Horia

Nu e banc cu un român si un american

by maria, Posted on

Unul mare, peste 30 de ani; altul mic, sub 10 ani.
Cel mic-român, cel mare-american.
Aici.
La o pizza, acasă.
Trei modele de pizza. Toate cu boabe de porumb pe ele.

“Nu-mi amintesc să fi mâncat vreodată pizza cu porumb. Sau parcă da. Da, doar în China şi aici, la voi!”, marele.

“Mie îmi place porumbul sub formă de mămăligă. Ştii că noi, în România, cultivăm mult porumb?”, micul.

“Păi…nu, dar se vede!”, evident, marele.

Şi mare şi mic, cu porumb sau fără (e o găinuşă care îl ciuguleşte printre noi), savurează sau nu, pizza. Se dezbat teme ornitologice şi marine. Mare către mic, dar mai ales mic spre mare.

Deodată, brusc:
“Aţi avut mare noroc cu Columb!” e de părere adâncă cel mai mic, românul, către cel mare, de peste ocean. “N-aţi mai fi avut voi nici un Empire State Building, Big Apple! Doar băştinaşii, cu suliţe şi piei de animale şi…”

“…porumb de la voi!”

Norocosul

by maria, Posted on


“Mami, stii ce prostanac eram eu cand eram mic? Credeam ca sunt unul din cei 365/366 de norocosi din cele 6 miliarde de oameni de pe Pamant care are o zi de nastere!”

“Ha, ha, ha, cred ca te-a ajutat sa tragi o asemenea concluzie si faptul ca Felix s-a nascut exact cu o zi inaintea ta!”

Imaginea preluata de pe www.180people.com

De ce?

by maria, Posted on

Mi-am amintit astazi doua intamplari de cand Horia era mic, avea cam 3-4 ani, incepuse de curand gradinita.

Abia ne cunoastem unii cu altii: copiii intre ei, parintii intre ei, educatoarele cu copiii si parintii etc. Vine si randul fratilor/surorilor micilor prescolari sa se intalneasca. O fetita apare la gradinita cu mama si cu surioara ei, aceasta din urma, doar cu o saptamana mai mica decat Kiti. “Doamna C., cati ani are fetita dumneavoastra?”, intreaba prietenos si curios Horica. “Doi ani si jumatate.”, raspunde mamica. “Dar stie sa vorbeasca?”, continua Horia. “Cum adica? Sigur ca stie sa vorbeasca, uite ce mare e!”, vine si raspunsul. “Aha!”, sopteste Horia.

Horica are o surioara de doi ani si jumatate, care nu stie sa vorbeasca. Pentru el are sens sa puna asa o intrebare. Mamica respectiva este o persoana buna, politicoasa, nu i-ar face rau unui copil.
Mi-a atras atentia. Intrebarile copiilor au sens intotdeauna! Iar raspunsurile noastre trebuie cantarite. Pentru ca deseori copiii intreaba, vor sa stie, vor sa inteleaga.

…

Copiii se joaca in parc. Nu se cunosc, intamplarea i-a adus impreuna in acelasi loc. Alearga unii dupa altii, se catara pe barele si scarile montate special pentru ei, arunca mingea de la unul la altul. Noi, parintii, ne relaxam pe banca de langa spatiul de joaca. Horia alearga spre noi. “Mi-am facut un prieten nou! Vreau sa merg cu el la tobogan!”, spune el intrebator. “Cine este noul tau prieten?” “Este baietelul acela!”, aratand cu degetul spre un grup mai mare decat unu. “Uite, cel cu tricou albastru!” “Pai, sunt mai multi copii cu tricouri albastre!”, insistam noi. “Uite-l, se joaca cu mingea!” “Bine, bine, du-te!”, renuntam putin dezamagiti ca nu am aflat care este noul prieten al lui Horica. El, un baiat sensibil, nu vrea sa ne lase nesatisfacuti si mai cauta: “E baietelul cu fata maro!” “A-ha, hai, fugi!”

Prietenul lui Horica este baietelul negru. Singurul copil de culoare din grup.
Uneori copiii nu au nevoie de intrebari. Lucrurile sunt clare, sunt asa cum se vad.

