Sosește în sfârșit uniforma lui Felix, comandată la începutul verii. Dacă începe școala, este toamnă – învață Felix anotimpurile și lunile acestora. Uniforma vine incompletă – găsesc acest detaliu ușor indecent, nu atât pentru prețul piperat propus, cât pentru sfătoșenia (acesta este un eufemism) școlii arătată în descoperirea producătorului ei ideal. Acesta nu este un detaliu oarecare, considerând contextul național prezent. În ținuta festivă, pe care o probează, serios, Felix își amintește de ultimele teme de vacanță. Se așază cu caietul la masă, dar imaginea băiatului îi apare surorii sale ca neobișnuită, de aceea aceasta îl trage râzând de braț, aducându-l lângă ea, pe canapea.

Ajungem acasă cu prânzul în pungă de hârtie. Prânzul în pungă de hârtie este visul abscons al multor mame, prânzul în pungă de hârtie vine din grație divină și mai puțin sfântă, ca o compensație pentru nesfârșitele griji gastronomice (și nu doar de acest fel) ale așteptat-inepuizabilei făpturi numite mama. Este liniște (iată un alt privilegiu al întâmplării fericite a prânzului în pungă de hârtie). Mă îndrept veselă către dulapul cu veselă. Mișcare discretă de umbre îmi joacă într-un colț al privirii prin fereastra bucătăriei. Cer păstrarea liniștii în interior, fiindcă o pasăre cu penaj colorat, nemaivăzută, țopăie curios prin iarbă, împrejurul teiului. Fotografiez pupăza si observ că este întâia oară în viață când văd pe viu o pupăză. Mă amuz cu Horica – deși nu-și cântă agasant numele și nici nu își caută adăpost în copacul nou adoptat de noi, este și aceasta o altă pupăză intr-un alt tei. Apoi pupăza din tei este gonită cu destulă violență de către o coțofană, ce o aleargă spectaculos prin iarbă. Urmeaza ca păsările sa se faca instantaneu nevăzute, dispărând în largul cerului.

 
Putem mânca frunzele teiului? Putem, dar atunci vom fi devenit atât de vătămători ca melcii și răii din poveștile tale. Putem însă în vară târzie să-i culegem florile, să le legăm în buchețele cu parfum suav-dulce. Da, să vină albinele să facă multă miere pentru Horica.
 
Unde mi-e mouse-ul, unde? Unde mi l-ai pus, Kiti? Apoi, fiindcă nu-l găsește, Horica pornește în tir nemilos de acuze, pe alocuri, înciudat, încearcă jucăușe răzbunări față de sora lui. Fata se întristează, din zâmbet mai rămâne doar inerție pe chipul ei, apoi amorțește într-o tăcere atonica, cea mai resemnată dintre toate. Nu este Horia omul să reziste drept în cruzime, îl aud că-i pare rău. O ia de mână pe Kiti să o îmbuneze, Kiti, mă mai iubești, o întreabă, fiindcă știe că familiaritatea întrebării se însoțește de familiaritatea răspunsului afirmativ, ea spunând întotdeauna, ‘da’. Dar iat-o acum dând din cap a ‘nu’, aproape suspinând, să nu ne vină a crede ochilor nemulțumiți și curioși cu întorsătura esențială pe care întâmplarea o aduce în atitudinea copilei. Mă apropii de ea, insist, aproape sugerându-i corupt răspunsul, ‘îl iubești pe Horia?’, însă Kiti, căzută moale pe canapea și îngândurată, își este sie însăși consecventă, ‘nu’. Doar o vreme, atât, după care revine vremea iertării.

Două domnișorele năucitor de asemănătoare. La statură: cam pe un metru și zece centimetri de la pământ și până în creștetele capetelor se întind două trupușoare firave, ca siluetele a două căprioare îndrăznețe ieșite la liziera pădurii. La înfățișare: trăsături faciale conturate de linii dulci, neabrupte, cu două perechi de ochi închiși la culoare și două priviri în paralelism desăvârșit, peste alte două perechi de obraji rumeni și încă două mănunchiuri subțiri de cârlionți încadrându-le chipurile suave. Dar mai ales năucitor de asemănătoare în gesturi: fetițele pășesc umăr lângă umăr, pas peste pas, iar cu gurițele mici ca fragutele fiecare își soarbe apa printr-un pai gros, atașat ferm de câte o butelcuță ce atârnă liberă, nesusținută în aer. Mi-ar plăcea să surprind într-o fotografie naivitatea gestului lor și frumusețea simetriei pe care o constituie, însă n-am vreme, domnișoarele se depărtează de mine, păstrând cu naturalele aceeași neîntreruptă interdependență.

am așa un dor de vara care încă nu ne-a părăsit ne poartă ce-i drept cu vorba mai ales diminețile pare că s-a plictisit își caută o nouă indragosteala parcă o văd cum se trezește încă înainte de soare trimițând mailuri departe suspinând și visând la lumi cu capu-n jos apoi când observă încântarea trezirilor noastre căci nouă încă ne ard nopțile de vise frumoase și arșițe-recul de peste zi o cuprinde așa un drag matern de noi încât își spune să mai rămână și rămâne; am așa un dor statornic de a sădi mă copleșește uneori căutăm împreună în gând imaginea umbrei răcoroase și perfecte a copacului esențial ca rațiunea frumos ca gândul bun dezmierdător ca muzica copacului îi va reveni punctul central al micului nostru univers în jurul lui vom căuta să ne încolăcim năzuințele fericirile tristețile acestea toate îl vor mângâia să crească nici nu-mi pot stăpâni bucuria gândului de aceea încercăm cea mai potrivită alegere și îi spunem deodată pe nume tei se numește tilia îi zice pompos deja îl văd adoptând protector zeci de albine cu zecile sutele sale de inimi verzi dăruindu-se cu totul insectelor zumzăitoare; am așa un dor

