Îmbrăcată într-o pereche de blugi verzi, strânși pe picioare, cu un tricou bleu, cu dungi albastre, orizontale, ușor căzut peste umeri, încălțată în bascheți gri și tunsă scurt, baieteste, Kiti este o preadolescentă foarte șic în dimineața asta. Imaginea asta ține doar câteva secunde, imediat după ce acestea se scurg, fata trage disperată de încălțările bine strânse de șireturi în jurul gleznelor și, fiindcă nu reușește să scape din strânsoarea lor, intră în panică. Suntem nevoiți să îi eliberăm picioarele, iar Kiti rămâne o fetiță mică, neinteresată de aspectul ei. Pentru că tinde să mă întristeze oarecum lipsa ei absolută de cochetărie, îmi vine în minte cunoscutul citat enunțat acum câteva sute de ani, ce spune că în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă. Asta îmi este un gând mângâietor și nu doar atât, pentru că mă ajută să îmi înțeleg de fapt frustrarea, fiindcă este numai a mea, aceea de a nu o putea vedea pe Kiti precum aș vrea să o văd, îmi spune că nu este vorba despre nicio pierdere, de fapt îmi reamintește, pentru că eu știu asta, am învățat-o în multe rânduri. Din perspectiva asta, copiii nu sunt nici câștigurile noastre, dar nici pierderile noastre, copiii sunt prefacerile ce urmează unei reacții întâmplătoare ca răspuns al unei mai puțin întâmplătoare întâlniri. Consecința gândului ăstuia? Un drag nebun, suplimentar, de ingenua ei neîndemânare.

Felix vine supărat tare de la școală. Îi vine să plângă, mai-mai să-l scap adânc în suspine. Nu vrea să învețe poezia pe de rost, nu vrea, fiindcă știe că este uituc, iar memorarea unei poezii ține, firește, de memorie. Îi aleg o poezie foarte frumoasă de Eminescu, scurtă, neapărat, ‘Lebăda’. Nu este o poezie foarte cunoscută, dar, atunci când i-o citesc prima oară, îmi aduce un cântec pe buze. Bineînțeles că Felix se revoltă imediat, ‘dar eu nu știu melodia’, de aceea mă învoiesc să n-o mai cânt și, intrând împreună cu mine într-un mic cor de recitatori, Felix descoperă deodată ceva frumusețe în rimele clare, scurte, împerecheate, apoi, când după mai multe repetări ale frazelor calde le găsește și pe celelalte, un fel de rime încrucișate, zâmbește mulțumit, precum un mic cuceritor de lumi noi. Acum îmi cere cu ardoare să îi citesc Luceafărul, ar dori să învețe măcar prima strofă, dar îi promit să îl ajut mâine, ca să nu se încurce la școală, când îi va veni rândul să își recite poezia. E mulțumit așa, vrea să încheie lecția de acasă, rugându-mă să îl ascult cuminte. Îl las s-o zică și îl văd cum se ridică în picioare, ia o mimică serioasă, ca la școală, și spune:
 
 Lebăda, de domnul Eminovici. Nu mă lasă să-mi duc până la capăt zâmbetul care-mi încolțește, stârnit de celălalt băiețel al nostru glumeț, fiindcă pornește:

Când printre valuri ce saltă
       Pe baltă
       În ritm ușor,
Lebăda albă cu-aripele-n vânturi
       În cânturi
       Se leagănă-n dor ;

Aripele-i albe în apa cea caldă
       Le scaldă,
       Din ele bătând,
Și-apoi pe luciu, pe unda d-oglinde
       Le-ntinde :
       O barcă de vânt.

Astfel și-ar fi intitulat Horica fotografia, dacă ar fi avut privilegiul s-o facă, fiindcă știe el ce știe, iar Felix, așișderea. Ce-i drept, pădurea este un spațiu al salbaticiei, deși în aceste splendide zile de primăvară timpurie, pădurea este atât de delicată, de strălucitoare, de primitoare, încât cu greu îți trezește  vreo înverșunare, din contră. Încântată de vibrația bună a pădurii, i-am călcat cărările cu naivitate și bucurie, eram o fetiță într-o poveste fantastică, eram împreună cu un băiețel zburdalnic, culegeam stele sclipitoare apărute miraculos în calea noastră. Ne-am îmbrățișat de fericire, apoi ne-am promis unul altuia să revenim curând.

Imi vine in minte ca mancarea, ca hrana a trupului, nu trebuie sa ma preocupe mai mult decat a o cauta si a o prepara echilibrat, respectand norme simple de igiena alimentatiei. Imi scuz astfel aparenta de dezordine a meselor noastre familiale, in special din timpul saptamanii lucratoare. Cand ii cer mancarii sa ne hraneasca deopotriva trupeste si spiritual, ei bine, atunci prepararea are nevoie de timp si buna dispozitie, de imaginatie si, neaparat, iubire. Din timp in timp pretind mancarii, pe care o asez pe masa aranjata cu grija, ca, in afara de savoarea cu care sa ne incante, sa ne indemne la a ne imbratisa cu ganduri, vorbe, atingeri, bucurie. Adesea acesta este timpul sfarsitului tihnit de saptamana, mai exact timpul pranzului. Nu intru des in bucatarie ca sa stau, dar rar, cand o fac, ador sa impregnez gustul, aroma si imaginea mancarii pe care o creez cu mirodeniile specifice dragostei pe care o port familiei mele.