Pantofii mei de “dude”

by maria, Posted on

Nu il prea intereseaza hainele, ce-i cumpara mama este foarte bun si frumos. Are totusi preferinte pentru culoarea albastra si cea verde.
Nu intelege cochetaria. Nu inca. Ba chiar o detesta si de aceea il superi daca ii spui, chiar cu drag, “teenager”.

Are totusi o slabiciune care tine de cochetarie: Pantofii de “dude”(a se citi diud).

Sunt mari (bine, contribuie la marimea impresionanta si faptul ca mama lui i-a ales cu 2-3 numere mai mari) pe trei dimensiuni: lungime, latime si inaltime. Lungimea e mare ca mama are o problema: nu poate in ruptul capului sa cumpere copiilor haine si incaltaminte pe masura purtatorului. Ele vor fi intotdeauna cu 2-3 numere mai mari. (E adevarat ca exista si exceptii de la regula asta: daca mamei ii pica cu tronc o anumita piesa vestimentara, regula cu 2-3 numere mai mari dispare ca-n ceata si ea, mama, poate achizitiona un articol chiar mai mic cu 2-3 numere!!! Fiind doar o exceptie, se intampla, din fericire, totusi rar.)

Sa revin la pantofii de “dude”. Latimea lor ii face sa semene cu doua mingiute identice dispuse de la varful degetelor de la picioare si pana la glezna. Iar inaltimea este mare datorita talpii groase si pare chiar mai mare datorita culorii sale albe.

Deci acesti pantofi rotunzi imbraca copilul aproape pana la gat. Iar daca acesta, purtatorul, mai este si slabut imaginea sigur aduce un zambet pe fata observatorului. Dar n-ai ce face, copilul adora “duzii” si de-asta asteapta cu nerabdare primavara ca sa-i poarte si pe-afara.

Pantofii de “dude” au si instructiuni de folosire: a nu se incerca a epata privitorii/admiratorii. Pericol de impiedicare. Deci pericol de obtinere a unui efect contrar celui asteptat.

…

A cam venit primavara. Bine-ai venit!
Horia si-a scos duzii la plimbare la scoala.

“Ce-au spus copiii cand te-au vazut cu duzii?”
“Hmmm, nimic!”, zice el.

“Iti pare rau?”
“Nu, sunt super duzii mei!”

Ii plac pur si simplu. Sunt pantofii lui de “dude”.

Mese in familie

by maria, Posted on

Din cand in cand ne intalnim si cu familia largita la cate o masa cu caracter (semi)oficial unde,

chiar daca ocupam multe locuri la masa -dintr-o masa de 20 de persoane (care, evident, este o masa mare), noi reprezentam un sfert; mai raman trei sferturi de locuri si pentru ceilalti. ei, si ce sunt eu de vina ca fratii mei au doar cate un copil fiecare?;

chiar daca solicitam o distributie fixa pe scaunele dimprejurul mesei. Este ca intr-o problema de matematica pentru clasa a patra: tatal si baiatul cel mare ocupa locurile din extrema stanga si dreapta a grupului de cinci scaune, atentie insa, nu oricum! Pai ce face baiatul cel mare daca alaturi de extrema lui sta vreo doamna (matusa) de varsta respectabila, dornica sa incropeasca o conversatie amicala, dar destul de plictisitoare pentru el, mai ales avand in vedere ca nu prea departe, insa suficient de departe, sta vreun copil (var/verisoara), bun partener de discutie/joaca/glume/farse? Apoi, dragi copii de-a patra sau parinti de viitori copii de-a patra, locul mamei va fi acela aflat la distanta de doua locuri de cel al tatalui si alegerea lui are o logica buna. Se alege cu mare discernamant si se socoteste astfel, pentru a stabili o echidistanta fata de scaunul dintre al ei (mama) si al lui (tata), unde sta fetita. Fetita trebuie circumscrisa. De jur imprejurul ei sunt, asadar, mama (dreapta sau stanga), masa (fata), tata (stanga sau dreapta), spatarul scaunului (spate). Este un fel de inchisoare sau mai bine sa-i zicem o scoala cu reguli stricte. Apoi trebuie sa-l asezam pe baiatul cel mic, care va sta, destul de evident, tot langa mama, precum fetita, dar in partea opusa, dispenser de mancare/atentie/dragalasenii/alintaturi/suzeta (cazuri extreme)/servetele etc;