Suntem jucători de tenis atipici, nu ne interesează cu cine jucăm meciul, esențial este să (ne) jucăm. Totuși suntem nevoiți să aflăm detaliul, de aceea întrebăm. Oficialul turneului ne lămurește într-un stil hâtru-muncitoresc, ‘cu doi urâți’. ‘Urâții’ sunt după ușă, dăm bărbătește mâinile cu ei. Horica joacă de ceva vreme turnee de tenis, însă pentru mine este întâiași dată. Nu am propriu-zis emoții, dar mă simt într-o oarecare inadecvare prin mulțimea de semiprofesionisti aflată pe terenurile în nocturnă, ceea ce îmi desenează un zâmbet tâmp pe față. Nici Horica nu-i năvălit de seriozitate, hilaritatea împrejurării în care se află este expresia soțiirii cu mama sa pentru a forma o echipă de dublu. Așadar râdem și ne amintim de povestea bunicului cu școala Proștii veseli, despre ai cărei elevi știm în clipele astea chiar mai multe decât am fi putut bănui mai devreme. Îmi cer scuze pentru veselia excesivă și o motivez, scuzele sunt acceptate. Echipa adversă este formată dintr-un bărbat mic de statură, rotofei, ce își asortează aspectul bonom cu remarci hazlii, și dintr-un tip cu conformație atletică, mai în vârstă, sobru, impasibil, pe care coechipierul său îl numește Gigi. Gigi pare arma secretă a oponenților noștri, întrucât colegul său îl alege de fiecare dată să execute punctele cruciale. ‘La Gigi’, zice nonGigi mereu. Cu atâția ‘Gigi’ rostiți de nonGigi peste fileu, găsesc prilej nou de veselire cu Horica, așadar îi șoptesc acestuia în timp ce ne retragem într-o pauză către fundul terenului că el este ‘Gigi’-ul nostru. Acesta nu este un amănunt, întrucât eu, precum nonGigi, mă bizui esențial pe băiatul meu antrenat. Numai că Horica intră pe terenul călăuzirii mele îndată ce încheie un meci valoros de simplu, muncit intens până la capătul celor două ore cât a ținut, și are crampe musculare în picioare, apoi mie, chiar dacă n-am crampe-n picioare, îmi lipsește antrenamentul, de aceea Gigi și nonGigi ajung învingători. Cu toate că pierdem, întreaga împrejurare în care ne aflăm, inedită și hilară, cere o replicare. Rămâne de văzut dacă până atunci absolvim școala Proștii veseli.

Pe cât de neprefăcut este Horica în a da binețe oamenilor pe care-i întâlnește, pe atât de rezervat este Felix în a onora diversele ciocniri cu câte un salut. Astăzi, în mașină, convenim, ‘bună ziua’ ține de respect și bună-cuviință, nu obligă la dispoziție prietenească, nici nu testează cine știe ce aptitudine. ‘Buna ziua’ se cere, atât. De fapt, greșesc, cel puțin în cazul băiatului nostru mic, a saluta ține covârșitor de puterea de a-și învinge timiditatea. Afară din mașină, copilul îi întâlnește pe părinții unui coleg, iar din mimica sa înțeleg că se pregătește să le dea binețe. Nu reușește decât să le zâmbească sfios și să fluture spre ei mâinile strâns aduse sub bărbie. Nu dezavuez acest salut inedit.

Nu știu cum de mi-a stat în putere să-l conving pe Horica. Croșetam împreună un dialog pe la început de vacanță, când deodată, mai mult în glumă decât în serios, am scos de nicăieri o broderie, pe care am aplicat-o simplu, cinstit și cu bun gust de tivul dialogului lucrat cu căldură în vorbe și, atât de natural a venit ea pe corpul lucrăturii noastre, încât a rămas acolo definitiv. Fiindcă a apărut cu naturalețe, Horica este de atunci gata învoit să îmi facă bucuria să joace în echipă cu mine mâine primul meu turneu oficial de tenis. Nu am vreo pregătire specială înainte de concurs, dar am încântarea de care ziceam.

Eh, după aproape două săptămâni de vacanță limpede, nerăbdarea generică a lui Kiti ține să se arate tot mai mult. Nu plânge (încă), nici nu exprimă vădit nemulțumire, însă ne sancționează fiecare frântură de neatenție cu câte o năzdrăvănie candidă sau mai puțin onorabilă. Nici coafura nu rezistă intactă, pentru integritatea acesteia se cere o nouă despădurire drastică.

M-am adăpostit ieri sub coama unui mesteacăn bătrân, al cărui trunchi avea o circumferință impresionantă și m-am întrebat instantaneu dacă nu cumva, din cauza prea-apropierii dintre copaci, tânăra perdea de mesteceni de acasă va crește în timp prea grea, prea densă, prea sufocantă pentru ea însăși. Deocamdată privesc către arborii puieți și le mângâi cu drag din ochi prefacerea, abia-abia ajung să se atingă unii cu alții, aproape că se feresc să nu se deranjeze între ei, atât de cuminți îmi apar. Știu totuși că mesteacănul este un arbore cu creștere respectuoasă, lui îi trebuie spațiul său simplu, alungit, atât, iar vecinilor săi le oferă un soi de prietenie neinvazivă, discretă, ca umbra și șoapta sa elegantă.