Pădurea a înverzit sub ochii mei, zeci de toporași îi decorează vesel patul.
Felix a renunțat la căciulă, pletele rebele de sub șapcă îi profilează frumos trăsăturile feței.
Înainte să plece, mă întreabă de ce eu nu îl opresc de la sport după răceală, așa cum fac celelalte mame. Mă bâlbâi, dar după bâlbâială îi zic despre gravitatea răcelilor.
Și Kiti e plină de întrebări în dimineața asta, ea se miră de ce nu pornește alarma atunci când pătrunde în zona senzorilor. Realizăm că este o întrebare bună, de aceea testăm sistemul. Alarmăm vecinătatea, apoi îi zâmbim, ca s-o liniștim.
Kiti pornește în primăvară în cizmele îmblănite, cizmarii n-au ateliere în malluri.
Xoco stă tolănită în fânul strâns din grădină, se acoperă aproape pe întreg corpul cu el. Copiii o strigă, cățeaua nu schițează niciun zâmbet. Mă apropii de ea îngrijorată, când ridică capul leneș către mine. Îmi cer scuze că am deranjat-o și plec mai departe.
Sunt nemulțumită fiindcă am uitat să-i cer lui Cătă buletinul, necesar pentru a-i ridica actele lui Kiti, dar nu trec nici douzeci de minute și acesta bate la ușă, și-a uitat telefonul acasă. Îi dau repede telefonul, îi cer buletinul și scăpăm amândoi de nemulțumiri.
Horica este treaz de două ore, învață la fizică și la chimie. Are poftă de învățat, fiindcă îi place cum i s-a așezat în dimineața asta părul. Când este mulțumit poartă cămașă. Ar fi și mai mulțumit dacă i-am lua lentile de contact.

Observ că inima mare, albă, din spumă de lapte, pe care băiatul de la cafenea mi-a desenat-o la suprafața cafelei pe care o beau, rezistă neschimbată până ajung la fundul cănii. Aș putea să încerc cu un pic de presiune să o sorb, dar prefer să nu frâng inimi, dacă pot. Nu pot, sunt lacomă. Tot un soi de lăcomie de formă și culoare mă cuprinde în pragul primăverii, cumpăr flori, ca apoi să mă văd plantandu-le și adulmecandu-le miresmele proaspete, și desenez tipare de bluze și fuste, pe care apoi le decupez cu voluptate, îmbrăcând în gând hainele gata cusute după liniile lor. Sunt supusă. În schimb, copiii sunt nesupuși prin natură. Asta îi face dificil de disciplinat la școală. Acasă, treaba cu disciplina nu este atât de accentuat unidirecțională ca la școală. Copiii îmi înțeleg cumva natura supusă a maturizării, fără să o conștientizeze neapărat, de aceea ordonează în voie timpul sfârșitului de săptămână, adica după bunul lor plac. Când o fac mai cu aplomb, își riscă independența, fiindcă cei smeriți, acum părinții, cer îndurare, cer protecție. Creșterea e o capcană, un labirint fără ieșire, dar cu putința de a spera. Cel mic observă că a trecut primul sfârșit de săptămână scurt al anului. Desigur, primăvara, deși ziua se mărește, orele sunt mai scurte, minutele sunt mai ușoare, aproape că n-au masă, iar despre secunde, ce să mai spun? Atât de preocupați sunt ei să alerge vântul, să respire soarele, să îmbete cățeii, încât timpul nu îi mai încape. Din fericire (sau nefericire) starea este trecătoare. Din fericire, in rastimp, inimile le cresc mari, albe, moi, dar nu atât de fragile ca inima din spuma laptelui.