chiar daca, dupa ce ca am ocupat o mare parte a mesei, o si transformam cel mai repede. Ba cu o pata de culoare pe fata de masa (baiat mare/fetita/baiat mic) sau cu un pahar de apa varsat in cosul cu paine (baiat mic) sau cu aperitivele de pe platoul lor rasturnate cu fundurile in sus prin extragerea foii de salata pusa cu scop decorativ de sub ele (fetita- care adora frunzele si care nu crede in existenta vreunei frunze cu valoare strict decorativa) sau cu alte pete de culoare albastra de la pixul mamei (baiatul cel mic, exprimandu-se in scris);

chiar daca inevitabil la momentul actual fetita declanseaza un asalt in peakul de excitatie al serii cu diverse torpile: masline in plin vizavi (cel mai indicat pentru locul imediat din fata fetitei este recomandabil sa asezati un domn respectabil, iubitor de copii, fara pretentii pentru pastrarea unei camasi impecabile pana la sfarsitul petrecerii-acesta versus un alt copil-var/verisoara-incantat de obicei sa raspunda adecvat asaltului); bucati de diverse legume crude adunate de prin farfuriile din raza ei spre vecinii de masa aflati oblic dreapta fata; bucati de miez de paine (coaja e singura cu valoare gustativa) aruncate cu mare precizie in paharul de si cu vin al doamnei din dreapta fata;

chiar daca fondului sonor destul de incarcat al unei asemenea intalniri in familie i se supraadauga din cand in cand pentru a anula monotonia lui cate un urlet sfasietor provocat de durerea data de lovirea urechii baiatului mic de marginea tare a mesei sau de “iii”urile de bariton ale fetitei sau de plansetele tot ale baiatului mic, efect al mustrarilor verbale de primprejur;

chiar daca toti, dar fara scapare absolut toti invitatii vor fi victimele farselor scrise pe hartiute si lipite pe spatele lor de catre baiatul cel mare, spre bucuria copiilor, neimpartasita intotdeauna;

suntem totusi invitati.

Pe data viitoare!
Aaa, si La multi ani, Tudorel!

Imitatii verbale si nonverbale (ca ne intereseaza subiectul)

by maria, Posted on

Baietii joaca fotbal. Kiti cu mine ii aplaudam. Scorul e 15-11 pentru Horia.

“Ce gol frumos ai dat!”, striga Horia.
“Ce gou oibil!”, replica Felix.

“M-ai faultat, am penalty!”, Horia.
“Cadat pe jos, faut, am penati!”, striga Felix aruncandu-se pe jos.

“Atentie, m-ai lovit rau!”, zice Horia.
“Auuu, ma doaie uau, uau (rau, rau i.e.)”, e randul lui Felix.

Sunt obositi, e lunga partida. Se odihnesc putin intinsi pe covor, primul Horia, apoi ca o umbra pinca si Felix.

“Ma simt de parca l-as controla din telecomanda!”, rade Horia.

Pentru Horica (sic)

by maria, Posted on

Si ca sa nu mai rada Horia de fratii lui mai mici, pe care-i identifica (in gluma) cu diverse vietati care mai de care mai urate din fauna pamantului, am gasit (tot in cartea lui) o poza cu trei bufnite simpatice pe care le identific eu acum cu Horia si fratii sai!

Horica, te crezi cumva mai frumusel?

Filozofie aplicata

by maria, Posted on

Dimineata de duminica, iarna, rece afara, cald in casa. Tihnita, ca orice dimineata de duminica.
Micul dejun luat fara graba obisnuita din afara sfarsitului de saptamana.
Unul dupa altul copiii parasesc bucataria, lasandu-ma stapana si angajata deopotriva a incaperii. In timp ce cafeaua isi lasa aroma in apa clocotita, strang si restabilesc ordinea camerei.
Dar nu sunt singura. Nu toti copiii au plecat. Unul a ramas sa mestece ultima imbucatura. Cat de rabdator ai fi, tot te plictisesti pana da gata Horia o felie de paine. Asa ca, spre bucuria mea, am companie. Si nu una oarecare 🙂

