Sfârșit de săptămână lung, început devreme la mijloc de săptămână trecută, intensitate de trăiri, de mamă, de fiică, de soră, de prietenă, de elevă, de iubită; dorm puțin, visez epic, caut lirism în exprimare, citesc jurnal strașnic de scriitoare, întind și strâng repetat față de masă înflorată, mă bucur, plâng, strâng pumnul, mă joc și mă îndulcesc, toată manifestarea excesivă nu ajunge să țină un stomac nervos în frâu, de aceea îmi dau răgaz de echilibrare, căci furtuna de trăiri s-a domolit, e vremea pentru așternut gânduri și impresii în liniștea și calmul zilelor înmiresmate de vară. De revenit.

O zi întreagă acasă, să fac ce sau mai degrabă cum vreau din ea. O împart în două pentru a o-nțelege bine. Ziua se compune din clipe ușoare și clipe grele care îi dau gravitație. Culeg din partea de jos  trebuinciosul, indispensabilul trupului: hrana, ordinea și curățenia. Clipele grele cad scurt, se unesc tot mai compact între ele. Am sprijin zdravăn. Pijamaua mea ușoară se simte ca o gratificație. Urmează să aleg din restul zilei suficiența, vanitatea. O fac după ce îmi supun trupul la încercare: sport. Sportului în pijama nu-i scade calitatea. Pijamalei, da. Clipelor ce urmează să împlinească ziua aproape că le lipsește consistența fizică, atât sunt de ușoare. Mă țin de ele încorsetată în îmbrăcăminte mai puțin lejeră decât pijamaua. O carte, o tratație delicată, niște dezmierdări în grădină și în casă.

O doamnă atentă i-a observat lui Felix părul proaspăt tuns și aranjat și a presupus că băiatul tocmai vizitase un salon de coafură. Nu vizitase niciun salon de înfrumusețare, însă ieșise de foarte curând din baie. Mami m-a tuns, a cântat atunci băiatul, mami, mami, a repetat ca un ecou, iar doamna cea binevoitoare, evident, a binevoit să-mi adreseze mijlocit niște cuvinte de admirațiune, întrebător-uimite, cum, mami se pricepe și la tuns? Ei bine, da, zic acum și aici, întrucât atunci și acolo, fără falsă modestie, ci cinstit și obiectiv, am fost de părere că nu se numește tocmai pricepere, în sens de iscusință certificată sau măcar competent cuantificabilă, ci poate doar un minim sens estetic și încă ceva îndemânare ceea ce am săvârșit din pletele aurii ale lui Felix. Deci da, mami se pricepe la tuns, cum se pricepe la croit și la cusut, la grădinărit și la gătit, la inventat povești și la alinat, desigur. Și mi-am amintit de mama, de bunici și străbunica, de cum se pricepeau ele la tot felul de arte și meșteșuguri, de nevoie, dar și de voie, cu voie bună, bineînțeles, și atunci mi-am cuprins cu drag întreaga mea pricepere, carne din carnea genericei și sfintei măiestrii universale a femeii-mamă, fără falsă modestie, ci sincer și obiectiv, atât cât înțeleg eu să fiu, cu îngăduință pentru firele rebele, nepotrivit rămase pe lângă urechea băiatului din naivă nevrednicie, ba chiar mai mult decât îngăduință, cu nevinovată împăunare, mulțumesc.

Tu crezi că m-a bucurat ceva azi? Felix nu are intenția să își facă bilanțul trăirilor de peste zi, ci oarecum țintește cu întrebarea o inimă anume. Oarecum, că nu pare hotărât să fie prea aspru.
 
A ieșit prin spatele meu, având în mână o pensulă cu peri duri și mâner dintr-o ceramică, habar n-am la ce o folosi, pe care a aruncat-o pe banda ce îmi ținea un mop și-o savonieră înlocuitoare. Numai că vânzătoarea, imediat ce și-a dus la bun sfârșit un căscat măreț, a ridicat pensula și m-a avertizat că aflarea prețului acelui obiect va dura foarte mult, ba chiar și mai mult de-atât, în plus, că are un preț exorbitant, pe care știe că n-aș vrea să-l plătesc, fiind un obiect de firmă serioasă, ce Dumnezeu! Gândind mai degrabă la anumite necesități fiziologice ale membrilor grupului nostru, decât la grijile empatice ale femeii, am săvârșit formalitățile cerute unui dialog împăciuitor din priviri, luarea contactului vizual adânc și bine țintit, ochi în ochi cu copilul, mimarea zâmbetului de resemnare, augmentat de un gest de neputință al mâinilor, și obținerea acceptului (doar dialog ziceam), anume un botic lung de nemulțumire prin care se scurgea neîmblânzit oftatul.
 
Eu cred că da, îi răspund imediat, fiindcă nu îmi trebuie mai mult de câteva clipe să-mi amintesc de bucuriile băiatului de peste zi, apoi știu unde bate, știu că nefericirea sa ține de eșecul operațiunii pensula, ce este în momentele astea amplificată, încât șterge alte trăiri din amintire. Uite, spun, eu cred că te-a bucurat astăzi ora de pian, nu-i așa, și în aceeași secundă îl văd încântat de impresia pe care i-a produs-o doamnei profesoare, când i-a cântat fragment din Lacul lebedelor, imediat ce a întâmpinat-o.
 
Mda, recunoaste el, dar în afară de ora de pian, crezi că m-a mai bucurat ceva?
 
Stai așa, îi zic, parcă de dimineață, în mașină, ai avut o conversație foarte, foarte interesantă cu Horica despre Machu Picchu și despre Liniile Nazca din Peru, apoi v-ați aventurat în povești cu extratereștri, mai mult tu, căci Horica stă sceptic în fața teoriilor acestora, mai știi?
 
Ah, da, dar în afară de asta, crezi că am mai avut vreo bucurie toată ziua?
 