În clipa în care am intrat pe ușă, capul s-a transformat într-o cușcă adiabatică. Înăuntru era fierbinte, atât de fierbinte încât, fără preaviz, întreaga vânzoleală din cutia craniană s-a concentrat către stânga ei, unde a pornit a zvâcni ritmic, fără milă, căci sistemul impenetrabil pe care capul meu pornise a-l constitui nepermitandu-și, pe moment, să devină o tobă. Așadar cineva l-a forțat să devină și, întrucât acel cineva s-a dovedit a fi, cum am spus, fără milă, am purces a-mi căuta resurse interioare de autocompătimire. Mai cu seamă că, dintr-un neajuns al vremelniciei universale, pompa supremă de apă a casei cedase în răstimpul scurtei noastre fericiri, ceea ce a augmentat impetuozitatea sentimentului autoadresat. Deși mi-era milă de mine însămi (dar și de ceilalți membri neimbăiati ai familiei), mi-am refuzat dintr-un reflex de conservare acetaminofenul până în clipa în care mi-am perceput cutia craniană ca pe tobele bătute nebunește de Buddy Rich. Asta s-a întâmplat abia peste o noapte întreagă, pentru că știută mi-s năzuitoare adeptă a stoicismului, iar la scurt timp după, zvâcnirile nesuferite de pe stânga au cotit în direcții felurite, după cum le-a tăiat pe fiecare în parte (im)pulsul chimic depresurizant, desenând în spațiul tot mai larg al craniului meu o rețea încâlcită, din ce în ce mai fină și mai lină de palpitații, ca înșelătoarea rebeliune a frunzelor unei salate crețe. Evident că încântarea de moment a fost umbrită de inabilitatea de a mă ține fermă în convingerea mea, fără reacții chimice meșteșugite, însă m-am consolat cu gândul că micul artificiu imperios a funcționat ca un declic pentru ajustarea la noua realitate necesară, aceea de trecere de la lejeritatea vacanței la strictețea vieții serioase la normă. Bun găsit!

Ei bine, o singură dezamăgire îi servim copilei anul ăsta la mare. Din perspectivă oarecum mercantilă, aceasta vine nemeritat, întrucât fata capătă în schimbul preabunei ei dispoziții de peste săptămână o traversare chinuitoare cu ferryboatul. Pe de altă parte, socotind tot în spirit negustoresc, îi oferim cu blândețe și multă dragoste toată atenția noastră, în special cea a bunicilor. Dar traversarea, ooo, traversarea mânecii înguste de ape dintre pământ și pământ o tulbură suprem, noroc că tulburarea îi vine treptat, ne dă răgaz să descoperim un spațiu retras pentru ardere. Ideea de a cerceta insulița ce tronează peste orizontul din fața ochilor când ne tolănim diminețile la plajă este a mea, îi intuiesc insulei strălucirea nisipului său fin, cedez în fața chemării sale ispititoare, iar cei ce suntem grupul nostru sunt gata învoiți și ei pentru excursia aventuroasă.

Puntea ambarcațiunii este un platou larg, înalt, cu rânduri duble de scaune pe laturi; aleg pentru fata a cărei seninătate nu prevestește nimic rău cele mai retrase locuri, iar din fericire este prima cursă a dimineții, așadar călătorii nu sunt numeroși. Mă încred că nu se găsește noimă în a o apuca amocul, însă  instinctiv caut o oarecare izolare, inconștient mă tem și ne temem. Cătă rememorează cealaltă traversare, de mai de mult, mai lungă, mai terifiantă în condițiile ei de atunci, eu recunosc că nu agreez gândul rău. Am o nelămurire, cum se poate transforma limpezimea absolută a minții într-un nămol de spaime deodată, aparent fără niciun motiv? Acum cred că știu: o dată este teama de necunoscut, căci nu te poate păcăli cu familiaritate ceva ce repeți cel mult anual; a doua este spaima fata de spațiile cu margini de netrecut, dublată de insecuritatea pe care plutirea inevitabil ți-o dă; a treia, poate esențială, este anticiparea negativă, anunțarea dezastrului ce va să vină parcă prin divinație, pentru că ajungem să legăm involuntar experiența anterioară rea de vehiculul acesta, ca într-o superstiție.

Deci iată-ne coborâți de pe punte, Kiti, Cătă și cu mine, fata vrea parcă să scape, dar limitele sunt prea stricte, ne văd cu ochi din exterior, pe punțile înguste de trecere nu încăpem doi întregi, ea ține să alerge plângând, noi ținem să îi îngrădim anxietatea urmărindu-i fiecare pas, eu – cu toată forța de brațul ei drept, el – cu forță de brațul ei stâng, ca doi vajnici și necruțători temnicieri. Nu mă miră întreruperile prea scurte din plâns, necesare pentru împlinirea cateunui cântecel sau joc cu mâinile, Kiti se învoiește să le joace cu mine, dar devine nerăbdătoare către finalul fiecăruia, de aceea izbucnește mai năvalnic într-un nou plâns după ele. Până când vaporul atinge țărmul. Până când uriașul motor amuțește. Până când ne ia valul subțire de oameni înăuntru, ca să ne ducă pe mal. Atât durează zbuciumul ei. Al nostru ține mai mult, el amărăște suflete și intoxică gânduri cu stropi de depresie. Apoi trece ușor, cu alte gânduri, mai blânde, mai însorite. Și chiar mai drepte, în definitiv, ca să vorbesc într-un oarecare spirit negustoresc, n-aș putea rotunji decât la zâmbete întreaga ei făptură, atât sunt de neînsemnate manifestările ei tumultoase.

Alegem împreună plaje nisipoase scăldate de ape de un calm patriarhal și o limpezime sticloasă. Suntem aici doar noi, petecul de pământ și apă este al nostru, primit fără chirie, doar cu îngăduință cerească. Vorbele noastre sunt răsunetul liniștii generice a locului, nici chiar punctele maxime de inflexiune din glasul lui Kiti nu strică armonia silențiului universal. Ce-i drept, coruri însemnate de cosași înalță în aer cântul lor harsaitor ca un suprem clănțănit de mandibule, voios și ritmic, însă și acesta, precum fiecare denivelare fonică în parte, nu face decât să augmenteze starea de acalmie.

Kiti nu se desparte de mingea ei ușoară și mov cu imaginea lui Minnie din Disney imprimată pe ea. O ține mereu într-o mână, o studiază atent de parcă citește viitorul într-un glob de cristal. Este a doua zi în care marea o cheamă să îngenuncheze ca să-i îmbogățească repertoriul senzorial, nu stă decât acolo, cu mingea în brațe, acoperită până la mijloc de ape și cerșind alintul marin și pe spate de la bunicii ei. Nu o frământă decât din timp în timp câte un fior venind dinspre stomac sau poate de altundeva, de mai central, care o duce către sacul cu cele trebuincioase la plajă. Solitudinea pe care o alegem pare să îi favorizeze și ei bunadispozitia.