A reusit sa inghita. Ce usurare! Mai trebuie sa bea o cana cu lapte si gata si micutul sau dejun. Ei, dar daca e duminica, e timp pentru “latte spumoso”. E creatia lui Horia, daca va intereseaza, cereti-i lui patentul. Pentru ca atunci cand e gata este tare aratos. E o bautura calda, servita intr-un pahar inalt, de culoare bej, cu multa spuma de lapte, cu praf de scortisoara deasupra, cu lingurita colorata si pai deasemenea in ea. Suna bine, nu-i asa? Dar ca sa fie la fel de buna precum se prezinta, ei, pentru asta trebuie suflet! Pe care Horia chiar il pune cand o prepara. Si mai pune in afara de suflet si multe cuvinte de alint. O dezmiarda: “stii, mami, trebuie sa ai multa rabdare ca sa obtii o spuma atat de inalta!”.
“Da, dar nu folosesti prea multe cani, tacamuri?”
“Nu, altfel nu iese asa cum trebuie”.
“Patience is its own reward” (ceva de genul cu rabdarea treci marea).
“Cine a spus asta?”
“Fred!”
“Fred???”
“Da, din Scooby doo!”
“Ha, ha, credeam ca vreun filozof celebru.”
“Pai asta si e, filozoful din Scooby doo!”
“Da, ai dreptate.”
…
Cafeaua e gata in ceasca, bucataria si-a regasit echilibrul.
Ma pregatesc sa plec de-acolo, ii mai arunc o privire intrebatoare lui Horia, “ei, n-ai terminat inca?”.
“Latte spumoso” e in pahar si el, paiul si lingurita colorate sunt si ele plasate in locurile prestabilite. Ii mai lipseste praful de scortisoara si e gata. Totusi Horia afiseaza un chip mai putin satisfacut ca de obicei in faza asta.
“Ce e?”
“Am avut rabdare prea multa si s-a cam topit spuma!”
Si imi arata o fata necajita sub un zambet hatru.

Morala: rabdare, rabdare, dar pana cand?

Zilieri asteptand un job

by maria, Posted on

Legat de o poza a Ancai de la http://viatalatara.wordpress.com/, mi-am amintit de Horia la gradinita, intr-o zi rece de martie. Era ora la care copiii ieseau in curte la joaca si obiceiul era sa se aseze in rand in fata garajului din curte in care se tineau mingile, bicicletele, lopetile, galetile si restul de jucarii. Desi curtea gradinitei, aflata intr-o frumoasa cladire, era la fel de frumoasa, curata si aranjata cu bun gust, coltul cu garajul contrasta flagrant cu restul curtii.
Astfel ca randul micutilor din fata garajului sugera timpurile marii crize americane din secolul trecut, cu cozi de someri asteptand oferte de munca cu ziua.
Si erau atat de scumpi incat nu am putut rezista sa nu-i fotografiez. Iata-i:

Povestea

by maria, Posted on


“Hai odata, te rog, grabeste-te!”, striga spre tati.
E prima zi de scoala, Horia se uita la ceas si e suparat. Stie ca va intarzia. Offf!
“Urasc sa intarzii!”
“Acum nu mai avem ce face, imi pare rau. Iti ceri scuze ca ai intarziat si ne vom stradui sa nu mai intarziem.”
…
E liniste in clasa. Pai sigur, doar am intarziat. Bat la usa, apas pe clanta si intru.
“Buna dimineata si La Multi Ani!”, spun tare catre doamna invatatoare si catre copii.
“Va rog sa ma scuzati ca am intarziat insa lasati-ma sa va spun povestea!”

“Spune povestea, Horia!”, zice doamna invatatoare zambind.

“Da, da”, striga copiii curiosi si doritori de subiecte extrascolare.