Of, of, păi, să vedem, ia amintește-ți de…, dau să-i mai zic, însă nu mai am cum, fiindcă îmi încalecă vorbele nevorbite cu propunerea pentru o nouă bucurie în astă zi, el zice, ce-ar fi să mâncăm un pepene rece ca gheața din frigider, o idee cât se poate de sănătoasă, o gustare îmbucurătoare- așa rece, hidratantă, dulce și parfumată cât poate ea să se întrupeze din pepenele verde rămas oportun de ieri în frigider.
 
Pe care, desigur, l-am și mâncat delicat, cu furculiță și cuțit, în ciuda pensulei neachizitionate mai devreme în zi, o zi, de altfel să recunoaștem, destul de îmbucurătoare, cum nu?

Arunc pe mine întâia oară vară rochie grea, dar racoroasă din in, iată că astăzi, când floarea soarelui este  maximum de frumoasă, așa mândră și necoaptă cum o văd, mi-ajunge și mie vara în vene. N-am îndoială, trupu-mi o fi pricepând el sănătos trecerile, însă sufletu-mi va rămâne de-a pururi un romantic, mereu cu un pas în urmă, ca să suspine după ce-i dus și să primească darul schimbării fără regrete. Imaginea trupului asortat noului în care se găsește subit și a rochiei de vară ce-l acoperă abia după un răgaz necesar poate părea paradoxală, însă nu este, visătorii sunt aplecați spre a-și mângâia imperfecțiunile fizice și a pătimi.

Întrucât de la ora șase zero zero antemeridian, când domnișorica a deschis ochii și a pornit motorașul, eu dorm cum n-am visat (de ce-aș fi visat așa ceva?) că aș putea să dorm, adică cu picioarele în sus proptite de cadrul ușii și arătătorul mâinii stângi încremenit pe ecranul telefonului meu mai odihnit decât mine, că pe el nu l-a trezit nimeni să-l pună să sune alarma, și fac asta ca să o țin pe Kiti în camera ei, ca să nu ne țină ea pe toți pe fugă, Kiti care mă trezește din când în când să-mi împingă degetul de la spate ca să mut numerele identice din jocul 2048 și care tot incearcă sa ma escaladeze, de parc-aș fi un munte si nu un delușor de om, mă recunosc inaptă să-mi completez jurnalul cu cuvinte, așadar o fac cu un desen până-mi revin, căci am șanse bune să-mi revin, am nasu-n cafea și urechea-n bluesurile lui Horică, ochii-n ochii frumosului Felix și gându-n parfumul obrajilor lui Kiti, apoi mai sunt, in ciuda aparentei, si o norocoasă.

Gust de reînnoire. Mă duce în garaj. Important.
Persistent. Gustul. Mă ține calmă și curioasă cu privirea prin cutiile lui Cătă.
Pensulă mare, pensulă mică. Culoare. Ciocolată neagră.
Impuls de estetizare. Tinerețe fără bătrânețe, cât se mai poate.
Electrică, șocantă. Vopseaua pe masă. Gust bun, ca ciorba din găina bătrână.

Am aterizat singur la Londra, m-am învârtit năuc prin aeroportul ticsit de oameni și mi-a venit să-mi plâng de milă. Nu m-a mirat slăbiciunea mea și nici nu m-a făcut să-mi pierd cumpătul, fiindcă de o vreme încoace am înțeles cum funcționez, cum reușesc să-mi duc trăirile de anxietate: când mă cuprinde chinuitor vreo panică, încep prin a mi-o duce cu intensitate înspăimântătoare, însă curând o trec prin filtrul rațiunii care îmi dictează o atitudine fatalistă, ce mă face să-mi spun cu ceva ironie, ‘eh, soarta’, moment în care, surprinzător, panica dispare. Așadar mi-am spus și acolo, în vâltoarea nemaiîntâlnită într-un asemenea loc, ‘eh, soarta’, și într-o clipă am uitat că nu știam de ce mă aflam singur la Londra și că îmi venea să-mi plâng de milă. Mi-am cercetat buzunarele în căutare de bani și, din fericire, am dat de niște bancnote potrivite locului și, fără să îmi pun problema cum au apărut acestea în buzunarul meu, mi-am îndreptat pașii ghidat de semnele cu Heathrow Express către poarta de ieșire din aeroport. Urma să ajung la gazdele mele din Londra în jumătate de oră.

Am ostenit de încărcătura singurătății mele în lumea străină și largă, așa că, cerându-mi iertare gazdelor mele, niște necunoscuți, o femeie tânără și un bărbat asemenea, prieteni ai unor prieteni de-ai unchiului meu, m-am retras în spațiul strâmt și întunecat al unei cămăruțe inimaginabil de mici, ce ținea curajos în ea cât de multe lucruri putea, un pat scurt, denivelat și rece, acoperit de o lenjerie septică, o masă înaltă și îngustă, deasupra căreia părea că abia se ține un raft la fel de îngust cu câteva cărți, un taburet și un ghiveci cu un cactus iritat. Am ridicat cearșaful de pe patul deșănțat odată cu un val invizibil de praf, a cărui prezență s-a materializat în gustul și mirosul de acreală emanate, și l-am întors optimist cu dosu-n sus, mai degrabă ca un gest menit să-mi tranchilizeze obsedanta teamă de boală, decât ca unul conștient de eventualele și concretele beneficii ale lui. M-am aruncat în pat îmbrăcat în hainele de pe mine și m-am strecurat înapoi în lumea adevărată a prietenilor mei, chiar dacă am făcut-o în familiarul și liniștitorul spațiu virtual al internetului de pe telefonul meu inteligent.