Seara caldă și umedă ne ține până către miezul nopții pe verandă, unde improvizăm un mic cinema în aer liber. Băieții, cei doi mici împreună cu Horica, se aud de după casă, au lanterne; ei caută broaște, șopârle geko, libelule. Când se plictisesc, intră în casă și se joacă la laptop, îi aud entuziasmandu-se în jargoanele împătimiților de jocuri pe calculator. Kiti își găsește bunăstare într-un du-te-vino ocolitor a jumătate din casă, eu îmi mut scaunul către colțul după care copila dispare din vreme-n vreme, pentru a-i anticipa eventualele ruperi periculoase de ritm. Acestea nu vin în traseul pe care-l adoptă. Totuși, Kiti este nespus de bucuroasă și candidă în veselia ei, așa încât o apucă pe verișoara ei mai mare de mână și o înscrie în itinerarul ei de încântare. O trage pe canapeaua din răchită de pe terasa de după colț, în răstimp Theo îi zâmbește, îndrăznesc să spun cu entuziasm pentru atenția deosebită pe care Kiti i-o acordă. Stau amândouă câteva secunde, ca fetele, pe canapea, până când Kiti dictează iminenta reluare a traseului serii. Se oprește alte câteva clipe și în fața zidului pe care filmul se proiectează, cred că o ține pe loc lumina multicoloră ce-i strălucește în fața ochilor. In ciuda muteniei cu care ne-am obisnuit, copila noastra este uluitor de expresiva.

Am ajuns pe înserat la conac. Locul te îndeamnă la visare în orice clipă, mi-a depășit așteptările. Nu știu cum am dat de el, îmi imaginez că această casă mare, adevărat conac construit în vârful dealului cultivat cât vezi cu ochii cu măslini, portocalii, lămâi, este mai dificil de închiriat, însă familia noastră este mare, iar condițiile familiale speciale o fac destinația de vacanță ideală. Izul de vechime pe care zidurile de piatră îl dau este mai pregnant înăuntru, acolo unde mobilierul și decorațiunile tronează mândre, în ciuda subrezimii lor de pe alocuri. O pisică chioară ține locul gazdelor noastre, două surori italiano-grecoaice trecute de prima tinerețe, ea apare și dispare în ritmul ei în calea noastră. Conacul este construit terasat, pe partea estică dormitoarele se află la nivelul pământului, iar către vest încăperile privesc de la înălțime solul. Terasele largi, întinse pe toată lățimea casei, sunt încadrate elegant de bolte solide din piatră, sunt adumbrite de o pergolă din lemn pe care urmează să se înalțe în partea etajată a casei minunatele tufe de bougainvillea ce decorează maiestuos una dintre intrările principale și privesc cu toatele către miazăzi, unde spectacolul absolut celest este datorat mării albastre. Iar în partea cea mai înaltă a domeniului, către miazănoapte și spre vârful dealului, ne așteaptă răsfățul serii, o piscină elegantă între limitele unui gard viu uriaș format din tufe splendide de leandri înfloriți.

Căutăm o plajă neamenajată, ca să putem să simțim relaxarea mult visată în vacanță, copiii să alerge în voie, Kiti să-și țipe ofurile nestingherită, noi, adulții, să ținem atenția în limite indecente, cum îi trebuie minții pentru calmare. Găsim un petec de nisip alb, presărat de pietre mari, cu intrarea în mare lină și moale, un pic cam vegetală, dar nestingherit limpede orice-ar fi. Montăm umbrele, avem și niște șezlonguri, locul nu este pe placul tuturor, dar nici nu tulbură nimănui echilibrele interioare. Precum drumul de ieri, făcut într-un microbuz, a tulburat-o inițial pe Kiti, aducându-i lacrimi grele de supărare pe obraji, la fel și ineditul primei zile petrecute la plajă o nelinișteste în prima oră pe copilă, însă emoția odată depășită, voia bună o ține și o tot duce la malul mării.

Cam asa arata interactiunile dintre ei:

Pe de alta parte, acestea arata si asa:

Ceea ce ma lasa pe mine cam asa:

Sunt cu copiii aproape de casă. Kiti dictează atmosferă pașnică, de veselie în mașină, ea ține cu cochetărie într-o mână un măr purpuriu, din care mușcă cu milă câte o fărâmă și împarte darnică zâmbete dulci tuturor pe tot parcursul drumului. Urc dealul de acasă, iar liniștea locului mă îmbie să îl poftesc pe Horica să încerce pentru prima oară-n viață să șofeze. Băiatul este de felul său un tip prudent,  însă propunerea ce i se face nu este nouă, deoarece Cătă l-a mai ademenit de vreo două ori, iar, întâmplător astăzi, profesorul de tenis a glumit cu el invitându-l la volanul mașinii sale, de aceea, în ciuda prudenței, Horica îmi răspunde prompt, da, vreau. Îmi vine să dau înapoi, căci mă podidesc îndoielile, să-l las, să nu-l las, dar, fiindcă băiatul este hotărât să încerce, îndrăznesc să cobor din mașină să facem schimb de locuri. Horica n-are prea multe de făcut, mașina are cutie automată de viteze, iar eu, oricum, mă ocup din dreapta de manete și butoane, el nu trebuie să țină decât volanul și să își folosească piciorul drept între cele două pedale. Îl avertizez să țină pedala frânei apăsată și să controleze mașina cu ea. Horica mișcă mașina ușor înainte și izbucnește într-un râs exagerat de emoție. Când îi dă drumul pedalei fără delicatețe, mașina zvâcnește nervos din încheieturi, iar eu îmi simt piciorul drept călcând brutal podeaua goală a locului din dreapta, reflex de a frâna. Nu este nevoie, fiindcă Horica ne oprește brusc, așa cum aș fi făcut-o și eu, dacă aveam vreo frână sub piciorul tulburat. Apoi șoferul mai rânjește o dată și înțelege cum vine treaba cu controlul accelerației din pedale. Îl ajut cu sfaturi să întoarcă în vârf de deal mașina și să o parcheze în fața casei, iar Horica răspunde bine. Avem băiat mare.