Am zile în care observ rațional oamenii, obiectele, mișcarea din jurul meu, văd, analizez, așez pe categorii reci, obiective, (nu vreau să le numesc geometrice, deși mă simt tentată s-o fac, fiindcă geometria este departe de a fi rece) informația culeasă de organele mele de simț, dar am și zile în care privesc lumea în două feluri, frumoasă și urâtă. Astăzi sunt ghidată de impresiile estetice pe care mediul mi le oferă și am ochii deschiși larg pentru frumusețe. Felix poartă ie și un batic la gât. Lumina strălucitoare depășește draperia roșie, însă nu reușește să treacă de ramele metalice sau din lemn masiv ale mobilierului din camera Catincai, însă le copiază pe parchet contururile, exagerându-le unghiurile, formele, ca într-o caricatură. Patul rotund de pământ din fața dormitorului, proaspăt primenit, are ceva din ingenuitatea viitoarei tinere mame, curat și încă neștiutor, așteaptă cuminte să rodească. O buburuză rătăcită pe canapea, cu aripi încălzite la soare. Apoi consonanța cuvântului ‘buburuză’, bu-bu-ruza, bu-bu-ruza, îmi gâdilă plăcut auzul. Îmi pieptan părul lung, îl las să cadă liber pe umeri și pe spate. Kiti e cu mine, stă turcește pe covorașul din baie și mă privește fascinată. Poartă un zâmbet pe buzele crăpate. Când zâmbește, este liniștită și se bucură pentru liniștea pe care o simte, săltându-se ușor de pe covoraș, odată cu gestul de a-și ridica rochița de sub fund. Mă gândesc la o domnișoară dragă nouă, oare cum își prinde ea atât de frumos părul, trebuie să aflu. O privesc pe Kiti, îi cer o părere. Părerea ei e sfântă pentru mine. Acum râde. Este frumoasă cu părul ei scurt, ușor crescut, așa încât observ pentru prima oară că îi cade un milimetru peste frunte. Fără să înțeleg de ce, i-am ales cea mai frumoasă rochiță din dulap. Mai târziu domnișoara cea dragă nouă îmi apare deodată în fața ochilor, este foarte frumoasă. O văd așa fiindcă poartă chiar coafura la care m-am gândit de dimineață, în baie, un păr lung, ondulat, bogat, răsucit îndemânatic în jurul unui elastic decorativ, ca o bentiță, îi încadrează armonios figura. Învață-mă, învață-mă, îi strig. Ea mă învață, plec mulțumită purtând cu veselie în gând secretul destăinuit. Horica nu este în apele lui, îl aud din stradă. Nu este despre frumusețe, când plângi. Nici despre urâțenie. Este despre primenire sufletească. Iritarea trebuie să explodeze, ca iritarea din adâncurile pământurilor. Când o face în doze mici și dese, obosim vorbind. Vorbește, băiatule, vorbește! După, glumește. Râsul este despre frumusețe. Horica nu poartă astăzi ie, dar este frumos în blugi. Își ia chitara în brațe și pleacă cu gândurile lui adolescentine după idealuri înalte. Tot mai înalt.

Ești o mamă de nădejde, a bătut Felix din gene înspre mine, de mulțumire pentru că i-am găsit sticluța cât un degețel, pe care de două-trei zile o ține pe lângă el, oriunde s-ar afla. În pat se pierd lucrurile sale de obicei, în patul în care încap, pe lângă cei doi băieți ai noștri, zeci de jucărioare și obiecte, nu exagerez. Iată cum iubirea din mult-abuzata expresie ‘iubire neconditionata’ capătă consistență, se întărește, căci, nu-i așa, să primești iubirea copilului și condiționat, în cazul ăsta, de grija și atenția pentru el, pe măsură ce crește, este la fel de firesc precum firești sunt prefacerile din natură. Îi spun încântată dimineața noastră lui Horica, cel căruia dimineața de joi îi aduce somn profund și trezire domoală, iar el, de drag pentru frățiorul său, mă întreabă dacă a plâns de dimineață pentru că trebuie să meargă la școală după trei zile de pauză, apoi, când află, binenteles că a plâns, râde matur, eram sigur. Mai încolo, după ce exersează tehnici complicate la chitară, ne amintim împreună de lecțiile pe care le-a predat el sfătos colegilor săi, pe când era încă mic, în școala primară, lecții despre cum să mergi ca un velociraptor, mâinile încovoiate pe lângă piept, trei degete răsfirate și încordate și încă două strânse în pumn, aplecat ușor de spate, călcând în pas săltat pe vârful picioarelor, ne amintim cum își sfătuia colegii să iasă astfel la tablă și ne mai amintim de Aqua Marine, a lui Santana, piesă care îi inspira lui Horica cel mic și vesel o turmă înfometată de velociraptori, of.

Cele șaptesprezece grade din aer mă binedispun într-atât încât sunt gata să pornesc către primărie pentru plata impozitelor. Înainte însă, în timp ce echipa lui nea Fane îmi curăță de buruieni rondurile de flori, observ că marele start la viață al florilor s-a dat deja pe dedesubt. Mă amuză expresia acestuia, ‘a pornit’, cu care vorbește despre fiecare plantă, copac din grădină, pe care ține să mi le arate, mulțumit de propria-i treabă, lalelele au pornit, trandafirii au pornit, chiar și leandrul pare să fi pornit, de aceea îl descoperă cu grijă de sacul cu care l-am apărat de frig peste iarnă. În plin câmpul neferit de vântul răcoros, un fior mă traversează de la picioare către cap, așa încât îmi scade entuziasmul pentru plata datoriilor. Rămânem acasă. Felix, cu mine încă după răceală, aleargă ca un ied pe iarba eliberată de uscăturile obligatorii de după sezonul rece, el ar vrea să îi promit un iepure pentru la vară, eu însă nu pot să-i promit decât din timp în timp priveliștea jocului alert al iepurilor de câmp. Mă aplec deasupra lalelelor, ca să le număr, n-au răsărit încă toate din pământ, mă întreb, oare am îngropat bulbii în poziție corectă, căci îmi amintesc de ziua ploioasă, rece, de toamnă, în care au sosit, tresar de amintirea mâinilor mele înghețate, aflate atunci în grabă mare pentru a împlini sădirea și îmi iert eventuala neatenție cu care aș fi putut îngropa bulbii cu capu-n jos, nu foarte adânc, în pământ. Dar iată-le astăzi, după fericita lor ‘pornire’, în plină creștere, în sublimă prefacere, domolindu-mi tremurul involuntar de frig și inveselindu-mă cu simpla, dar miraculoasa lor augmentare. Ajung să simt din nou esența celor șaptesprezece grade din termometru, dar aleg să o fac în liniștea de acasă.

