău acesta, Kiti ia invitația mea în serios, nu că m-aș fi așteptat să n-o facă, însă nici așa, să nu se mai oprească, fugi Horica după ea, eu nu mai pot, Felix, dă-te din calea locomotivei, fata este voioasă, fiorul răcorii dimineții se confundă cu cel al bunăstării trupești de după exercițiul fizic, Cătă pornește liniștit în alergarea lui, în sens opus, rămâne încă, poate n-o să dispară niciodată, urmă pală de îngrijorare, își va menține sau nu-și va menține bucuria, de Kiti spun, desigur, fiindcă dintre noi ea este singura care-i pe deplin cinstită, oriunde și oricând, întreagă, veritabilă, iată cum prezentul își dovedește valoarea maximă, acum ne este bine, iar binele de care ne ținem împreună este dat să ne ajungă o vreme, până atunci ne hotărâm să coborâm pe lângă lac, intrăm în ritmul alert al fugăreților, noi ne păstrăm candoare în pas, căci îl întrerupem de fiecare dată când ne trebuie, să ating scoarța încrețită, groasă a bătrânei sălcii, să mângâie o pisică, să traverseze în sens invers un podeț, să culeg o frunză și o adiere de vânt, să îmbrățișez o voioșie și chiar să strănut nestingherită, păstrăm totuși pasul alert, linia fixată de oprire este mai încolo cu vreo trei kilometri, suntem depășiți continuu de alergătorii, tot mai numeroși, ce bine, ale căror respirații seamănă cu niște șuierături sacadate, eliberatoare, drumeagul îngust ne rearanjează formația de patru în doi câte doi sau unul câte unul până ajungem să ne încheiem cursa unei dimineți aniversare universale, căci un univers mai mic al copilăriei este și lumea noastră familială, la mulți ani, copii, cu o alergare mai atletică și mai rotundă a lui Kiti în  frunte.

Citesc niște articole pe tema ethics of enhancement of human beings (etica îmbunătățirii genetice și morale a ființei omenești) și mi-este foarte greu să o fac doar cu partea logică a minții, fiindca…sunt om (unii ar completa, om prost). Nu insist, prefer să caut roșul sângeriu din grădina mea. Ah, îl găsesc anemic-în căpșuna cea mai curajoasă, hiperemic-în macii din jurul grădinii, cu un aer de noblețe-în trandafirul imperial și iarăși palid-în hortensia-copilă. Astăzi sunt mai îndrăzneață, de aceea gândesc roșu. Mă ajută și observația pe care medicul o face când îmi descoperă neastâmpărul în pulsul ridicat, ‘aveti niște artere cerebrale foarte frumoase’. Bineînțeles, completează iubitul, ți-am spus că ești frumoasă, apoi celebrul și întotdeauna amuzantul, ‘ia-ți un cadouaș’. Hihihi. Cadouaș nu vreau să-mi iau decât din bucuria vieții fremătătoare din jurul meu, poate și din ceva tenis de la Paris în aceste zile. În rest, cât se naște roșul, singur, neaugmentat, în natură, mă simt moral cumva în siguranță. Ziceam, dară, să nu insist.

Ajunși la a șaptea oră de matematică din zi, un fel de a douăsprezecea a unei zile normale de muncă, începem să ne împiedicăm de propriile noastre idei și de legile învățate, nu mai vorbesc cât de stângace ne ies vorbele din gură. Suntem înconjurați de zeci de foi scrise până la refuz, într-o inaparentă ordine, numai de noi știută, de el-cu pix albastru, de mine-cu pix roșu, apoi invers pentru omorârea monotoniei, și profităm de inerția gândului concentrat și deconcertant al parabolelor noastre ca să ne rotunjească efortul, de altfel inerția este singura proprietate fizică ce ne mai poate înlesni mișcarea neuronală necesară unei atari prelungite activități intelectuale. Găsesc de cuviință să pun totuși punct în fine lecției și o fac trăgând concluzia că, după tot ceea ce am lucrat împreună, Horica se va descurca foarte bine la tezu. Aceasta nu este o greșeală de editare, ci una de vorbire, care îl distrează tare pe băiatul obosit și care nu mă tulbură în niciun fel, așa cum nu te poate tulbura o adiere de vânt în miezul furtunii.
 