Mi-e dor de câte-o ploaie scurtă de vară, în afară de câteva blânde amenințări de câteva seri încoace, nimic nu tulbură într-atât cerurile încât să toarne apă peste pământul tot mai secetos. Grădina își ia puțin câte puțin porție zilnică zgârcită de hrană, însă nouă niciunuia nu ne rămâne energie suficientă către seară ca să așteptăm răbdători cu furtunul în mână în fața fiecărei plante în parte. Vântul se stârnește deodată, mă alungă de pe terasă, ploaia apare ca iminentă.

Iata ca ritmul firesc al invatarii se pastreaza si in cazul baietilor care inoata zi de zi de o vreme, fiecare la nivelul sau, fiindca abia in zilele astea se culege placerea mai mare si revelatia pe care imaginea propriului tau trup plutind ti-o da. Felix pare entuziasmat mai degraba de mersul scufundat pe fundul bazinului decat de vreun stil propriu-zis de inot, iar Horica pare sa prinda pasul corect al tehnicii Kraul, cu respiratii alternative pe a treia bataie a bratului. Profesorul lui Felix a invatat si el sa comunice eficient cu baiatul nostru abia dupa o rupere (asteptata) a legaturii dintre ei, acum Felix revine foarte fericit de la lectie, iar profesorul stie ca a-l pregati pe acest elev cere rabdare, dar mai ales adaptabilitate la nevoile si sensibilitatile sale. Profesorul lui Horica este foarte delicat si prietenos cu adolescentul nostru, ceea ce ii face si lui Horica lectia, mai intensa decat a fratelui sau, deosebit de placuta, chiar daca ostenitoare. Kiti tine un pas lent de inot alaturi de fratii sai, ea isi priveste lectia de inot ca pe un dat stravechi, caci o primeste tot mai natural, fara retinere, ba uneori chiar cu chiote de bucurie.

 Limbuța mea este un lac secat,
 iar în gât este caniculă
 când ar trebui să curgă cascade Niagara lungi,
 până-n stomacul meu.
 În care să înoate fericit somonul,
 pe care l-am mâncat
 la masa de prânz.

 De ce ies cu pielea încrețită, ca a unui bătrânel, din apă?
 Când te scufunzi curajos pe fundul bazinului,
 apa din corpul tău se împrietenește cu apa din piscină
 și încearcă să iasă, să se amestece împreună,
 să se fericească,
 însă este atât de naivă,
 încât este înghițită instantaneu,
 iar trupului tău secat,
 aruncat cu putere în aer,
 nu-i este permisă
 decât hidratarea cu o apă nouă,
 nicidecum cu cea veche,
 îndrăzneață.

 Păcat.
 Asta înseamnă că norocul ne caracterizează și apele,
 nu doar întâmplările.
 Cea mai nenorocoasă apă este apa care se scurge în canal.
 Cea mai norocoasă este apa Nilului,
 fiindcă se plimbă pe distanța cea mai lungă.
 Însă există și o apă norocoasă doar pe jumătate.
 Este apa din bălțile rezistente ale orașului.
 În ea copiii se bălăcesc fericiți.
 Și mai știu o apă cea mai norocoasă
 (un alt fel de noroc-n.r.),
 anume apa din bălțile minuscule
 dintre
 șinele de tramvai.

Ce-mi place la Ecco,  în afară de calitate, dar mai ales de sentimentul de confort pe care încălțămintea lor mi-l dă, de altfel un sentiment rar sau, în cel mai bun caz, arbitrar al acestui tip de produse, este serviciul de relații cu clienții. Iată-mă revenind în magazin după mai bine de o lună de zile de când le-am cumpărat și purtat, cu sandalele lui Kiti în cutie, cu una dintre barete descusută, așadar defectată prematur. Explic desigur împrejurările ce mă pot descrie ca fidel în calitatea pe care o am de client, deasemenea surprinderea trăită în fața defectării improbabile a sandalei stângi, ca prefață la cererea mea de înlocuire a încălțămintei fetei, și continui prin oferirea detaliilor tehnice trebuincioase unei atari înlocuiri. Sunt convingătoare, dar mai presus de aceasta, cred că o rată mică de defectare a încălțămintei Ecco în general îmi face problema prompt solvabilă, în ciuda faptului că îmi lipsește chitanța doveditoare a achiziției mele. Kiti primește la schimb o pereche nouă de sandale, același model, dar de altă culoare, însă această ușoară transformare nu este supărătoare, ci, din contră, este cu atât mai mulțumitoare, cu cât în momentul în care le-am ales pentru Kiti împreună cu băieții, am decis destul de greu între cele două culori existente pentru modelul preferat de sandale. Mulțumesc.
 
 
Când copiii mă întreabă diverse chestiuni, să le spun, tehnice, cum ar fi explicația vreunui cuvânt nou întâlnit sau despre fizio-patologia vreunui proces complex din organism sau căi de demonstrație a vreunei teoreme a geometriei euclidiene sau la ce bun duce păstrarea igienei vieții, mă simt o mamă responsabilă, înțeleaptă și matură, o mamă pentru care un răspuns cunoscut și unul necunoscut, dar care se găsește la o intinzatura de braț de mine și de ei, valorează identic, fiindcă nu reprezintă răspunsul meu spontan, ci este răspunsul generic al omului universal, relativ atemporal, interesat de cine este el pe lume. Pe de altă parte, când sunt pusă de copiii mei în fața faptului de a hotărî chestiuni legate de propriile lor persoane, așa cum părinții adesea sunt puși să facă, de exemplu, să înlesnesc comunicarea dintre ei sau să decid autoritar între ce cred eu că le este bine și ce le este rău sau să dau soluții ferme de viață și reguli stricte de urmat, mă simt deodată o mamă nevinovată, lipsită de experiență, naivă ca un copil, și asta nu pentru că mi-ar lipsi încrederea în propria-mi judecată, ci pentru că sunt convinsă că răspunsurile la aceste întrebări nu trebuie să vină de la mine sau, dacă totuși vin, cel puțin să nu aibă acea certitudine matematică a răspunsurilor numite mai sus tehnice. Iată-mă așadar pe mine, mama, într-o firească și permanentă dualitate, pregătită mai mereu să-mi exhib deplinătatea dezvoltării mele intelectuale și profunzimea gândirii, totodată gata să-mi alterez această râvnită natură într-o mai jucăușă, nesigură și imaculată fire, instantaneu, la o pocnitură de degete și degetuțe. Deasemenea, mulțumesc.