O ușoară stare febrilă și trezitul brusc din somn îl fac pe Felix să delireze; delirul ne sperie, pornim automat cu întrebările aiuritoare de autocalmare, cum te cheamă, câți ani ai, cine sunt eu și altele. Felix visează încă, plânge în somn și răspunde necenzurat de starea de conștiență, el are doi ani și mai are ceva răspunsuri păsărești, pe care ni le dă. Coborâm cu el în brațe, este înfofolit în două pături groase și îl culcăm pe canapeaua din camera de zi. Horica ne vede îngrijorarea, ceva mai mare pe chipul tatălui său, și încearcă să ne liniștească, ah, și eu am pățit-o de atâtea ori, însă Cătă își continuă tirul de întrebări. Îngenunchiat, îl privește pe Felix în ochi și îl întreabă, Horia, cum îl cheamă pe fratele tău? Felix se trezește între timp și ne privește uimit, parcă întrebându-ne, tati delirează?, apoi adoarme liniștit la loc.
 
În mașină. Felix ne întreabă dacă vrem să aflăm de ce îi place atât de mult piesa Riders On The Storm, apoi, după ce ne declarăm interesul pentru aflarea răspunsului, ne spune motivul. De fapt sunt două, un câine și o găină. Felix explică, fiindcă versurile sunt despre un câine, ‘like a dog without a bone’, și despre o găină, ‘you gotta love your hen’. Ha, ha, ha, zic amuzată, o călătorie la fermă într-o zi ploioasă! He, he, he, zice Horica exigent, să asculte mai bine versurile! Apoi, pentru a echilibra tensiunea, îi amintesc lui Horica bancul de tocilari cu care ne tot sâcâie de două zile, Horica, știi bancul cu heliu? Evident, îl știe, fiindcă îmi răspunde și mie la fel: He, He, He.

Dacă pe vântul pătrunzător, rece și gri de ieri copilutului nu i-a venit greu să își cuibărească trupul dureros în perne și pături, astăzi, dis-de-dimineață, Felix nu și-a mai putut reține vitalitatea pe care un răsărit superb, așteptat i-a redat-o miraculos, ridicându-l din patul care-i dă dureri de cap. Aceasta este perspectiva unui optimist. Un pesimist, însă, ar putea spune că, dată fiind ieri, ultima zi rece a sezonului, copilul a prins ultimul tren pentru a răci în iarna asta. Ha! Din fericire, până și pesimistul trebuie să afle că uneori gândurile sale deprimante nu rezistă soarelui strălucitor. Fiindcă, așa cum îi răspunde șoferul californian din ‘Saving Mr. Banks’ severei scriitoare englezoaice, care găsește frumusețea ploii în faptul că ploaia este viață, și soarele tot viață înseamnă.

Nu pare cel mai optimist început de primăvară, dar, spunând asta, îmi amintesc de un martie cu zăpezi de un metru, așadar se poate chiar mai rău.
 
La o masă festivă am cunoscut două persoane străine care s-au mutat în România de curând. Alt român de la masă le-a promis acestora o primăvară de vis în orașul nostru. Foarte drăguț din partea lui și corect de altfel, întrucât de câțiva ani încoace trecem din iarnă direct în vară, ceea ce înseamnă că primăverii nu-i mai rămâne loc decât în vis.
 
Am fost la bal și n-am dansat. N-am s-o dezamăgesc pe doamna Steluța, care a stat cu copiii acasă, spunându-i asta, pentru că i-am văzut sclipirea din privire când, la plecare, mi-a urat să devin prințesa balului. Recunosc că nu mi-am putut reține un zâmbet, pentru romantismul din privirea ei, și mai apoi nici un hohot de râs, imaginându-mă într-o atare ridicolă postură. N-am dansat așadar, însă ne-am amuzat teribil din diverse motive stupide sau mai puțin stupide, ca la bal. N-am ieșit prințesa balului, deși aș fi putut să ies, întrucât prinții prezenți la bal chiar au ceva probleme de legitimitate.
 
Felicitarea de la Kiti a stat în ghiozdan până astăzi dimineață, când am găsit-o. Îmi place foarte mult, este optimistă și semnată chiar de Kiti. I-am arătat-o și am întrebat-o dacă ea a făcut-o. Kiti a tresărit într-un zâmbet complice, da, și-a recunoscut atingerea. Mulțumesc, este tare frumoasă! În plus, colorează semnificativ impresia zilei de 10 martie.