N-am vreme, așadar, de Felix și nici de Kiti, pe care îi percep doar cu simțul suplimentar al mamelor, știu că Felix lucrează întrerupt la temele de casă, un exercițiu, apoi pauză, alt exercițiu, iarăși pauză, îl aud apoi întrebând, când își citește textul de citit, e Dondanel sau Bombanel, sigur că este o eroare pe undeva, deși încă nu e sigur dacă d este b și invers, adică așa: bd. Catinca își arată prea explicit frustrarea de a nu fi în centrul atenției, ba izolată din raza noastră de atenție, de aceea găsește cale dramatică de impresionare. Horica profită de cele câteva minute de nebunie necesare domolirii pretențioasei domnișoare, casa întreagă vibrează o scurtă vreme de tulbureală iscată, apoi continuă să vibreze în ritm mai universal decât cel familial, căci lustrele încearcă să ne hipnotizeze cu un dans din buric, se pare că se cutremură pământul, iar noi nu suntem atât de abili încât să îi simțim freamătul sau, din contră, suntem nespus de abili, așa încât undele oscilatorii proprii se confundă cu cele pământești.
 
A doua zi a sfârșitului de săptămână se desenează asemănător cu prima, cel puțin în prima parte a ei, către seară însă votăm, ceea ce nu poate constitui o obișnuință, fiecare la secția lui, apoi petrecem vreo două ore la Palatul copiilor, unde Horica cântă cu băieții lui pe scena Festivalului integrării, invitat de Autism România. Programul festivalului se decalează, de aceea avem de așteptat în holul întunecat, deci răcoros al construcției monstruoase. Cât timp Horica repetă în culise, noi ocupăm un rând de fotolii capitonate așezate pe peretele exterior al sălii de spectacole, care păstrează deschisă intrarea cea mai apropiată de scenă, astfel încât suntem în contact auditiv direct cu reprezentațiile copiilor. Kiti cere dreptul de a călca desculță pe mocheta holului înalt, apoi se așază într-unul dintre fotolii în poziția ei preferată, un lotus aproximativ. Îmi cere apă din minut în minut, iar eu îi dau câte un strop de Coca Cola de fiecare dată, fiindcă altceva nu găsim de băut în zonă. Refuză cu îndârjire să pătrundă în sala de spectacol, își acoperă ambele urechi cu palmele, larma este prea mare. Felix face tumbe, aleargă, este el însuși, fericit în jurul nostru, iar mie mi se îngrozește simțul estetic când privirea îmi cade, adică urcă pe un uriaș și hidos tablou de pe perete, ce parcă veghează netulburat de vremurile prezente care nu-i mai justifică existența, fără să știe exact la ce veghează, cu un ochi perfid și jalnic, de torționar neputincios, dar cu spirit încă viu.
 
Apoi ajunge și Horica pe scenă, unde își cântă fericit partea, filmat de Cătă, aplaudat de mine, care îmi exersez din nou atenția bidirecțională, chiar tridirectionala, pentru că nu reușesc să o conving pe Kiti să intre în sală, așadar o las în fotoliul cel mai apropiat din afara sălii și o fixez cu o rază specială de privire, rază radar de detecție, absolut indispensabilă, ca un argument irefutabil al realității acelui simț de care spuneam mai sus.