M-am trezit transpirat în toiul nopții, terorizat de spaima că mi-am petrecut orele dinainte de a adormi conectat la 3G. Am ridicat tremurând telefonul de pe jos, unde alunecase, și am căutat setările. Transpirația a înghețat deodată pe mine, fiindcă devenisem conștient de faptul că utilizasem conexiunea 3G. Am apelat nesăbuit steluță unu doi trei diez, însă, aflându-mă într-o țară străină, mesajul care mi-a apărut pe ecran, deși familiar, era ambiguu și sec, la fel ca mintea mea obosită de la începutul nopții, cum am putut? Mi-a venit în minte imediat teroarea, panica, pe care, bineînțeles, am pornit a o somatiza explicit și dureros, din cap, prin inimă și până în vârful încălțat încă al picioarelor. De data asta n-am mai reușit să-mi stăpânesc emoția paranoidă imediat, căci, în ciuda faptului că eram convins că tot fatalitatea mă adusese în postura de fiu risipitor, știam că până ce nu voi avea ocazia să mă destăinui, să-mi mărturisesc păcatul, nu voi găsi cale de împăcare. Atunci am auzit trei sunete binestiute, primisem un mesaj pe telefon, care m-a anunțat că datorez companiei de telefonie trei bilete dus-întors București-Londra, cu British Airlines, informație care a reușit cumva să-mi domolească tumultul sufletesc, fiindcă știam deja la vârsta mea că aflarea tipului de penitență impusă vindecă oarecum o părticică din frământarea în care incertitudinea te înghite.

La scurt timp după acea noapte de coșmar, mi-am întâlnit părinții, în fața cărora m-am pocăit de-adevăratelea, recunoscându-mi inconștiența de a utiliza serviciul 3G în străinătate. Mama, ca de obicei, m-a îmbrățișat și m-a asigurat că toți suntem supuși greșelilor, din care este musai să învățăm, iar tata, tot ca de obicei, a ridicat protector și iertător brațele în aer și m-a îndemnat, ușor mustrător, cu vocea de iubire să mă cațăr în brațele lui, așa cum făceam și când eram mic și speriat. Desigur, eu am respirat pe deplin după astă vreme tulbure pentru mine, și m-am cocoțat în brațele sale, gândindu-mă cu un soi de mulțumire încrezută, eh, soarta!

Pesemne că visase ceva frumos de dimineață, căci se trezi simțind un zâmbet pe chip, șifonat de la perna pe care nu putea adormi până când n-o îndesa obsedant cu pumnul sub cap ca să o aducă la consistența și înălțimea potrivite. Se ridică pe marginea patului, unde întotdeauna, când nu uita, se oprea o clipă-două să-și înțeleagă trezirile, apoi desenă elegant un semicerc sau chiar mai mult cu vârful picioarelor ei ca vârfurile brațelor unui compas, în căutarea papucilor de casă din plante acvatice marine, așadar ușori și dinamici ca spuma mării. Fiindcă nu-și întâlni papucii din mers de balerină, trase imediat îngrijorătoarea concluzie că cineva trecuse mai devreme prin dormitorul ei. Cântări rapid în minte posibilitatea ca niște hoți să îi fi vizitat în toiul nopții, dar admise repede absurditatea unei presupuse atracții a oricui față de papucii ei de casă, în plus, era suficient de încrezută în propriile-i instincte, încât să știe că un vis frumos visat în timpul nopții sau al dimineții exclude fără doar și poate întâmplarea reală a unui jaf. Reevaluă îndată situația nedumeririi ei și, pentru că dinspre holul învăluit în lumina portocalie a răsăritului de soare se auziră pașii și respirațiile fetei ei, pricepu, intrusul din dormitor era chiar aceasta.

Din acea dimineață, trezirile ei căpătară un caracter ciclic, uneori se simțea ca-n Ziua cârtiței, fiecare dintre ele semăna cu oricare alta ca două picături de nedumerire, aceeași șovăială în a se echilibra cu starea de trezie, aceeași grație în aceleași fandări pentru descoperirea papucilor de casă, aceeași misterioasă dispariție a acestora, aceeași dumerire după ascultarea acelorași pași și respirații. Din nefericire, un singur lucru nu rămânea mereu neschimbat, era frumusețea visului visat, căci până și zâmbetul șifonat de pe chip stătea consecvent la locul său, să fi fost el dulce sau amar.

Intensitatea cu care mi-am petrecut sfârșitul de săptămână se măsoară în cele 260 de mii de bătăi ale inimii. Da, le-am numărat pe toate, poate nu bătaie cu bătaie, însă tot numărat se numește și atunci când aproximezi, mai ales când ții să o faci cu acuratețe. Finala a fost, paradoxal, primă în viața copilului. Victoria, însă, nu prea are de-a face cu năstrușnicia unui paradox, când învingi este cvasiimposibil să te contrazici.
 
Acum, că se apropie zilele lor de naștere, băieții oftează neesențial, toți prietenii noștri au plecat în vacanță, noi cu cine ne serbăm și de ce nu plecăm și noi odată? Medităm împreună la ce înseamnă timpul vacanței, la timpul libertății și al relaxării. Înseamnă neapărat călătorie, ne întrebăm, pentru că ăsta pare să fie motivul principal al suspinelor. Poate că da, fiindcă în vremurile pe care le trăim călătoria pare să suplinească, ba să împlinească o serie întreagă de nevoi omenești. Pe de altă parte, ușurința de a călători este doar o întâmplare fericită a timpurilor actuale, ceea ce ne provoacă să ne chestionăm, de cine și ce depinde bucuria, încântarea și liniștea noastră. Propun un ritm lax de căutare individuală a mulțumirii sufletești, în limitele fizice de acasă deocamdată, însă fără limite la visare. Când vom fi găsit un ritm armonios de trăire a stării de libertate a vacanței acasă, ne vom transpune cu trupuri cu tot, cât ai bate din degete, în decorurile de vis și visare proprii pământurilor scăldate de ape, pentru întregirea lentă, îmbietoare a stării de bine și libertate a vacanței.