Olimpiada de Științele Pământului este una dintre olimpiadele școlare organizate de Ministerul Educației și are, cel puțin pentru ciclul liceal, caracteristica de a oferi bibliografie și subiecte comune tuturor elevilor, de la clasa IX la clasa XII. Cu subiecte de complexitate mare, presupunerea că elevii din anii terminali vor obține punctajele cele mai mari este de bun simț. Ei bine, paradoxal, clasamentul nu respectă această presupusă ‘normalitate’, ba mai mult, există printre premianți chiar elevi de clasele a noua și a zecea, nu puțini. Această situație îmi permite să observ (iarăși) duplicitatea în care instituția ministerială răspunzătoare de educația în România se complace. Pe de o parte susține obligativitatea înscrierii tuturor copiilor în sistemul de învățământ de masă și, implicit, interzicerea școlarizării pe cont propriu (homeschooling HS), pe de altă parte îi provoacă pe aceiași elevi, înscriși în învățământul de masă, la testări complexe, pentru a căror pregătire se bazează exclusiv pe efortul privat, individual al fiecărui elev în parte, altfel nu se explică organizarea nediferențiată pe clase a acestei olimpiade multidisciplinare.
 
Dintr-o altă perspectivă, această olimpiadă de științe promovează un tip de concurență neloială între elevi, punând la start copii cu pregătire specială, împreună cu copii cu pregătire foarte bune, însă limitată la cerința de clasă impusă de minister. Desigur, această idee poate fi contestată de unii prin însăși definiția de a exista a olimpiadelor, în general, și a olimpiadei de științe ale pământului, în special, anume că prezentarea cere obligatoriu un anumit tip de efort de pregătire. Dar, iarăși, prezența manualelor a patru științe din cei patru ani de studiu în capul listei bibliografice a olimpiadei ministerului este contradictorie cu însăși rațiunea de a fi, așa cum este astăzi, a învățământului liceal românesc, adică împărțit în ani de studiu promovabili succesiv. Ca o consecință a tipului de concurență descris mai sus, remarc posibilitatea descurajării unora dintre elevii interesați realmente de științe.
 
Pe măsură ce cresc și învață, anumiți copii dezvoltă pasiune pentru disciplinele științifice, dobândind astfel un nivel special de cultură generală științifică, ce adesea îi conduce către studiu aprofundat. Într-un covârșitor de mare număr de cazuri (din păcate), părinții sunt cei care descoperă aceste pasiuni și tot ei le încurajează și le stimulează. Necinstit, ministerul se bazează pe implicarea susținută a familiilor în educația copiilor, ba se bate cu pumnul în piept pentru performanțele elevilor săi și interzice recunoașterea formei de școlarizare individuală, care, de altfel, îi conferă consistență.
 
Din toate acestea, găsesc întristătoare perseverența, rigiditatea, aproape dogmatismul ce străbate din întregul proces de pregătire pentru această olimpiadă a elevilor, mânați de pasiune sau, adesea, de cinismul părintesc, întrucât răsplata pentru un atare efort ce uneori lasă urme adânci este o răsplată a vanității, iar de multe ori, numai a vanității, omenești și instituționale. La ce bun, rămâne să mă întreb, la ce bun, când este imposibil ca acele spirite vii, fascinante și fascinate perpetuu, curioase, pasionate de știință să nu răzbată și să se împlinească la timpul lor potrivit?

Supărare mare pentru vederea scrisă la școală, care n-a ajuns încă în cutia noastră poștală. Nu știu pe cine să găsesc vinovat pentru asta, să fie poșta română, a cărei funcționare îmi apare pe deplin la cheremul întâmplării, sau adresa de destinație caligrafiată de Felix pe vedere? Încă n-am răspuns, de aceea caut zilnic în cutie. Îmi amintesc de prima mea scrisoare de copil, prima trimisă singură, adresată  bunicului, cu care am corespondat o vreme, deși ne vedeam la fiecare sfârșit de săptămână, îmi amintesc de ea, pentru că scrisesem adresa destinatarului pe fața plicului, iar pe cea a expeditorului, pe spate, așa încât a revenit la mine după câteva zile. Bunicul citea, în afară zilnicului Scînteia și a saptamanalului Magazin, citea cu multă plăcere literatură, proză și poezie, de aceea corespondența dintre noi a fost încurajată și a ținut o vreme. Îmi amintesc de una dintre scrisorile sale, originală și deosebit de amuzantă pentru noi, nepoții, care a apărut odată în cutia noastră poștală într-un plic de dimensiuni obișnuite, însă foarte îndoit, de parcă îl mototolise cineva înainte, foarte voluminos, de parcă era stomacul unui tăietor de hârtii, foarte foșnitor, de parcă ar fi conținut o cracă plină de frunze de mesteacăn în bătaia vântului, iar în contrast cu aspectul acesta de mic monstru al scrisorilor, rămânea un plic pe care un scris îngrijit, evident educat în alte vremuri, indica cuminte și regulamentar două adrese, a expeditorului și a destinatarului. Am luat plicul în mâini cu mare curiozitate, cu deosebită bucurie, cu nesaț, încercând acea dualitate de trăiri, pe care un dar așteptat ți-o dă, nerăbdare în a-l deschide și amânarea clipei, iar extravaganța formei pe care această scrisoare o avea creștea încă suspansul de dinaintea desfacerii plicului, așa încât ne-a provocat să facem tot felul de presupuneri în legătură cu conținutul său, să fie vreun fular uitat, să fie vreo jucărioară cadou, să fie niște frunze uscate? Când n-am mai putut îndura tensiunea, ne-am încumetat să trăim momentul, deschizând plicul. Ei bine, cu greu am fi putut anticipa un atare conținut, căci acesta era, așteptat și surprinzător, doar scrisoarea, numai că, în ciuda faptului că reprezenta gândurile bunicului meu, acestea erau însemnate pe o coală cerată de hârtie, cu dimensiunile impresionante ale unei fețe de pernă mare, la rândul ei deosebit de încrețită, având pe alocuri, la îndoituri, niște minuscule găurele, emanând un miros acru, de oaie, umplută de sus până jos de rânduri scrise ordonat, cu litere mititele, misiva bunicului. Îmi amintesc mai mult de senzația de încântare stârnită de vorbele bunicului, dar și de explicația, conținută în scrisoare, a lipsei de netezime a hârtiei, nicidecum a alegerii acesteia, anume, încercarea bunicii, desigur nereușită, de a îi ‘corecta’ bunicului bizareria alegerii unei coli de hârtie folosită ca ambalaj pentru o bucată de brânză, prin smulgerea acesteia din penița trimitorului și mototolirea ei. Numai că nimic nu i-a stat în cale bunicului să-și desăvârșească opera plină de originalitate, în acest scop încuindu-se în debara și continuându-și scrisul. Am păstrat, bineinteles, această mostră din ceea ce bunicul a reprezentat pentru noi, nepoții săi, fiindcă este un crâmpei plin de autenticitate din el, din iubirea lui pentru noi, din caracterul său hâtru, profund și, totodată, lejer și necomplicat care i-au împlinit traiul de aproape o sută de ani.