 
Când Kiti rămâne în mașină (cu frații ei, desigur) în fața supermarketului, parchez pe unul dintre locurile rezervate persoanelor cu handicap, pentru că fetei îi place să stea cu fața lipită de luneta mașinii, să îmi urmărească pașii și să mă aștepte. Nu spun aici, fiindcă toți știm că, în general, oamenii nu se sfiesc să își parcheze mașinile pe aceste locuri, de destul de multe ori chiar pe ambele, de cele mai multe ori din ignoranță și nepăsare. Dar spun că, fiind cele mai apropiate locuri față de magazin, toți vânzătorii ambulanți de cireșe, flori, legume și altele stau lângă ele. Ca ieri. Ies cu alimentele necesare, de fiecare dată sunt întâmpinată de un zâmbet larg și prea în geam al lui Kiti, așa încât nu îmi pot stăpâni, de ce-aș face-o?, râsul. Las plasele pe locul din dreapta și mă îndrept spre locul meu. Doamnă, doamnă, mă oprește o femeie tânără, cu ten măsliniu, ce ține în față un carton plin cu cireșe. Alături de ea se află un băiat la vreo zece ani, pe care îl recunosc de acum câteva săptămâni, când m-a urmărit înspre mașină, cerșindu-mi niște bani, pe care i-am promis că îi dau, dacă îmi răspunde corect la o întrebare. Atunci băiatul mi-a zâmbit și, curajos, a dorit să își testeze cunoștințele. L-am întrebat repede, zorindu-l de la spate în felul asta, cât fac opt ori șapte, iar el mi-a răspuns, la fel de repede, cincizecisisase. Femeia îmi zâmbește stingherită și își cere scuze pentru că îndrăznește să observe cât de cuminți sunt mereu copiii mei în mașină, pentru că alții ar fi ieșit din mașină, ar fi sărit prin mașină, s-ar fi bătut etc. Îi mulțumesc pentru îndrăzneală și simt că dorința ei de a-mi vorbi nu are de-a face cu nicio intenție de a mă îmbia să-i cumpăr cireșele. Nu sunt însă sigură dacă a observat-o pe Kiti, de aceea încerc să îi satisfac eventuala curiozitate legată de asta. Sunt cuminți, iar fetița are și un handicap. Femeia este sincer uimită, face un pas către mine, întristându-se, apoi mă roagă să o las să o vadă. O poftesc să îi arunce Kiti un zâmbet prin lunetă și o rog să nu se apropie prea mult, ca să n-o sperie. Zâmbesc, ceea ce ușurează spaima. Cumpăr cu zece ron un kilogram de cireșe, o salut și plec. Rămâne mută, împietrită de…numai ea știe de ce.

Când am văzut concursul National Geographic, A Power Of A Smile, mi-am spus că aș vrea să particip, nu atât pentru a câștiga, de fapt nu sunt sigură dacă se câștigă ceva, ci pentru că mi-am amintit de atâtea zâmbete uitate de copii și nu doar de ei prin fotografiile noastre de familie, încât, mi-am spus, măcar unul dintre ele trebuie să apară în albumul lor frumos. Apoi am pornit să încarc o fotografie, cât de greu este să alegi, însă am renunțat, fiindcă pozele pe care le-am crezut cele mai reușite au fost făcute cu telefonul, așadar nu au rezoluție bună pentru a fi acceptate, deși după părerea mea ele sunt mai mult decât acceptabile, ha. Până la urmă, de dimineață, căutând o fotografie cu biblioteca noastră, am dat de poza de mai jos. N-am mai ezitat ca prima oară și am învârtit-o puțin, am lungit-o încă puțin și am urcat-o în albumul A Power Of A Smile. Dacă vă place și vreți să o alintați cu un “like”, dați clic pe linkul următor, apoi clic pe inimioara de sub poză. Vă mulțumesc anticipat și vă recomand să răsfoiți puțin albumul, fiindcă sentimentul bucuriei din acele fotografii este molipsitor.

Iata linkul: http://yourshot.nationalgeographic.com/photos/3679090/

Lucrez la matematică pro bono cu o fată de clasa a opta, înainte de un examen care își propune să evalueze cunoștințele acumulate în școala generală și înțeleg că până când nu le dezvăluim copiilor sensul pentru care omul a creat această știință, aceștia nu vor înțelege la ce bun să continue să folosească instrumentele primite, precum niște roboței, în calcule și socoteli, pe sute de pagini de hârtie. Uite, de-asta e grea matematica!
 
Apoi plantez doi trandafiri mov, sosiți cu câte un bilețel cu numele lor agățat de trunchi, și o hortensie roșie și înțeleg că responsabilitatea pe care o simt tot mai acut față de plantele noastre nu este un dat, ci înflorește odată cu admirația pe care ele mi-o stârnesc, totodată că mă trimite în grădină exact așa cum mă găsesc florile când sosesc la poartă, gătită de plecare de-acasă, în șalvari delicați de vară și papuci de casă, doar cu mănușile de grădină peste mâini și lopățica mea turcoaz, cu care sunt capabilă să sap gropi serioase, ceea ce și fac, atât de bine mi se mulează în palmă.
 