Nu mă complic, esențial ca vacanța să aibă alt gust decât cel metalic al lumii virtuale este să scot copiii din casă. Îi scot în fiecare zi de dimineață. Astăzi, ceva mai târziu, acum simt un dor întreg de grădinărit, de aceea, încă înainte să plece Kiti cu Cătă la școală, cobor în grădină. Analizez: adulmec roșiile crude, caut cu privirea integritatea noilor boboci ai hibiscusului, deasemenea observ fugar doi-trei melci ce parazitează frunzele hortensiei roșii. Mă bucur de o adiere plăpândă de vânt, astăzi va fi o zi arzătoare. Culeg cinci zmeurici, pe care le ofer copiilor. Kiti refuză cu o îndepărtare a capului și un surâs. Insist, ea refuză iarăși.

Munca în grădină este plăcut ostenitoare, în special când se depune mai degrabă pentru încântare decât din trebuință. Am această bucurie. Îndepărtez buruienile din jurul roșiilor, dar, înainte să mă apuc de treabă, priveliștea dreptunghiului de pământ invadat de-a dreptul de buruiană este deznadajduitoare. Îmi amintesc de metodele de învățare a fetei mele și a copiilor asemenea ei, despărțirea în părți simple a lecției, așadar îmi concentrez atenția pe un petec mic de pământ din dreptul vârfurilor picioarelor, unde văd un mănunchi îndrăzneț de tulpini cuceritoare și doar atât. Îl smulg cu voluptate cu mâinile înmănușate, iar fiindcă pământul este umed și în profunzime recapăt încredere că voi reuși primenirea pământului rodnic.

Revenită în casă, îl împing pe Horia cu spatele de tocul ușii pentru a-l măsura. Pândim împreună nerăbdători fiecare milimetru de alungire a băiatului, iar entuziasmul celui ce se-ntinde pentru descoperirea oricărui mic milimetru are astăzi candoare. Caut să îi augmentez încrederea că va crește mare, promițându-i că sportul zilnic pe care-l practică este secretul. Acum, că a înțeles că poate și înota, în ciudă faptului că nu vede deloc bine fără ochelari, adolescența i se înfățișează în sfârșit ca, fără îndoială, o tulburătoare epocă a încrederii și optimismului nemăsurate.

Eram studentă, făceam un curs de pediatrie în spital. Un băiețel de vreo 5-6 ani, însoțit de bunica lui, a intrat țopăind neîncetat în cabinetul în care mă aflam și și-a continuat țopăiala de-a lungul întregii consultații solicitate medicului. Mi s-a strâns inima în piept, freamătul trupului neliniștit m-a impresionat puternic. Urmărindu-l, sus-jos, sus-jos, sus-jos, am amețit ușor, știu sigur că am amețit. Nu pot să-i uit nici bunicii truda întipărită sec, nemilos pe frunte. Cum, Doamne, rezistă fără să cadă, cum, Doamne, îl mângâie când băiatul este necontenit în toate părțile? Aveam cam douăzeci de ani și nu cunoscusem până atunci atâta grijă și îngrijorare câte mă tulburaseră în numai douăzeci de minute. O lecție de douăzeci de minute cât una de douăzeci de ani? Bunica împreună cu băiatul-minge au ieșit apoi din cabinet fără să știe, poate, că au rămas în gândurile naive, speriate ale unei fete care-și tot pierdea din inocență.
 
Mi-amintesc de băiat astăzi, mai mult decât de bunica lui beteagă de osteneală, fiindcă nu îi pot număra lui Kiti nici zece secunde de ședere într-un loc. Ea nu țopăie decât când o provoacă Horica să țopăie, așa, fiindcă așa i se pare lui că-și merită sora lui recompensa, însă merge apăsat din loc în loc, ca o albină, iar comparația cu o albină este cât se poate de plastică, știu, căci tot urmăresc cu obiectivul o albină pe terasă și nici bine nu reușesc să-i focalizez șederea pe floare că-și ia zborul mai departe. Tot la fel și Kiti, iat-o plonjând între părinții ei în pat, dau s-o îmbrățișez, fiindcă este nespus de parfumată fata noastră oricând, ea zboară, în clipa următoare îl sâcâie pe Horica, cel căruia îi doresc să-și țină mereu blândețea cu care își iubește sora până și atunci când o ceartă cu of. Tot astfel.

Cunosc pasager o domniță. Sunt venită din parcul de peste drum și îi am alăturea pe băieții mei și pe băiatul surorii mele. Bună ziua, bună ziua. Domnița are doi, ne spune, dar și-a dorit întreaga viață patru sau trei. Întâmplător, admirația cu care mă gratulează are sens, așa că nu vreau s-o dezamăgesc pentru câteva secunde și să-i spun că doar doi dintre cei trei băieți sunt ai mei.
 
Pasul de vacanță are un farmec aparte. Lasă urmă mai cinstită, deși aceasta este adesea invizibilă. Parchez mașina mai departe de parc, pe una dintre străzile bucureștene în plină prefacere, al cărei aer vechi, citadin, greu, dat de puținele clădiri semiparaginite rămase neatinse, infuzat de miresmele ascuțite ale tufelor mari de hortensii și de cele dulci-acrișoare ale copacilor îmbătrâniți, se amestecă tot mai resemnat cu izuri moderne. Câinii care ne latră din curtea invadată de buruieni și trandafiri parfumați par și ei îmbătrâniți. Copiii, deși cu frică-n sân, calcă încântați în paralel cu animalele ce ne urmăresc de-a lungul domeniului pe care-l păzesc. Ce zic eu, dară, cu călcătură cinstită.
 