Deși este martie, plouă rece și nu-mi place, mă simt generoasă și indulgentă față de capriciile vremii, ca profesorul iubitor față de elevul său neștiutor. Neștiința copilului, precum ploaia rece a sfârșitului iernii, este firească și nu trebuie să se acordeze cu vârsta biologică a copilului și, respectiv, cu fila din calendar.  
Pe de altă parte, nu orice dezacord este acceptabil, fie el și numai de-o clipă, ca atare cerem acorduri armonice de chitară de la Horica, ce ne face hatârul, mai bine spus iși face propriul hatâr, și cântă tot mai imaginativ din al său instrument-bijuterie, astfel încât plutesc în pași de dans, îmbrățișată de Kiti și Felix. Pe lângă motivele spirituale de întâmplare a dansului nostru, bucuria vine și din motive concrete, cum este prezența liniștită a fetei în fața comisiei de evaluare anuală, ce-i drept, încurajată printr-un mic artificiu necesar, anume, un inofensiv, dar râvnit pachețel de sticksuri. Recompense, premii, aceste atât de moderne cauze de controverse ale disciplinei pedagogie, ce ne-am face fără ele? În legătură cu asta, un mic gând: deși pare contraintuitiv să iau drept etalon în evaluarea nevoilor copiilor mei pe cele ale copilului cu autism, predominanța și intensitatea trăirilor interioare ale celui din urmă, accentuate de greutatea cu care se învoiește să respecte legile sociale, așadar cele venite din exterior, îmi spun despre esențele ființării, despre limitările pe care mediul ni le pune pentru a fi autentici și întregi. Ca nouă, părinților și educatorilor, copiilor le sunt trebuincioase pentru echilibrul vieții și imbolduri exterioare. Deocamdată afară plouă și, deși nu-mi place, mă simt generoasă și indulgentă. Pace si recompense pentru răbdare, un soare, să zic!

Din ghiozdanul ei știrb aud mici gângureli nedeslușite. Îl ridic, îl întorc pe toate părțile, observ niște zimți cariați ai fermoarului atingându-se în ritm lent unii de alții. Aha, arunc ghiozdanul cu cruzimea pe care obișnuința o determină, acesta cade la piciorul mesei, unde rămâne îndoit de mijloc ca un bețiv trântit la pământ și sprijinit cu jumătate din corp de perete. Dau să îmi văd de treabă, însă imaginea decrepită a ghiozdanului îmi stârnește milă. Îmi reamintesc să îl pensionez în demnitate, asta înseamnă să îi cumpăr fetei alt ghiozdan cât mai curând, dar nu îmi e suficient acest gând, de aceea mă aplec și îl ridic. Îi desfac cu greu fermoarul din a cărui închidere nu mai înțeleg nimic și îi cercetez interiorul mânată de o subită și neobișnuită curiozitate. Fâș-fâș, ceva foșnește printre hainele de schimb ale fetei, pe care le dau la o parte. Găsesc un plic alb, îndoit, pe care scrie 1 Martie. Îl deschid, după ce las ghiozdanul ușor pe un taburet, și, surpriză, înăuntru o văd pe Kiti. Ea ține între degete o bucată de etamină, din care croiește un pătrățel cu o foarfecă și o mână ajutătoare necunoscută deasupra mâinii ei drepte. Când termină de conturat pătratul, lasă foarfeca din mână, mâna ajutătoare dispare, ridică în fața ochilor materialul și îl privește fascinată câteva secunde. Apoi îl lasă pe masă și, privind către orizont, face niște gesturi misterioase, o înșiruire coerentă de semne, de parcă ar fi jucătorul de baseball care trimite coechipierilor codul secret (mersi, Cătă, pentru comparație). Are o mimică serioasă, implicată, cu toate astea dă să iasă din plic, însă mâna ajutătoare o împinge înapoi. Își reia foarfeca, primește o altă bucată de material, din care decupează o floare roșie. Mână îi aduce un ac de care atârnă ață de cusut și o mărgeluță, pe care, tot cu ajutorul mâinii, o coase de cele două figuri decupate, fixându-le. Leagă șnurul alb-roșu într-o parte, îl aruncă nerăbdătoare pe masă și fuge din plic. N-o mai văd, o caut prin toate unghiurile plicului. Acesta mai conține doar un mărțișor lucrat frumos, plăcut la atingere. Kiti apare în bucătărie, eu îi arăt mărțișorul, zâmbind. Nu apuc să o întreb dacă ea l-a făcut, realizez din gestul ei original că nici nu contează acest detaliu, fiindcă o văd strângându-și buzele în formă de inimioară și îndreptându-le către fruntea mea. Râdem puțin, apoi îi promit un ghiozdan nou cât de curând, iar ea iese din bucatarie.