Hortensia este la a treia mea încercare, de data asta i-am creat culcuș la umbra dezordonată, aproape boemă a unui mesteacăn, așa, să-i treacă doar valuri răzlețe de lumină pe deasupra, fiindcă așa le place hortensiilor, în plus, sper că muzica rafinată a frunzelor foșnind să-i cânte creștere sănătoasă.

Plecam indata de acasa, mai am sa-i dau trandafirului Sissi o cana de apa proaspata, iar Horica sa-si fotografieze incantat pestisorii ce inoata in sfarsit fericiti in apa clara si oxigenata a iazului, indata ziceai, mami, indata, indata, o clipa doar de contemplatie si fugim!

Azinoapte. Mă trezesc cu dorința arzătoare de a-mi da șosetele jos. Mi le dau, a venit vara.
Ieri. Kiti își distruge la școală ultima pereche întreagă de ciorapi. Fără nicio îndoială, a venit vara.
Felix nu găsește niciun tricou alb în dulap, de aceea este nevoit să poarte cămașă. Lui nu-i plac cămășile, iar cele cu mânecă scurtă i se par de-a dreptul monstruoase. Dar… a venit vara!

Nu înțeleg prea bine cum de au dispărut macii de pe câmpul din fața casei, acum un an, încărcat de aceste uimitoare flori. Îmi imaginez că i-a supărat ceva, de și-au luat tălpășița în grup către câmpul vecin, de peste lac. Sau poate nu i-a supărat nimic, în definitiv sunt doar niște flori, ci le-a împrăștiat vântul aprig de câmpie sămânța departe sau pe mai departe. Ce idee minunată, să te poarte vântul din loc în loc, într-o peregrinare sfântă, deoarece sfântă este, așa complet lipsită de șovăială și plină de smerenie. Nu sunt totuși convinsă că au plecat definitiv, întrucât căldura abia începe, așadar ar putea foarte bine să fie încă sub înrâurirea halucinantă a opiumului care le zvâcnește în semințe.

Ceea ce n-aș putea spune despre Kiti, vioaie și plină de energie, rareori somnolentă sau lipsită de vlagă. Dacă m-aș juca cu imaginea noastră familială, ca vântul cu macii pe care-i poartă în lume, aș putea spune că vântul aprig este Kiti, iar noi, restul, suntem macii, fiindcă ne așază acolo unde vrea și poate ea să ne ducă, ne lasă, dându-ne binecuvântarea cu o adiere candidă de mulțumire, numai ca peste o vreme să ne ridice din nou cu insuflețire, ca să ne vânture mai departe, în lume. Dar, cum am spus, secretul frumuseții vieții de mac este încrederea și smerenia, niciodată îndârjirea. Ei, desigur, și un pic de ruj roșu pe buze.

Deși l-am dăruit deja de dimineață, pun acest superb trandafir aici, pentru bucuria celor ce îl privesc, dar, mai ales, a celor ce-și sărbătoresc astăzi numele. La mulți ani!
 
Între timp simt ceva la un deget și îmi amintesc că ieri, vrând să ne salutăm degetele între ele, Felix și cu mine, mi-am strecurat arătătorul printr-un gard de fier ruginit și mi l-am rănit. Îmi studiez rana superficială și mă întreb, dar dacaa€¦ Sun la policlinică, vaccin antitetanic nu au decât la spitalul de urgență. Copiii sunt toți adunați de pe la școli, Kiti este nespus de senină, așa că mă gândesc, să mă duc, să nu mă duc. Horica, responsabil, mă convinge autoritar, mergem ACUM! Traficul nu pare prea prietenos, iar ora târzie este prea târzie. Dar nu pot să rezist în fața unui Horica atât de poruncitor, de aceea întorc mașina din drum, promițându-le câte o pizza la întoarcere. Ajungem uimitor de repede acasă, copiii cu câte o pizza, iar eu cu un plasture pe braț. Fac o paranteză, pentru cei interesați, se pare că cele mai frecvente cauze ale infecției tetanice nu sunt, așa cum credeam eu din poveștile copilăriei, rănile produse de instrumente metalice ruginite, ci zgârieturile grădinarilor cu spinii trandafirilor, nu din cauza spinilor în sine, ci din cauza pământului cu care brațele și mâinile celor ce lucrează în grădină sunt acoperite. Atenție, grădinări, Cătă, și tu!
 