Apoi îl aruncăm pe Felix în bazin. El înoată ce înoată, până refuză să mai înoate. Profesorul îmi spune dezamăgit că Felix pretinde că acesta este rău cu el. Niciunul dintre ei, pârât și pârâcios, nu îmi spune ce a provocat ruperea, de aceea sunt nevoită să armonizez cumva legătura dintre ei, pecetluită financiar, așadar îndrept priviri excesiv de expresive către băiat, apoi îi promit la ureche o surpriză la sfârșitul cursului de înot. Felix înțelege și pornește să inote iarăși. Încă nu este vreme pentru ruperi de ritm, abia este la a patra ședința de înot.
 
Copiii primesc de la unchiul lor un card cadou, din care eu trebuie să le aleg lucruri. Nu este cel mai simplu lucru de făcut, nu atunci când sunt însoțită de copii. Găsesc două fotolii confortabile pentru cei doi băieți, îi las să se scufunde în ele mai liber decât în apa din piscină, iar eu pornesc la cumpărături. Mă opresc în fața unei rochițe lungi negre, cu un lanț de margarete mici cusut pe marginea de sus, cu breteluțe simple, croită dintr-un material subțire, dar greu și moale la atingere ca un cașmir, și-mi vine să râd de drag, fiindcă mi-o imaginez pe Kiti îmbrăcând-o, potrivită peste trupul și capul ei frumos, tuns periuță, și, totodată, nepotrivită prin lungimea maximă, poate ușor incomodă la purtat sau poate nu.

Ajungem la finele zilei acasă. Cu Kiti ne întâlnim în parcarea mallului, o aduce Cătă, care ajunge și el în ultimele clipe înainte de închidere la centru, s-o ia. Kiti se mută cu naturalețe între cele două mașini așezate în paralel și oblic pe linia parcării așa încât să prindă ceva umbră deasupra capetelor, semn că îi este banală mișcarea. Mă simt ca într-o conspirație punctuală. În comparație cu Cătă, ce iese ușor șifonat din mașină, Kiti pare proaspătă în cămașa ei albă, vaporoasă, cu fluturași brodați și cu zâmbetul senin de pe chip. Un taximetrist dintr-o mașină bulgărească al cărei înscris ne avertizează ferm că vine din Russe ne privește suspect. Îmi imaginez că se plictisește, așteptându-și clienții sosiți la mallul bucureștean pentru o dupăamiază de pomină și dezmăț negustoresc, așadar îi înțeleg privirile insistente. O afacere nesănătoasă, darul de ziua lui Horica, ne zorește pe drumuri suplimentare, de parcă n-avem oricum destule. Ales cu grijă, laptopul pare să fie nu doar atât de performant cât are băiatul trebuință, ci și o achiziție financiar avantajoasă. Din păcate ecranul este ușor zgâriat, amănunt scăpat înainte de plată, iar în plus dă rateuri, se resetează din cauza plăcii video. Nu este de ținut, îl reclamam. Mă rog, reușim cu ceva adrenalină să returnăm laptopul și să obținem suma întreagă înapoi. Răsuflăm ușurați. Abia apoi ajungem acasă. La finele zilei, zic.
 
Ies cu Kiti la roșii. Sunt o mulțime aninate de tulpinile tot mai ramificate. Sunt verzi și cărnoase, pline de sevă, nici nu mă aștept să fie altfel după ploaia scumpă. Este al treilea an de când cresc roșii și încă nu sunt mulțumită pe deplin de felul în care le-am ordonat în dreptunghiul lor de pământ. Pe de altă parte, continui să învăț. Culeg o mână de roșioare roșii, le mănânc singură ca pe niște cireșe, Kiti le refuză. Băieții urcă la etaj să se joace. Îi aud, sunt pe holul larg, parcă special construit astfel ca spațiu de joacă. Felix mă anunță fericit înainte să urce că Horica se va juca cu el după ce termină de exersat ceva jazz guitar aflat astăzi la lecție. Aceasta  a devenit în ultima vreme o raritate, de aceea îi mângâi fericirea și uit de tema propusă de Felix pentru astăzi. Se joacă cu Lego și ceva dinozauri, în română, engleză și romgleză.
 
Îmi prepar o cafea la espresor. Mă gândesc la filmul de aseară, Dead Poets Society, un film adorat și criticat îndelung la momentul apariției sale, anul 1989, dar mai ales adorat. Este despre un alt fel de educație în școală, despre cum stârnește pasiunea pentru poezie în elevii săi de liceu originalul profesor de literatură engleză, Mr. Keating (Robin Williams). Acesta își îndeamnă elevii adolescenți să gândească liber, să fie ei înșiși, iar metodele sale neortodoxe de predare îl transformă nedorit și paradoxal într-un mentor spiritual cam egocentric și subtil autoritar. O mișcare riscantă. Este greu de crezut în viața reală că entuziasmul poate suplini studiul sistematic, asiduu necesar unei împliniri profesionale și spirituale sau că acesta este condiție necesară și suficientă pentru dezvoltarea unei gândiri critice, libere și originale. De văzut și de meditat.

Sfârșit de zi, ziua lui Felix.
 
 -Ei, cum te simți la vârsta de opt ani, Felix?
 -Ei, știi bine cum mă simt la opt ani, Horia, ca un câine, tot ca la șapte!
 -Dar tu, Horia, cum te simți la paișpe ani?
 -Hmmm, te crezi șmecher, ha, ha?
 Notă: Horica are încă 14 ani până la orele 0:00.
 
 
Revelație.
 