Cele două intrânduri simetrice, adânci ale peretelui exterior al sălii mari țin în ele mai multe calorifere late și joase, acoperite cu două plăci solide din beton, căptușite cu mochetă, pe care copiii se relaxează și chiar ațipesc ca pe niște divane, de aceea chiar așa le numesc cu toții, divane. Kiti, urmată de educatoarea ei, își face apariția în sala mare prin cele două uși batante, pe care jucăușul Felix le tot desface din prinzatorile ce le țin lipite de pereți, se strecoară printre copii și tutori și își găsește un loc pe divanul dinspre intrare, mai bine zis, își impune voința de a-și lua locul obișnuit cu fermitatea care, se pare, o face respectată, unde se tolaneste cu un zâmbet ștrengar pe buze. În drumul țintă spre spațiul ei de relaxare trece cu privirea peste mine și, deși nicio tresărire nu-i modifică anatomia feței, am o tainică certitudine că știe că mă aflu acolo. Divanul se aglomerează, sunt și eu pe el, iar lângă mine un băiețel stă cocoțat în picioare și împrăștie cu gingășie de la înălțime pufuleți de pluș, pe care îi smulge dintr-un urs gigantic de jucărie. Două dintre profesoare ne stau și ele alături, iar vânzoleala iscată de ritmicele salturi ale copiilor desenează o perdea volatilă între mine și Kiti. Pauza se croșetează într-o cumpătată rânduială, ca un fular banal în mâinile harnice ale unei bunici, și tot ca acesta, în câteva minute este gata. Totuși, nu înainte ca fata să facă gestul. Deschid o paranteză să îmi amintesc de o întâmplare de pe când Kiti era foarte mică, atunci când gesturile ei stranii, excesive sau dimpotrivă, dureau, anume, de întâmpinarea unei doamne care ne ajuta cu curățenia și cu copiii, aceasta observând nesimțitor că Kiti nu se bucură când mă revede, un fapt de altfel limpede în ochii unui străin, însă nu atât de vădit pentru mine, mama ei. Închid paranteza. Iat-o așadar astăzi pe Kiti, cum se ridică deodată din încolăceala în care-și ține trupul, cum se întinde cu totul până-n vârful degetelor și cum dă ea deoparte perdeaua mișcătoare dintre noi, pentru a-mi atinge fin brațul, apoi a mă apuca poruncitor și a mă aduce lângă ea, parcă mustrandu-mă pentru nenaturala mea reținere și arătându-mi că îi sunt orice-ar fi datoare cu o întâmpinare. Bineînțeles că mă năpustesc asupra ei într-o îmbrățișare iluminatoare, ea părăsind divanul în pas ferm cu chipul imobilizat într-un zâmbet reconfortant, iar eu rămânând să-mi savurez tainica si, iată, confirmata certitudine.

Îl găsesc pe Horica la terenurile de tenis purtând mimica aceea îngrijorătoare de om mânios, o cunosc prea bine și nu-mi place. Nu am nevoie să pun întrebări, trec direct la măsurile de înveselire. Această trecere cere necesar un sacrificiu – acum, îi permit să năvălească cu furie asupra mea, fiindcă mama trebuie să poarte ‘vina’ de a-și elibera copilul de patimă. Dezlănțuirea este de bun augur, Horica își depășește starea de iritare. Mai încolo îmi povestește frustrările, impulsurile și reprimările ce l-au mâniat, dar și răbdarea, încrederea și mulțumirea cu care s-a lecuit. Asta mă face să gândesc (și să arunc pe facebook) discret diferit expresia cunoscută, ‘când unul îți spune că ești beat, trimite-l la culcare; când doi îți spun că ești beat, du-te la culcare’, și anume astfel: ‘când unul îți spune că ești beat, trimite-l la culcare; când doi îți spun că ești beat, trimite-i la culcare’! O abordare, zic, ceva mai sănătoasă în timpuri colorate și ambigue, presante și exuberante, cum sunt anii adolescenței, în care valoarea grupurilor (găștilor) este mare, iar a ieși din rând te transformă în victimă sigură. Regula are, desigur, și un corolar, pe care Horica îl înțelege din prima cu impunătoare maturitate: ‘când unul îți spune că ești beat, trimite-l la culcare; când doi îți spun că ești beat, lasă-i în durerea lor și vezi-ți senin de treaba ta!’

În altă ordine de idei, hai Simona, bineînțeles!

Diminețile de vacanță incipientă par să ni se așeze mulțumitor. Tot devreme ne trezim, dar devreme în timp de vacanță are un iz dulce-molatic, fiindcă îi lipsește zoreala. Băieții nu apucă să se tachineze prea mult; pe terenul de tenis, unde își fac înviorarea, mai degrabă se îmbrățișează decât se necăjesc, deoarece a sosit vremea să se înfrunte sportiv, ca tenismeni, chiar dacă încă nu o fac și echilibrat în ceea ce privește abilitățile tehnice și fizice. Cam jumătate de oră pentru gratitudine îmi dau băieții cu înviorarea lor, căci în răstimp, îmi desăvârșesc profilul de vitalitate al zilei, alintându-mă în brațele tot mai cuprinzătoare și mai ferme ale fiicei mele. Cu vântul răcoros de după ploaia nopții, astăzi, sub cerul liber, cu atât mai mult sunt recunoscătoare. Apoi Horica rămâne puțin în urma noastră, fiindcă noi înaintăm către neobosita școală a fetei, ei nu i se îngăduie foarte multă vacanță, acolo Felix este în largul lui, iar Kiti, deasemenea. Astăzi descopăr o Kiti capabilă să lanseze corect și la distanță apreciabilă o minge către mine, descopăr totodată și o vagă urmă de bucurie în gest, doar răbdarea îi lipsește, dar pentru asta mă folosesc de mult uzata numărătoare. Două îmbrățișări adânci, ca să ne țină până spre seară, delimitează o altă unitate de împrejurări, când Felix reintră pe terenul de tenis, de data asta alături de copii de vârsta lui.

Vara asta neobișnuit de umedă îmi amintește de verile noastre slovene, în care trandafirii creșteau în tufe înalte și dese și toată grădina de flori făcea aidoma rozelor, strălucea de frumusețe, iar pământul rodnic plesnea de sănătate, de l-a vrăjit pe micul Horica cu nenumăratele tractoare pe care câmpul îmbelșugat le tot cerea. Cert este că grădina noastră nesofisticată n-a atins nicicând un grad de adorație mai mare din partea noastră decât o face astăzi, și numai datorită ploilor ce cad cu generozitate sfântă.