Ca în ‘Toate mi se-ntâmplă numai mie’ (titlu original ‘La chevre’) cu Pierre Richard, m-am trezit deodată  cu faima de a fi neîndemânatica familiei. Spun ca în film, pentru că, fiind copil, am trăit multă frustrare de pe urma acestei etichete cu care mă procopsisem, frustrare pentru convingerea mea că doar ghinionul mă punea în centrul diverselor stângăcii mai mici sau mai mari. Cu atât mai multă nedreptate găseam în noul și indezirabilul meu calificativ, cu cât acesta mă apăsa suplimentar în acțiunile mele, așadar e lesne de înțeles prin ce mecanism psihologic numărul boacănelor mele creștea. Mi-am analizat de-alungul vremii stângăciile, le-am observat evoluând, iar astăzi pot spune că, fie ele determinate de lipsa unui anumit tip de inteligență practică sau de lipsa unor abilități sociale complexe, acestea pot fi lesne depășite printr-un antrenament perseverent sau nu chiar așa de perseverent. Nu sunt o persoană neîndemânatică, din contră, am ajuns să îmi cunosc intim mâinile, să le pot percepe în detaliu profund până în vârful degetelor, mulțimea de experiențe de atingere avute mi-au antrenat, zic eu, suficient de bine, iscusința practică a mâinilor. Cât despre depășirea stângăciilor sociale nu stau la fel de bine, însă scrisul îmi este un antrenament valoros. În ciuda acestei lungi introduceri, nu despre mine voiam să scriu astăzi, ci despre părinții stângaci în exprimarea emoțiilor lor față de copii, a căror stângăcie ține mai degrabă de temperament și abilități sociale decât de empatie. În context, mă întrebam în ce măsură copilul este afectat, iar răspunsul mi-a apărut destul de clar în minte, anume, concordant cu măsura în care acest copil are o inteligență emoțională mare sau mai mică. Să ne îngrijim de trăirile complexe ale copiilor, să le ajutăm să înflorească, să fie percepute și înțelese pare din această perspectivă calea sigură pentru un trai armonios, inițial în familia părintească, apoi în noua familie a fostului copil. Pace!

Doar cinci cartonașe îi lipsesc albumului cu animale ca să își înceapă odihna, el trăiește încă zile grele, cu răsfoiri și răsrăsfoiri, înainte și înapoi, apoi iarăși înainte, presupun că a început să-l obosească toată această vânzoleală, fiindcă articulațiile încep să-l lase, Felix constată bucuros, îți dai seama, doar trei aurii și două simple, apoi vreau să pornesc schimburile cu dublurile dublurilor, atunci însă rolul mamei se va fi încheiat, ea pare câteodată obosită de marea colectare, precum însuși albumul, noroc că articulațiile ei nu dor, cel puțin nu din această cauză.
 
Și Kiti apare acasă obosită, nu știu de ce, dar oboseala trupului îi vine adesea cu câte un zâmbet agățat de colțurile gurii, se înțelege de ce o prefer ușor ostenită, ca să o pot drăgăli fără să îi simt încordarea cvasiprezentă a trupului, observ astfel că timpul pentru mângâiere cere un strop de lentoare sau nu se cere deloc, atât de neînsemnat poate fi timpul uneori în viețile noastre profund temporale, altfel ce justificare mai au clipele de tot felul și de fericire, de exemplu, dacă nu prin niște suspendări ale timpului prezent, nenumerabile desigur din perspectiva timpului.