“Azi de dimineata ne-am trezit la timp, ne-am spalat, imbracat si am luat micul dejun. Toate la timpul lor. Era 8 fara zece cand m-am uitat la ceas. Exact cum ne-am propus.
Am coborat impreuna cu tatal meu din casa si, vrand sa urcam in masina, vedem scaunele de masina ale fratilor mei ramase aici inca de sambata, atunci cand ne-am intors in Bucuresti de la bunici. Ah, ce ne facem? Este tarziu, insa nu ii putem lasa pe pitici fara scaunele, pentru ca si ei vor pleca un pic mai tarziu sa o duca pe Kiti la gradinita. Asa ca tata n-a avut incotro si a mutat scaunelele in masina mamei. S-au mai dus 5 minute.
Apoi, cand sa pornim, nu vedeam nimic prin geamuri, asa ca am mai asteptat inca 5 minute sa se dezabureasca. Stiti doamna, masina are un sistem de dezaburire care actioneaza rapid totusi la cat de frig este afara.
Si, iata ca minutele pe care eu ma bazam ca sa fiu la scoala inainte de 8 s-au dus!
De aceea am intarziat, imi pare rau.”

“?”, intreaba doamna din privire.

“Asta a fost povestea!”

“Ce scurta, ce scurta!”, striga copiii din banci…

Va invit la dans

by maria, Posted on

Astazi am doi clienti pentru tuns. Baietii mei.

Cel mare nu mai poate amana momentul, doar maine incepe scoala si, desi abia se termina vacanta, in curand incepe cealalta vacanta(!?!), cea cu sporturile de iarna. Iar daca e vorba de sporturi cu casca pe cap, e vorba si de intentia de a isi usura mentinerea igienei capului.

Cel mic trebuie tuns din cel putin doua motive:
primul, ca atunci cand e ciufulit isi indreapta cu grija parul fiindca “nu-mi paace chetzul”,
al doilea, ca lungimea mai mare a parului a fost observata si de Kiti care, doar de drag si numai cu intentii de joaca, il apuca de par cu o mana incordata de bucurie si il trage invitandu-l la joaca. Auci!

Pai, cum si cand si de ce? Sa vedem:
Kiti se antreneaza intensiv, ca o campioana. Nu isi pregateste participarea la vreun concurs. Este felul ei invatat de-a fi. Antrenamente intensive. Ii place, nu-i place, merge mai departe. Cum asa? Pai, ce nu-i place (speram noi) devine cu timpul ceea ce-i place, astfel ca are motivatie sa continue. Mai usor sau mai greu, trece niveluri. E ca intr-un joc. Un joc fara niveluri prestabilite. Dar daca nu sunt prestabilite, cum ne dam seama ca l-a atins? Oooo, este evident, nu exista dubiu. Spuneti si voi: cand o fetita de 7 ani jumatate pentru care interactiunile cu fratii ei sunt limitate la atingeri timide de durata scurta pana la un anumit punct, dupa care brusc, in vacanta sarbatorii de Craciun si a anului nou, stimulata de acorduri muzicale (cunoscute, ce-i drept), isi invita ambii frati la dans si ii mentine animati mai mult de o ora intreaga, doua seri la rand, nu e asta un alt nivel? Noi credem ca da!

Nici nu stiu cine a inceput dansul. Traduceam linistita pe canapea o povestioara cand o aud pe Kiti tipand de bucurie. Ridic ochii si o vad. Zambeste la maximum, cu toti dintii ei de toate dimensiunile si cu spatiile edentate de fetita de peste 7 ani. Iiii-aeste din toate celulele. Bucuria e mare, atat de mare ca mai scapa si cu cate o zgarietura pe obraz sau cu o muscatura a mainii. Si topaie a dans. Entuziasmul baietilor este si el pe masura, doar nu e greu sa provoci niste copii sa sara, sa danseze, sa se joace. Kiti il apuca pe Horia de brate, maini si il trage spre ea. Topaie impreuna, se invart, se tin de maini, rad si tipa. Apoi se apropie de Felix.Il cheama si pe el. E mai la indemana capul decat mainile lui. Asa ca il apuca bine, sanatos si il tage, nesanatos. Auuuu, striga el si vine plangand la mine. Kiti insa il urmareste. Il vrea si pe el la dans. Fuuugi, ca vine. Nuuuu, striga el, fugind in jurul camerei si aranjandu-si “chetzul”, ajuns astfel intr-un mod destul de brutal. Insa neintentionat astfel. Se duce pana la urma si el, tinandu-si “chetzul”. Noi radem, rad si ei, muzica isi vede de drum.

Chiar ca a trecut ceva timp de cand se joaca astfel! E incredibil! Bunicii care sunt si ei in camera sunt uimiti si incantati. O vad astfel pentru prima oara pe Kiti. Nu e minunat?