Săptămâna începe devreme, odată cu țârâitul prodigios al unor cosași. Este întâia oară când îi aud acasă,  îi recunosc după ce mă dezmeticesc, la cinci antemeridian, fiindcă i-am văzut și auzit mai de mult, foșnind uluitor, ritmic, cu picioarele lor lungi și îndoite, pe trunchiul unui copac bătrân al unei plaje grecești, sub a cărui coamă ne dezmierdam simțurile cu acea mereu rătăcitoare, dar sfântă simplitate. Mai întâi sunt tentată să cercetez spațiul de sub pat, fiindcă pare ticăitul amplificat al unui ceas. Are un oarecare sens să caut acolo. Apoi, când mă ridic în capul oaselor, încep să simt mai pătrunzător și îmi amintesc de insecte.
 
Pe terasă adie un vânticel temător ca un iepuraș. Este numai bun ca să trezească gânduri adormite, dar nu este îndeajuns de răspicat încât să le lege suplu între ele. Greierii cântă neîntrerupt dinainte de lăsarea serii. Sunt nevăzuți și deloc supărători, în ciuda monotoniei cântului lor. Peștii fac salturi spectaculoase pe deasupra lacului, le-o fi prea cald? Eu îmi număr impresiile de peste zi. Asta pot să fac. Pregnante, în afară de osteneala unei zile de umblătură în plină bătaie fierbinte a soarelui, sunt încântarea și bucuria revederii unei doamne dăruite cu un har ales, harul educatorului. Felix se află între dumneaei și mama lui, pentru evaluare, emoția îi este vădită, dar este una caldă, neapasatoare. Băiatul are mâini frumoase, cu degete lungi, însă cam neantrenate, și se orientează bine pe partitură, deși îi sunt vagi noțiunile teoretice de bază. Claviatura ține câte un cățel sub fiecare clapă, astfel le mângâie, le bate, le apasă și leagă mai atent între ele. Apoi se plictisește, dar i se permite aceasta. O conducem în oraș pe doamna profesoară, când toți copiii adorm în mașină. Imaginea copiilor dormind în soarele încă blând al dimineții este înduioșătoare.

După trei ore consecutive de bazin, ‘inotate’ în liniște, ba chiar în extaz ieri, râzi, mamă, râzi, cum am înțeles de la fetele care au însoțit-o pe Kiti, pot să mă calmez, nu este vorba despre o coincidență. Așa cum se așază lucrurile în viață ei (și a noastră), cu cât se întâmplă mai des să se găsească în fața unei provocări, cu atât o face mai ușor. Dată fiind rezistența pe care a tot opus-o, plângând ore întregi în apă, insistența noastră de a o duce la înot este și mai lăudabilă. Nu înțeleg această reușită ca pe o garanție a permanenței fericirii copilei, însă o prețuiesc pentru speranța pe care ne-o dă, speranță că lucrurile se pot schimba în bine. Ăsta nu este un fapt subînțeles, nu.
 
Profesorul ne spune, veniți la șase jumătate, iar Horia și cu mine întrebăm deodată, el-șase jumătate dimineața?, eu-șase jumătate seara? Ne privim imediat în ochi și izbucnim în râs, fiecare dintre întrebările noastre este superfluă, în plus, mai spune ceva despre noi în afară că vorbim mai curând decât gândim (uneori, desigur), spune despre mine și exactitatea pe care o pretind comunicării dintre noi și spune despre Horia și nonconformismul și aerul său distrat. Imediat ce pornim a râde, pornim și spre casă, evident, fără să ne intereseze vreun eventual răspuns la întrebările noastre.
 
Felix zice din când în când că se plictisește, eu îl tachinez, spunându-i că există școli de vară, copilul îmi răspunde că școlile în general și cele de vară în special nu au cum să îi rezolve plictiseala. N-am replică. Am totuși o soluție temporară pentru plictiseala lui, îi încep un roman, în paralel cu romanul citit seara de tati.
 
Horica ma pune să fac un tort, avem aniversare în familie. Acum exact un an, imediat dupa examenul de matematica, a aparut chitara lui in familia noastra. La multi ani!

Copilul este ud din cap până-n picioare și asta îl veselește, aleargă desculț prin iarbă, sărind și chiuind molipsitor peste aspersor. Își aruncă hainele de pe el pe un colț de terasă, acestea cad grele, împrăștiind pârâiașe timide împrejur. Dacă s-ar tăvăli cu totul prin iarbă, ar obține același efect, iarba este udă, pământul îmbibat cu apă după ploaia de azinoapte. Florile din grădină strălucesc și se irizează prin stropii rotunzi care le acoperă; același motiv de bucurie și pentru ele. Picături de apă minuscule, multicolore, ascuțite, de par trase prin tăietorul de hârtie, bat cu câte un clipocit suprafața iazului, iar umbrele aurii ale peștișorilor străbat piscina în lung și-n lat, semn că răspund chemării ploii. Totul se udă în jur, chiar și lacul. Ne găsim între două ploi și căutăm apa. O singură excepție rămâne să se abată de la această regulă, Horica nu suportă nici astăzi sandwichul cu abdomenul ud. În rest, orice apăraie este veselie, apa este desfătătoare când nu duce la calamități. În zilele astea de iunie plouă mult, plouă adânc din nori și profund în pământ, plouă amestecat, în valuri înspăimântătoare, în perdea gingașă, plouă cu spasme, în coaguli de gheață, și plouă subțire, curgător, mai plouă fastuos și prețios, scânteietor și răsunător.

Trec prin complexul studențesc al Agronomiei, o inscripție inestetică pe o mașină parcată anapoda anunță emfatic, livrări în campus, nu am vreme să înțeleg ce fel de livrări face, însă îmi vin în minte alte campusuri universitare ale lumii, cunoscute din filme sau realitate; simt un pic de tristețe pentru dezordinea ce pare împietrită aici, și chiar este împietrită, fiindcă aleile pietruite sunt dezolant de neingrijte, zdrențuite și uitate, învechite și invadate de buruieni, inundate și cucerite de zeci de mașini. Pe de altă parte, ridic privirea peste gardul metalic ce împrejmuiește un parc încântător, o mică grădină botanică improvizată, îmi imaginez, cu scop didactic și nu numai, cu gazon regulat, perfect tuns, ce urmărește intim mici dune improvizate, cu copaci bătrâni cu coame respectabile și plăcute de recunoaștere, cu straturi de flori multicolore dispuse șerpuitor și cu alei pietruite. Este o comoară parcul din miezul campusului, dar îi lipsește ceva, fiindcă are un aer de iubită părăsită. Iubitul se preumblă nepăsător în chipul studenților ce viețuiesc acolo, în afara gardului metalic, călcând neștiutori aleile rupte și uitate, ocolind în mulțimi înrudite prin aspect și atitudine mașinile înghesuite, fără tandrețe și interes, reci și seci în căutare. Nu înțeleg cum nu se stinge inerția răului ce-a fost, ce ține gardurile, barierele, interdicțiile, normele și obiceiurile nealterate. Un campus fracturat în spații disonante și incompatibile, ca împăcarea în sufletul iubitei părăsite, îmi inspiră.