Stă pe scaunul din spate, îmbrăcat numai în chiloți, și își caută disperat, prin maldărul permanent de lucruri împrăștiate, ghetele. Nu le găsește, de aceea se agață de mine ca de un colac de salvare, mamă! Îmi place să mă joc cu el de-a șoarecele și pisica, deși urăsc șoarecii, și, chiar dacă în cazul nostru nu e vorba de nicio urmărire, tot cu cruzime asemănătoare îl las să aștepte de la mine soluția. Horia zice că așa ceva nu i s-a mai întâmplat, să-și uite pantofii, însă zâmbește când îi amintesc cum și-a uitat el odată doar un singur pantof într-o parcare din oraș. Ha, ha, râde arătându-și dinții și gaura uriașă dintre arcadele dentare din dreapta, apoi mă roagă să îi cumpăr de la mall cei mai ieftini pantofi existenți, promițându-mi că, de data asta, n-o să protesteze că marcă sau că orice altă caracteristică a lor. Profit mișelește de avantajul pe care autoritatea parentală mi-o dă asupra lui, dar știu că Horia înțelege perfect latura comică a abuzului meu, și îi cer să îmi care laptopul. Îl ia, desigur, oricum mi-l duce de fiecare dată, și împreună suntem primii clienți ai magazinului de încălțăminte. Nu-i place imaginea proprie, contrastul dintre pantalonii și cămașa alese cu grijă de dimineață și pantofii de sport, murdari, chinuiți de pașii forțați, pe care tenisul îi cere, îl nemulțumește, îl face să apară lipsit de simț estetic. Găsim în primul minut încălțămintea potrivită, și ieftină, și comodă, și arătoasă, așa că băiatul încalță pantofii noi și scapă deodată de jena pe care propria lui percepție de ridicol i-o dă.

***

De mult n-am mai avut atât de multe flori în casă, iată cum insidios se strecoară dorul de primăvară în inimile noastre, cu o îngrămădire năucitoare de nuanțe tari și parfumuri pătrunzătoare ce atacă brutal simțurile adormite în iarnă, băieții nu rămân neimpresionati de ele, asta mă face să scot un fir de zambilă violetă din vază, ca să îl aduc înspre nasul lui Kiti, să se mire și ea, să se lase atinsă și ea de impresie. O provoc să se afunde cu fața în clopoțeii mititei și cărnosi ai florii, apoi trag zgomotos și exagerat aer pe nas, demonstrativ, pentru a mă imita. Kiti suflă cu putere aerul pe gura strânsă în jurul unui ‘u’ prelung, ceea ce ne amuză foarte tare. Este pentru ea prea subtilă diferența dintre inspir pe nas și expir pe gură, ceea ce o derutează, de aceea îi ating ușor buzele cu palma. Sunt sigură că parfumul tare al zambilei n-are cum să nu îi prindă doi-trei senzori olfactivi, fiindcă nu îmi refuză următoarea apropiere a florii de nas. Își menține însă expirul cu un ‘u’ lung și apăsat, ca o păpușă căreia îi atingi un buton ce nu dă greș la nicio declanșare. Râdem cu drag de ea, binenteles că și pe ea o amuză veselia generală.

***

Horica mă întreabă, arăt ciudat sau de ce se uită într-un anume fel la mine oamenii? Îi răspund că poate fiindcă e nespus de frumos, dar nu mă crede, lasă-mă cu astea, atunci de ce aveau expresia aia de ceva în neregulă pe fețe? Hi, hi, asta îmi amintește de propria mea autoreprezentare adolescentină, o prea dureroasă imagine dizarmonica, un hibrid monstruos de copil și adult, neatractivă pentru băieți, demnă de dispreț și batjocură. Din fericire autoreprezentarea asta este trecătoare, din păcate consolările de acest tip sunt total ineficiente. Ca de obicei, cu cât te iei mai puțin în serios, cu atât viața pare mai ușoară. Așa că lui Horica îi răspund, cu lejeritatea pe care acceptarea implacabilului ți-o dă, atunci poate fiindcă arăți ciudat?, ceea ce ii creioneaza pe chip un suras poznas, eliberator.

Îl văd pe Felix luându-și avânt pentru zece flotări, zece genuflexiuni, zece abdomene. Înainte de dușul serii își măsoară singur mușchii brațelor, privindu-se în oglindă. Este mai încântat de brațul drept, face legătură naturală cu faptul că este dreptaci. Nu-i place deloc să-l știe pe Horica în încurcătură, poate întărirea mușchilor ajută cumva. Își zâmbește singur în oglindă, parcă nici părul nu-i șade prea rău de când s-a lungit.
 
Aflu despre Kiti că s-a transpus miraculos pe un tărâm al liniștii atunci când i s-a pus muzică pentru relaxare și meditație, că, într-un lotus aproximativ, și-a concentrat întreaga atenție pe un dans straniu, ondulator al mâinilor, că începe să suporte pentru douăzeci de secunde centura care o ține legată de scaun, ca antrenament pentru a putea fi asigurată cu centura în mașină. Îmi aflu iarăși ceva liniște din astea.
 
Cât scriu asta, îmi fac un test care îmi arată o neașteptată predominanță a emisferei cerebrale drepte față de cea stângă, pe mine, cea despre care eu însămi cred că sunt o persoană analitică, logică, mai degrabă decât o fire artistică. Binenteles, este doar un joc, știința creierului nu acceptă astăzi o atare împărțire, însă mie, care mă știu, orice ar zice vreun test, o gânditoare analitică și logică, rezultatul testului îmi convine și este, în ciuda lui, contraintuitiv, ha.
 
Mâine e mărțișorul, să vedem, Kiti, ce ne-au pregătit băieții. În cazul în care nu ne-au pregătit nimic, are mama grijă să improvizeze, mergi pe mâna mea!