Sunt cu Felix, este ziua în care colegii săi sunt în excursie. Își privește ceasul din timp în timp și mă informează, acum copiii iau o gustare, acum completează niște fișe cu observații, acum se întind la un picnic. Evident, o face cu o ușoară părere de rău pentru că nu este și el acolo, pe de altă parte pare destul de împăcat cu alegerea pe care a făcut-o, de a rămâne cu mine. Are cu el o cutie mare de pantofi, plină cu creioane colorate, pixuri, un caiet, o revistă, un diapazon, un obiect metalic, greu și Ipadul, iar la subraț îl ține pe Maricici, hipopotamul de pluș. Îi așteptăm împreună pe Kiti și Horia, în răstimp Felix îmi desenează o felicitare florală de drag.

Sunt într-un loc public și râd de una singură. Am uitat de mult rușinea de a râde de una singură în public. Timiditatea nu este incurabilă. Citesc primul meu articol de pe blog, de acum aproape șase ani, care primea de la o prietenă prima încurajare, în primul comentariu: “bravo că te-ai hotărât să scrii’. Apoi, imediat, după o săptămână exact, aparea și al doilea comentariu, cu a doua încurajare scrisă, de data asta de la Horica, pe atunci în vârstă de opt ani. Acesta spunea: “am citit blogul lui mami și este foarte frumos. Mă bucur că te-ai hotărât să scrii!”. Râd iarăși de una singură, deși după privirile pe care le primesc aș putea să nu mai fiu singură. Dacă aș fi împreună cu Horica, sunt sigură că am râde împreună de vorbele pe care le-a împrumutat de la prietena mea, pentru a-si declara simpatia sa. Mă duc cu gândul înapoi. Alain de Botton spunea în prima sa carte, Eseuri de îndrăgostit, că după despărțirea de iubită/iubit sufletul rămâne în urma trupului, precum o cămilă împovărată prin deșert, iar pe măsură ce timpul trece și uitarea șterge din suferința despărțirii, sufletul prinde trupul din urmă, revitalizat de oazele întâlnite în cale. Dacă aș duce metafora aceasta mai departe, spre sufletul de mamă, aș putea spune că mamelor le este sortit un suflet-cămilă atât de plin, încât niciodată acesta nu va ajunge să trăiască numai în prezentul fizic al trupului, ci, cât i-ar fi de greu, se va târî pe vecie în urma lui, căutând cu înverșunare oazele, ca să-și ostoiască setea, numai fiindcă ține în el unica perfecțiune a lumii, iubirea pentru copilul său. Cămila mea ține în spate și amintirile despre băiețelul de atunci, Horica, iar dragul cu care le privesc ține și de un sentiment de injustețe pe care îl atribui copilului mai mare, anume inevitabila irosire a calității de cel mai mic, odată cu dobândirea celei de cel mare, nu că ăsta ar fi motiv real pentru tristețe, însă oricine poate experimenta la un moment dat o Fată morgana, iar sufletul-cămilă chinuit de povară și sete în deșert, cu atât mai mult.

Îmi pune deja a treia oară întrebarea dacă miercuri va ploua. Felix, cel care se teme că dacă plouă, nu se mai ține excursia cu clasa. Iar dacă nu se mai ține excursia, copiii vor rămâne la școală, iar el nu va mai sta cu mine acasă. Da, fiindcă lui nu-i plac (încă) excursiile fără familia sa.
 
Ajung cu o oră înainte de terminarea cursurilor, este timpul pauzei. Felix mă zărește prin gard și se îngrijorează artificial, uitându-se la ceasul de pe mână, mi-a rămas ceasul cu o oră în urmă. Mi se pare adorabilă această neglijare iscusită a încrederii în ordinea temporală convențională în favoarea încrederii în ordinea universală a iubirii, ca un joc și un dar al devotamentului său.
 
Este marți, este vreme pentru drag de grădina de flori. Cobor din nou întru adorație pentru frumusețe, le cercetez plantelor vitalitatea, creșterea, prefacerea. Găsesc primul boboc într-unul dintre bujorii tineri, trandafirii împrăștie deja parfum divin și sunt în continuare intrigată de lipsa fructelor din pomii fructiferi. Pe un fond uriaș verde de vitalitate, răzleață câte o pată de culoare amplifică bucuria.
 