Te pup, Kiti, ne vedem mai târziu, zic și mă arunc imediat în mașina căreia îi pornesc motorul și dau să-i decuplez frâna de deget mână. Nu vrea. Stai așa, îmi spun, dacă nu apăs bine pedala de frână, nu se poate deconecta, de aceea apăs cu putere pedala. Constat însă că o fac nu doar cu putere, ci și zadarnic. Hmmm. Opresc motorul, scot cheia din contact, mă repozitionez în scaun fără să am un motiv concret s-o fac, în schimb încerc în felul ăsta să păcălesc cumva starea de fapt, cu acea dulce și irațională naivitate a copilului căruia i se rostuieste lumea cu ajutorul magiilor. Gesturile mele rămân infructuoase. Sosește timpul potrivit pentru a-mi suna ocrotitorul, alo, care este frâna, pedala din dreapta sau din stânga, îl întreb, deși știu că ăsta este un amănunt neesențial în situația dată, în definitiv am apăsat ambele pedale, și mai știu, desigur că știu care este frâna, dacă mă gândesc puțin, însă, poate știi cum e, se întâmplă uneori câte-o clipă de rătăcire, când cărări bătătorite și pedale călcate îți pot apărea inexplicabil obscure. Primesc asigurarea că vine să mă salveze, eu nu mă aflu astăzi în nicio grabă, așadar aș zice că mai degrabă vine să salveze o lume întreagă de mine, și anume pe toți cei pe care i-am blocat pe trotuarul larg, metamorfozat într-un unitar și aglomerat spațiu al omului și al mașinii, vreo cinci mașini parcate în spatele meu și vreo încă douăzeci în față, mașini ai căror proprietari, din fericire, nu par a se înghesui cu toții să o ia din loc. Totuși unul, bărbat la vreo cincizeci de ani, cu aspect neîngrijit și mustind într-un lac de sudoare, claxonează din prima secundă în care este nevoit să oprească și strigă vitejește prin geamul lăsat la maximum, anunțând un bloc întreg și încă un parc plin de bătrânele și de câinii lor că el are de descărcat mașina, așadar nu am cum să-i stau în cale. Cobor din mașină să-l anunț politicos că nu am cum să îmi pornesc mașina și să-mi cer scuze. Revin în mașină, însă omul nu vrea să se potolească din claxonat, deci continuă să claxoneze. Își acompaniază sunetele deranjante ale claxonului cu lamentările pe care mi le adresează, eu ce fac acum. Îi răspund calm că nu știu concret ce ar putea să facă în afară de a încerca să caute o soluție, răspuns care îl liniștește și îl dă înapoi din claxonat, dar și din drum, apoi dispare. Cătă mă sună între timp că se îndreaptă către mine însoțit de un profesionist înarmat cu un laptop și niște cabluri și desigur și altele trebuincioase, eu răsuflu ușurată, o respirație binevenită, deoarece un alt domn, mai tânăr și mai spilcuit de data asta, așteaptă să iasa, operațiune imposibilă deocamdată din cauza mașinii mele mari și imobilizate de o frână mică și aparent inofensivă. Cobor iarăși să-mi prezint deja familiarele scuze însoțite de explicații, însă vestea că va trebui să iasă în stradă în marșarier îl înfurie și pe domnul cu numărul doi care nu își manifestă verbal furia, ci o face printr-o stupidă trântire în nas a portierei sale mândre de mașină scumpă și albă. Încerc în continuare să decuplez frâna de mână, cu motorul pornit și stins, apăsând și ridicând clapeta acesteia, luând diverse posturi ale propriului meu trup, doar-doar… Futilitatea acțiunilor mele este emblematică, sunt sortită să trăiesc de-a pururea rolul de șofer dependent, gând ce nu mă nefericeste absolut, fiindcă înțeleg că această minimă dependență nu este decât o mică parte din marea dependență a vieții, aceea a iubirii cu care sunt binecuvântată, ha, ha, ha, bineînțeles, nicidecum frivolul hi, hi, hi. Un tată voluntar află prin telefon despre niște ipotetice soluții la problema mea, complexitatea ce le presupune, niște mufe de scos și repus în motor sau ridicarea mașinii pe o rampă și altele, mă sperie și mă obligă să le refuz, cu mulțumiri. Apuc să-mi duc gândul acesta până la capăt, ba apuc și să mulțumesc întâmplării pentru calmul restabilit pe trotuarul cu pricina după retragerea celor doi bărbați nemulțumiți, ca să îmi primesc soțul cu mintea limpede și eliberată de gânduri, ceea ce și fac, îl primesc pe Cătă în brațele mele ca Penelopa, acesta aleargă la propriu și figurat să mă salveze și mă salvează, căci urcă la volan, pornește motorul, calcă frâna (pedala mare din dreapta) și apasă clapeta care, ca un făcut și, mai ales, ca o certitudine a încrederii mele, deconectează frâna mașinii, eliberându-i fără îndârjirea pe care mi-a arătat-o mie anterior roțile. Cătă îmi face semn să mă apropii, ca să mă protejeze de eventuala rușine pe care aș putea să o simt (n-o simt) în fața celor două doamne care mi-au ținut de urât, și îmi arată sub protecția clapetei niște bucățele infime de biscuite, semn cert de trecere a lui Kiti pe acolo, biscuite ce s-a opus, cu aceeași determinare cu care Kiti se opune când se opune, încercărilor mele deșarte de decuplare a frânei. Izbucnesc recunoscătoare și de-a dreptul amuzată în râs, întâmplarea este din nou semnificativă pentru putința mea de a mă găsi în situații ridicole, iată-mă așadar astăzi împotriva unor rămășițe de biscuite, învinsă de acestea, ba mai mult, declanșând un adevărat uragan de intenții și acțiuni binevoitoare din partea celor din jur, așadar o furtună într-un pachet de bisc… ăăă…pahar cu apă. Mulțumesc.