Bineinteles ca am sarit imediat dupa telefonul mobil(cel mai la indemana) ca sa folosesc camera lui de pozat si filmat. Aici in dreapta, dupa dans, odihnindu-se pe treapta dintre camere. Observati cine s-a asezat in fata celor doi baieti? E pisicuta Kiti!

Primul meu roman

by maria, Posted on


Astazi se implinesc sapte zile de la aterizarea noastra pe insula. Asistentul meu de incredere, Jimmy, alias Felix, si cu mine am hotarat sa exploram insula misterioasa pentru a-i desena harta. Dar pentru asta ar cam trebui sa stim sa masuram, sa desenam, sa exploram…Ei, nu conteaza, cate ceva stim si noi, asa ca am pornit in expeditie.
Pare o insula nelocuita. Din avion i s-a vazut conturul care seamana cu un rechin. Astfel am gasit si numele potrivit: Shark Island.
O-o, Jimmy observa niste urme de pasi de om dupa Zidul Urias. Reusim sa escaladam zidul, probabil la fel ca si urmele pasilor de om vazuti de Jimmy. In spatele zidului insa realizam cu spaima ca nu suntem singuri. Insula este locuita de canibali si de fiare salbatice. Dusmanii nostri.
Plecam repede de acolo si ne indreptam spre nord. Acolo unde se afla o stanca inalta si ascutita pe care o numim Sharp Rock. Este un reper important al insulei. Il vom desena pe harta. Din varful ei se pot observa ambarcatiunile care se apropie de tarm.
Inspre sudul insulei isi traieste veacurile un copac inalt de vreo doua sute de picioare a carui trunchi este strapuns de niste sageti. Tare ciudat! Dar ce frumos si impunator este!
Harta e gata, am desenat-o si cred ca este intocmai cu realitatea.

Despre fauna insulei am multe sa scriu. Jimmy a vazut multe animale mitologice, dar si alte dihanii. Eu am fost norocos si am observat dinozauri diversi. Cel mai mult m-au impresionat raptorii, dinozaurii cu gheara letala la picioare. Vai, ce lume fantastica!

Am avut si momente de cosmar insa. In miezul momentelor mele de admiratie pentru asa o fauna incredibila am fost atacati de vreo 50 de canibali care fugeau spre noi. Noroc ca aveam carabina cu mine. Insa cand sa ma apar cu ea constat ca nu mai am gloante. Uitandu-ma speriat in spate am vazut ca Jimmy disparuse. Am luat-o la sanatoasa. In goana mea, imi dau seama deodata ca nu mias sunt urmarit. Ma intorc si vad canibalii urland de spaima si retragandu-se. Si il mai vad pe curajosul meu asistent, Jimmy, sus pe deal tragand in aer cu mitraliera Thompson pentru a-i indeparta pe atacatori. Am fugit spre Jimmy si l-am imbratisat. Cu ajutorul lui am ajuns in siguranta la baza.
Va urma

Un locusor numai al meu. Deocamdata.

by maria, Posted on

Intr-o mina de aur si de argint locuiau si munceau 4 pitici.Ei aveau niste dusmani de temut: trollii, razboinici neinfricati si pirati infioratori ai pamanturilor si apelor. Cei 4 pitici erau mereu in pericol, amenintati fiind de catre 2 trolli mici inarmati si un troll urias. In timp ce piticii sapau in mina, trollii se pregateau de atac.
Dupa ce piticii au reusit sa scoata la iveala aurul si argintul, au pornit la o vanatoare de cerbi. Dupa ospatul pe cinste, piticii si-au pregatit armele in caz de atac. Si bine-au facut pentru ca exact atunci trollii au pornit la asalt. A inceput lupta! Sabii, tarnacoape, catapulte, bolovani, topoare se izbesc in aer… Se cutremura pamantul. Ah, pardon, de fapt, dulapul!