Kiti este trează cam de la patru. Constat asta mai târziu, atunci când devin suficient de trează încât să mă intereseze ora. Totodată realizez că nu sunt chiar atât de trează cum credeam, deoarece când Cătă, trezit și el de vânzoleala caracteristică fetei, mă întreabă cât e ceasul văzând că îmi pornesc telefonul, eu îi răspund automat, în stare de semitrezie că este cinci fără zece, numai ca să fiu corectată imediat de afișajul de pe ecranul telefonului, ce indică ora patru patruzecisiunu. Mă întreb trezită la realitate de unde am scornit ora aceea și înțeleg că răspunsul meu spontan arată că orientarea mea intuitivă, spațială și temporală, este destul de pragmatică.
 
Nu-i chip de somn în continuarea nopții. Între primul cântec al alarmei și al doilea Kiti îndrăznește să ațipească. Prea târziu, însă fetei îi lipsește empatia pentru nevoile propriului ei trup, de aceea izbucnește într-un hohot ironic de râs.

* citat din Minciunile obligatorii ale mamelor, autor popular

Aceste puncte de suspensie nu sunt ceea ce ar putea părea, ci sunt doar titlul necesar cel mai scurt pentru putința mea de a crea în condiții de creație nefavorabile, la timp mă refer, un timp împărțit inechitabil și echilitabil, în funcție de perspectivă, în defavoarea și favoarea, tot în funcție de perspectivă, înțelegerii lui Horica, la domeniul funcțiilor matematice mă refer. Cele nu mai puțin de două referințe dintr-o singură frază de mai sus explică chiar mai bine decât însăși fraza în toate componentele sale de ce numitele puncte de suspensie, iarăși, tot de mai sus, nu sunt ceea ce ar trebui să fie, adică o întrerupere intenționată a sensului pe care-l caut la un moment dat, deoarece îmi plac și încerc în general să-mi închei enunțurile.

Am senzația că n-am mai trecut pe aici de multișor. Nu-i nimic, o fac acum, când Felix îmi amintește despre ce făcea el la patru ani. Dacă ai chef vreodată să-ți amintești fără efort mare, treci pe aici, prin jurnalul vostru.
 
Iarăși discuții aprinse pe marginea temelor. N-ai decât să nu ți le faci, îi spun enervată. Apropo, de ce nu te duci cu temele nefăcute, îl întreb. Pe Felix, desigur, fiindcă la liceu copiii se descurcă altfel cu temele, iar Kiti își face întotdeauna temele fără să crâcnească. Aaaa, când are, adică niciodată. Felix se gândește, află răspunsul, însă nu vrea să-l dezvăluie. Nicio problemă, secretul nu-i așa de mare, vrei să fii apreciat, nu-i așa? Băiatul își înghite suspinul și continuă cu tema la română, de citit un fragment din Habarnam care volum. Încă paisprezece rânduri, numără el și gata. N-am ce-i face, dacă vrea recunoaștere, trebuie să se recunoască nevoit să-și facă temele.
 
Până la urmă este și ăsta un exercițiu pe care trebuie să îl tot repete o vreme până-și îmblânzește încăpățânarea. Fraza asta are legătură cu articolul citit de dimineata, din care citez: “Astăzi suntem haotici, adesea depășiți de propriile noastre plăceri, foarte nesiguri pe noi în legătură cu ce să facem cu viețile noastre, temători să nu pierdem oportunități și disperați că nu vom realiza nimic, paralizați câteodată de libertatea nestructurată de care dispunem. De aceea, acesta ar fi momentul potrivit să ne reconectăm cu ideea grecilor antici că o viață împlinită depinde esențial de educație, de însușirea abilităților emoționale și a obiceiurilor sănătoase. Trăim o perioda a istoriei care pare pregătită să preia esența filozofică a Greciei antice, anume că a trăi o viață armonioasă este rezultatul unui proces de învățare.” Cu alte cuvinte, beneficiul exercițiului repetat este la fel de mare pentru sănătatea fizică cât și pentru cea mentală.