Desenele lui Felix sunt halucinante, îmi imaginez cum se nasc ele, precum o poveste, încep cu o idee ca un bulgăre, ce se rostogolește și se rostogolește rapid ca o avalanșă, strânsă în straturi spiralate, astfel încât, dacă o desfășori în cele două dimensiuni ale planșei de desenat, povestea, îi vezi laolaltă, sincronizate, toate planurile în care se întâmplă. Astea sunt poveștile. Cât despre portrete, acestea sunt mai liniștite, autentic lipsite de simetrie, calde chiar și în varianta alb-negru.

Încercăm principial să ne imaginăm ce-am face dacă. Horica este astăzi vehement, nu ar da plecarea la o universitate bună din altă țară pe nici o indragosteala adolescentină, repet, astăzi demonstrează impetuozitate în convingerea sa. Vrea să afle și de la Felix cum ar proceda, acesta își pune reflexiv mâna pe bărbie, semn că își pune și problema cu seriozitate, el este încredințat în urma înfocării pe care o percepe la fratele său mai mare, modelul, că a învăța într-o universitate bună este esențial, așadar își știe răspunsul gingaș, el va pleca la universitate împreună cu mama lui.

Vacanța este adorabilă ca un pui de dalmațian, să zicem, însă pe alocuri plictisitoare ca orice exces, de data asta exces de libertate. Vreau să te ajut, îmi miaună Felix în spate, eu sunt în grabă, mai am de plantat șase flori până ajunge Kiti acasă. Ajută-mă, îi zic. Ce pot să fac? Ce vrei tu, îi zic lăsându-i libertate deplină. Nu știu ce să fac! Împinge roaba, îi dau o idee. Ah, o râmă, mi-e frică! Da, întotdeauna te-au speriat râmele, dar sunt inofensive. Ba sunt ofensive, nu vezi ce urât arată? Ok, e un punct de vedere. Mă plictisesc, ce să fac? Fă ce-ți trece prin cap, iar dacă nu-ți trece nimic prin cap, nu fă nimic, plictiseala e normala, n-ai decat s-o induri, îi zic cu calm, în timp ce zoresc mâinile la treabă. Dar să nu fac nimic e plictisitor, vreau să stropesc florile. Stropește-le! Uite un curcubeu din apă!

Rutina se rupe astăzi, luni, prima zi de vacanță pentru unii. Încă unii mai au o săptămână, iar alții par să nu aibă vacanță niciodată. Uit să-i pregătesc lui Felix gustarea, îi deschid portiera la destinație, dar el nu vrea să coboare. Stă și plânge și îmi promite că nu are de gând să iasă din mașină fără gustare. Deschid portbagajul a cărui încărcătură îmi dă neașteptat gând optimist și încep să răscolesc printre pungi, rachete de tenis, jucării, tricouri, șosete, hârtii și alte mărunțișuri, amintindu-mi că sâmbătă Kiti și-a îndulcit așteptarea din timpul meciului de tenis al lui Horia cu niște covrigidebuzau sărați. Din nefericire  nu găsesc nici un centimetru de covrigdebuzau printre obiecte, însă am prezența de spirit să o sun pe mătușa neastâmpărată, aflată în drum spre școală cu fiul ei, care întâmplător are o banană în mașină și încă una galbenă pe exterior. Felix se transformă dintr-o dată, rupe supărarea, la fel cum ne-a rupt și nouă vacanța rutina preparării gustării, și iese din mașină cu certitudinea unui snack, pe care promisiunea mătușii neastâmpărate ți-o dă. Rămân doar cu Kiti în mașină, pornim. Când intrăm în pădurea întunecată, o văd agitându-se. Se aruncă de-a dreptul în portbagaj, nu îi mai văd decât picioarele în oglinda retrovizoare, îi intuiesc căutarea acerbă. Revine în camera de zi a mașinii cu un covrigdebuzau în mână, rotund, măsurând chiar mai mult de 360 de grade, plin, lucitor, pe care îl sparge cu dinții și începe să-l mestece fericită, absolut încântată de abilitatea demonstrată. Mă declar în netă inferioritate față de ea și, fiindcă sunt o luptătoare, mă consolez cu faptul că tot rutina, de data asta a fetei, de descoperire a resurselor alimentare pentru gustări este cea care o face pe Kiti mai puternică decât mine, așadar găsesc motiv de a zâmbi. Încă suntem tot în pădure, de aceea îmi permit luxul de a face exerciții scurte de gândire, reflectez la puterea rutinii în general și observ că aceasta este atât de puternică numai fiindcă mintea, gândul îi permit să se instaleze comod și imobil, cum s-ar instala o bunicuță corpolentă și sfătoasă într-un fotoliu larg și jos, adică cu un nefiresc aer de permanență, familiaritate și omnisciență. Odată ce ne eliberăm mintea din corsetul rutinii, în ciuda faptului că aceasta este în stare să lase urme, rutina dispare cu o lejeritate întristătoare din mintea înciudată, dar eliberată. Rutina funcționează ca niște subprograme esențiale ale rațiunii, așadar este absolut trebuincioasă pentru viețuire, întocmai ca sfaturile bunicuței sau moștenirea strămoșească a omului. Pe de alta parte, cu dificultate poți supune gândul unei rutine, de unde și frumusețea și abundența creativității omenești, însă totodată rutina rămâne de-a pururea datoare gândului cu cadrul ei strict, îndrumător și, până la urmă, formator în limitarea pe care necesar o presupune.