Usurel, usurel, sa nu cazi! Sta cocotat pe varfuri pe scaunul sau mobil ca sa cuprinda cu bratele si cu mainile cat mai mult din scena de mai sus desfasurata pe dulapul surioarei. Dar cum a ajuns acolo?
La inceput si-a construit mica mina si campul de batalie pe covor in camera sa, insa, ca si pe piticii din joc, inamicii l-au inconjurat si l-au napadit, cucerindu-i teritoriul si distrugandu-i pamanturile. Vai, cat de grea a fost aceasta infrangere! Lacrimi si furie!
Dar a revenit si vremea sa, astfel ca prin vointa a reconstruit.Iar dupa reconstructie, si-a instalat doi paznici de temut la intrarea in camera: uratul, un monstru cu forma de bivol, si dragonul inaripat, alt monstrulet mare si verde. Acestia s-au dovedit a fi paznicii perfecti impotriva invaziei Felixilor (“flica de ulatii”), insa nu au rezistat celuilalt atac, al Kiticilor, care i-au calcat fara mila si fara urma de regret in picioare. Ah! Ce dezastru! Ce tipat de durere! Horicii s-au declarat invinsi, au plans, s-au perpelit.
Dar din nou s-au adunat la un loc si si-au concentrat toate fortele pentru inca o incercare. Si au renascut inca o data. Impreuna cu mina si campul de batalie de mai sus. Doar ca de data asta.. …pe dulap!

E perfecta ideea! Este fortareata perfecta. Deocamdata nici urma de Felicsi sau Kitici nu vom vedea pe acolo, pe dulap.
E chestie de vointa. Si de… centimetri.

La multi ani!

by maria, Posted on

Azi este ziua lui tati si Horia i-a pregatit o surpriza. I-a realizat un desen pe care l-a inramat pentru a si-l pune pe birou sau pe peretele de la serviciu. Reprezinta o scena din lumea animala preistorica. Este un mare si temut dinozaur, carcarodontosaurus, la finele unui ospat (yak) nevegetarian evident, intr-o padure bogata din Cretacicul inferior.

Sper sa nu fie pentru tati vreo sursa de inspiratie ad litteram :), ci sa fie doar motiv de bucurie pentru iubirea fiului sau care i-a creat si oferit un cadou din inima.

La multi ani, draga tata!

Inca o scrisoare pentru Mos Craciun

by maria, Posted on

“Draga Mos Craciun,

Uite, eu (Horia) ti-am cerut niste daruri care nu mai exista si altele care nu au aparut inca pe piata. Te rog (de fapt n-am ce sa-ti mai cer ca nu-mi prea plac lucrurile care exista) daca nu gasesti ce ti-am cerut, sa-mi aduci cu sania ta mare ce vrei, mie oricum imi place tot ceea ce imi aduci!

Totusi, imi pare rau ca te-am anuntat pe tine si pe spiridusii tai despre lucruri care nu exista si asa mai departe. Si…poate ca nu prea merit unele dintre lucrurile pe care le-am cerut pentru ca, recunosc, anul acesta am fost putin obraznic cu parintii si rudele mele.

Felix nu a fost nici el prea bun (poate ca ai auzit si tu ce tare injura cand ne spune tuturor:bleg, bleaga, bou). Kiti a fost ca intotdeauna blanda, mama a fost buna, iar Catalin a fost si el putin mai dur, mai bine spus exigent. Poate le aduci si parintilor mei cateva cadouase.

Rudolph ce mai face? Iti mai lumineaza drumul noaptea cand vii cu cadourile? Dar tu? Dar spiridusii?

Cu mult drag, Horia”

De ce nu i-as spune unui copil “nu te cred”…

by maria, Posted on

…atunci cand imi povesteste ceva, orice.

Lui Horia i s-a furat telefonul mobil (pe care il poarta la el exclusiv pentru a ne intalni mai usor la sfarsitul orelor) vineri de catre femeia de serviciu in timpul orei de sport. Din fericire am recuperat obiectul furat care mi-a fost inapoiat de la secretariatul scolii, iar hotul prins (de data asta) a fost sanctionat. Ma rog, aceeasi poveste veche cu alti protagonisti. Pentru pagubit povestea nefiind altfel decat inedita, acesta a spus-o si colegilor si doamnei invatatoare. Dupa ce a fost ascultat cu atentie (ca pe o stire de la ora 5), Horia a primit un raspuns. “Nu te cred!”.