Două oglinzi, una ovală, mică, înrămată într-o migăloasă construcție din hârtie de revistă-pe un perete al bucătăriei, și cealaltă dreptunghiulară, mare, încadrată discret de fâșii înguste de lemn sculptat- pe peretele holului de la intrare, ca două obiective, îmi răpesc și înscriu frânturi dinamice din mine. Eu nu mă opresc să urmăresc filmele, dar cunosc bine reverberațiile luminii și umbrei mele. Câteodată se întâmplă ca reflexia trupului meu să se suprapună în oglinzile mele peste reflexia trupului copilului, știi doar, o traversare, o mișcare, căreia (suprapunerii) iarăși nu-i dau vreo atenție specială, fiindcă și pe ea o știu fără s-o fi studiat vreodată, o percep fără s-o fi căutat înadins vreodată.
Până când, într-o frumoasă zi dintr-a cincisprezecea vară pe care a cunoscut-o băiatul, oglinda m-a trădat. Heiiii, ce se întâmplă cu umbra mea, n-o mai recunosc, mi-am strigat ușor amețită, apoi am îndrăznit să îi privesc oglinzii filmul în ochi. Și am înțeles de unde vine bizareria imaginii din ea, dar tot nu mi-a venit a crede. Eu care până mai ieri înscriam în oglindă frânturi dinamice din mine, m-am găsit deodată în fața ei fără să-mi mai văd reflexia. M-am întors către băiat și parcă nu-l mai recunoșteam. Era tot el, purta tot același zâmbet, aceiași ochelari, dar făceam eforturi să-l recunosc. Un junghi mi-a tăiat stomacul de emoție, fiindcă, în urma copilului care a crescut mare, am apucat și eu în fine să înțeleg că a sosit vremea să ridic privirea când vreau să-l privesc în ochi. La mulți ani, Horica, măi, băiatule!

Mi-e dragă bucuria lui, pe care-o țopăie înadins, ca un căprior, de ziua lui,
urările curg generoase, parfumate și calde ca ceaiul de mentă cu lămâie pe care ni-l făcea bunica în nopțile de revelion,
Felix le numără, cum se găsește în miezul universului său, se îngrijorează bineînțeles în glumă, doar șaptesprezece?
Vrea să cunoască clipa omoloagă a întâlnirii noastre, își potrivește ochii confortabil pe ecranul ceasului său rezistent la apă, ca s-o aștepte și s-o îmbrățișeze,
el încă nu înțelege ce-i cu magia fusului orar, nu intru în amănunte, de aceea fac eu socotelile, el doar așteaptă.
Răstimp își coboară neastâmpărul în bazinul de înot, îl îndemn, este emoționat, să răspundă urarilor care i se fac, (știi, eu completez formularele cu data lui de naștere și data de astăzi), eu n-am mai înotat niciodată în viață, îi cântă profesorului, de fapt a mai făcut-o cu adevărat, chiar exact astăzi-opt ani înapoi, înaintea clipei.
 

Află și Kiti că e ziua lui, îi ‘promptez’ urarea pe care știu că i-ar face-o și ‘nepromptata’, observ că a învățat ce-nseamna o urare, pentru că îi spune cu vorbele ei înduioșătoare și îmbucurătoare un aproximativ ‘la mulți ani’, apoi, fără impulsuri exterioare, îl ia stângaci de gât și se apleacă cu un gest ocrotitor și cald peste obrazul fratelui ei, pe care îl atinge cu gura făcută căpșunică. Felix își primește îmbrățișarea cu bucuria lui simplă, cea pe care încă o țopăie înadins, ca un căprior, de ziua lui, sau poate că fix în clipa asta, o clipă deja prea tânără față de clipa pe care Felix a așteptat-o în zori de zi, nu țopăie, fiindcă își cinstește fratele și vărul cu un film și-o floricică din porumb, ca un băiat mare, generos și iubitor de opt ani împliniți desigur de curând.

Noaptea dogoritoare îmi stârnește visele, le aglomerează și le face greu de deslușit. Deschizătura precaută a ferestrei nu prea ajută la răcorire. Pe de altă parte ajută la crearea unui spațiu acustic propice visării, recunosc în visele mele răsunetul cântului unor păsări. Mă perpelesc în somn, cumva perpelirea îmi consumă durerile cu care m-am așezat azi-noapte în pat, întrucât adesea mi se întâmplă ca atenția prelungă și focalizată într-o parte să-mi dizolve durerea fizică, căreia astfel îi dibuiesc cel puțin o cauză psihologică, dacă nu chiar metafizică. Mă rog, măcar osteneala din urma unei nopți agitate nu pare să se exprime tot dureros, ceea ce e bine, ba nu, foarte bine, așadar am toate motivele să găsesc calmul necesar conducerii preamatinalei noastre domnișoare la toaletă, desigur, dis-de-dimineață. Premisele unei dimineți bune fiind astfel conturate, nu mă miră hlizeala nesfârșită a copiilor în pregătirile pentru antrenamente și școală, după nevoi, ba mai mult se materializează în îmbrățișările tandre, aproape sălbatic de pasionale ale fetei, ce revarsă dintr-un puseu de generozitate din partea mea, fard gri strălucitor pe pleoapele ei superioare.
 
Mai încolo găsesc suficientă determinare încât să bat palma pentru un curs intensiv de înot pentru tânărul Felix, degrabă schimbător de vârstă și de stare, adică în stare să dovedească neîndoios că micii copilării nu-i trebuie mai mult de șapte ani împliniți și răs-împliniți (zic, duși până-n pânzele albe, spre opt) ca să se petreacă în marea copilărie, încă păstrător de candidă îndrăgostire față de mama sa, însă mai înțelept și mai cuminte în familie și în lume, în idei și înțelegere, de parcă un strop miraculos de cumpătare și inteligență îl fac subit să crească în potrivire cu trecerea dintre ani. Dar să nu anticipez urarea-mi de mâine, s-o mai las să dospească firesc, pentru că simt că mai poate încă crește precum un balonaș de săpun suflat cu grijă și dibăcie.
 
În altă ordine de idei simt o neostoită dorință să mă cufund în miezul unei povestiri născocite de mintea mea, mă entuziasmează imaginea idilică a unei bucăți de parc ce-mi atrage privirea fascinată și încă titlul și culorile seducătoare de pe coperta unei cărți de povestiri încă nedeschise, ca atare aștern îndrăzneț câteva rânduri din povestirea mea neîntregită, ideea mi-e oarecum limpede, rămâne să îmi dovedesc aplombul de a o complini.