 Degrabă și degeaba trec zilele și anii peste noi,
 implacabil pare efectul vanității ființării;
 un strop de autoironie maschează delicat neajunsul de a rămâne în încremenire.
 Ironic, rostul vine din jocul surprinzător al întâmplării.

 ***

Kiti și-a pierdut portmoneul. Era un mic portmoneu pentru monede din piele neagră, croit în linii prea drepte și cu o capsă prea sigură drept închizătoare, un portmoneu bărbătesc primit mai de mult de tatăl ei, așadar unul nepotrivit, mult prea sobru. Am ajuns astăzi să îl înlocuiesc cu unul nimerit, ca o fetiță năstrușnică arată, așa de viu colorat este trupul său din plastic lăcuit, de forma neregulată a unui săculeț încrețit la margine și închis cu două bare metalice curbe, ce culminează fiecare în câte-o sferă excentrică, montate în opoziție, astfel încât să închidă sigur deschizătura săculețului colorat, din plastic lăcuit. Kiti l-a primit cu o mângâiere din vârful a două degete, la rândul lor cu unghiile lăcuite în culoare vie, o mângâiere cât o certitudine.

 ***

Cum te simți, Felix, acum, că ai terminat clasa întâi – l-a întrebat Horica duios și melancolic, încercând să rememoreze senzația rătăcită. Copilul i-a răspuns firesc, cum să mă simt, ca un câine, iar naturalețea și spontaneitatea sa ne-au bucurat.
Mai încolo, încercând să îi facă pe plac, mătușa lui neastâmpărată, adică sora mea, a lătrat scurt, de două ori, ca de la câine la câine, însă Felix a săgetat-o cu o privire disprețuitoare, pe care a explicat-o în fugă: tu nu știi să latri!

***

La o scară modestă, dar dreaptă, viața devine atât de nesofisticată încât ne poate apărea pe alocuri de-a dreptul strălucitoare. Uite, de-asta îmi plac mie scările!

Schimb câteva vorbe cu tatăl unui adolescent, fiindcă tăceri nu poate el să schimbe, adolescent pe care părinții săi (‘maica-sa vrea’, îmi spune tatăl) îl visează campion la Roland Garros, așezați pe bancă de după gardul ce împrejmuiește terenurile de tenis. Omul nu este bătrân, dar are ceva fire albe de păr, însă se jelește ca o bocitoare și suduie ca un birjar din cauza ploilor care, într-un complot universal împotriva lor (‘e nouă jumate, dragă, începe ploaia’, îi spune sarcastic soției la telefon, ca o mărturisire sfântă de autenticitate a blestemului pe care-l îndură), le paralizează și amână visurile. Imaginea bărbatului înflăcărat de nemulțumire este destul de comică, întrucât absurdul ei este accentuat de strecurarea printre vaiete a unor mostre indirecte de potență socială, hihihi, adică de-a dreptul hi, hi, hi.
 
Drept pentru care nu m-aș mai plânge de ploile imposibile ale acestui aproape irosit iunie, căci irosire îmi evocă, iar asta nu din cauza antrenamentelor de tenis amânate, ci din cauza zădărniciei visurilor noastre de a purta în sfârșit sandale sau chiar tălpi descoperite și a visului colateral de țărani, în sensul de locuitori ai satului, ce ne aflăm, anume creșterea legumelor și fructelor proaspete și bio în grădinița noastră firavă, și nu m-aș mai plânge deloc, fiindcă știu din surse cât se poate de credibile, nu mă refer la siteurile de stare a vremii, că după ploaie vine soare, atunci când nu vine tot ploaie, iar ploaie știu că, în ciuda faptului că tot vine, la un moment dat nu va mai avea de unde să vină și nu va mai veni, așadar va ieși soarele, iar noi vom arunca pantofii cât colo din picioare și până și visurile imposibile ale familiei acelui adolescent vor căpăta consistență bună, asta bineînțeles dacă până atunci se vor limpezi bălțile printre care astăzi ne străduim să călcăm. Încălțați, desigur.

O privesc pe Kiti prin oglinda retrovizoare, stă nemișcată pe scaunul ei, lipită cu obrazul stâng de spătar, ușor aplecată. Un ocean de expresivitate este trupul și privirea ei ce transcende puterea mea de înțelegere. Simt o ușoară și temporară plictiseală în a căuta să înțeleg, știu că am doar atâtea resurse câte am, de aceea nu-mi bat capul. Capul, capul ei este deosebit de atrăgător, îmi amintesc de dimineață, întinsă perpendicular pe holul îngust de trecere, pe canapeaua noastră preintampinatoare. Kiti se rotunjește pe jos, lângă mine, întinde gâtul ca struțul, parcă încercând tainic să pătrundă în adâncimea lemnului din pardoseală. Îi așez palma pe creștetul capului, senzația este împlinitoare, fiindcă se îmbucă perfect. Îmi trece prin minte că niciodată nu va mai purta plete, ceea ce, surprinzător, nu mă mai întristează. Cumva, nu știu cum, gândul ăsta mă duce înapoi în timpul revolutiei noastre familiale, sunt eu și optimismul meu nerod, e el, nu pesimist, dar cumpătat în așteptări, suntem pregătiți împreună să ne întristăm și să ne bucurăm cât putem și cât înțelegem s-o facem. Desigur, gândurile sunt fulgerătoare, ca impresiile, de unde și potențialul lor valoros, fiindcă în infinitezimala lor materialitate de durată, pot mișca lumi întregi. Nu neapărat în fiecare caz, gândurilor mele rătăcitoare eu le ofer adesea prea multă libertate, iar efectele lor se împletesc dezordonat ca pierdutele cosițe aurii ale fetei mele. Dar eu nu vreau să mă tund și salvarea îmi vine dinspre Felix care mă trezește în concretul încântător al vorbelor sale, cu exclamația de mirare stârnită de descoperirea unor mere pădurețe la margine de crâng, ‘mami, crește mâncare în copac!’. Iese până și Kiti din misterioasa ei visare odată cu uimirea băiatului, o văd clar cum iese în lumea tangibilă, fiindca privirea îi capătă margine sesizabilă, trupul are vibrație mai ușor perceptibilă și zâmbetul devine superficial.