De ce scriu despre asta?
Daca ii spui unui copil care nu minte atunci cand povesteste ceva ca nu il crezi, acest copil ar putea trai mai multe feluri de sentimente: dezamagire pentru lipsa increderii din partea celui caruia ii impartaseste ceva; nesiguranta si descurajare, poate ca pentruca ceea ce el stie este incorect, acest fapt putand duce la renuntarea la asertivitate, la inhibarea spiritului critic si la lipsa increderii si stimei de sine.
Daca ii spui copilului care inventeaza sau chiar minte ceva ca nu il crezi efectul pe care il poti obtine este incurajarea copilului respectiv in minciuna, pentru ca daca a mintit si tu ii spui ca nu il crezi, copilul ar putea incerca data viitoare sa gaseasca o minciuna si mai puternica. E ca si cum i-ai spune: ha, ha, te-am prins, eu sunt mai istet decat tine, daca vrei sa ma pacalesti pe mine trebuie sa te mai straduiesti!

Acestea par lucruri marunte si intr-o oarecare masura chiar sunt, insa maruntisuri de genul asta sunt o multime si intervin categoric nefast in educatia copiilor nostri.
Noi, parintii lui Horia, nu-i vom spune niciodata acestuia sau fratilor lui ca a mintit. Vom incerca sa aflam , in cazul in care ar face-o, de ce s-a intamplat acest lucru si vom analiza aceste motive pentru a putea stabili un plan de actiune.

Nu te cred=neincredere=opusul increderii=fara incredere. Vrea cineva o relatie lipsita de incredere cu un copil sau cu oricine altcineva?

Mos Craciun

by maria, Posted on

Mos Craciun. Ce bucurie! Cam de prin noiembrie incepem sa ne gandim la el. Mai intens. Mai ales copiii. De fapt, deocamdata numai Horia. Felix este inca prea mic desi tot aude mai nou de Mos Craciun si chiar il recunoaste cand il vede desenat in carti sau pe diverse afise, iar Kiti nu realizeaza (inca) despre ce e vorba. Sau poate ca da, dar cert este ca nu ne da nici un semn ca ar interesa-o in vreun fel. De fapt, anul trecut a fost atrasa foarte tare de pomul de craciun. Chiar de pom, adica de brad, dar si de globurile ce-l impodobesc. Nu stiu ce resorturi senzoriale o imping spre a pipai si gusta acele bradului, dar stiu ca ii ofera niste satisfactii intense. Parca ar fi un scurtcircuit intre caile nervoase de simt. E ca si cum ai avea senzatia ca “ai muri de foame” si te-ai duce la frigider unde ai lua o bucata de mancare pe care ai incepe cu nesat sa o pipai si sa o intorci pe toate fetele. Si atat.

Horia ii scrie in fiecare an, de cand cunoaste literele, lui Mos Craciun. Ii scrie ca sa-i dea niste idei despre ce ar putea sa-i aduca lui, dar si fratilor lui. De obicei sunt cam trei lucruri, dintre care obligatoriu unul este o jucarie Lego. Pentru fratii lui ma consulta pe mine, iarasi pentru ca F este prea mic, iar K nu prea ne da indicii despre preferinte specifice. Scrisoarea este ornata cu cate un desen, doar in creion pentru ca coloratul mai ia ceva timp si nerabdarea este mare, un desen care invariabil reprezinta cate o scena din lumea animala actuala sau preistorica. Scrisoarea de anul acesta a zburat deja din balcon. Si sa va spun sincer, nici n-am apucat sa o citesc. Dar batranul Mos Craciun are un simt deosebit pe care-l foloseste spre a-i bucura pe copii.
Si… ma bazez pe asta!

Micuta zana cu banda elastica

by maria, Posted on

Kiti a stat prea mult pe scaunel la masuta. Mii de ore adunate de stat pe scaunel la masuta. Copilul a crescut, scaunelul si masuta au crescut si ele. Fetita intr-un ritm, mobilele intr-altul. La inceput s-au potrivit de minune unele cu altele. Apoi s-a facut un obicei ca mereu ramanea cate una in urma. Ori masuta, ori scaunelul, ori fetita. Dar cineva avea grija (chiar daca cu intarziere) sa echilibreze din cand in cand situatia. Dar pana sa intervina cinevaul fetita ori se intindea, ori se apleca, ori se inclina. Si tot asa pana fetita a obosit sa se tot intinda si extinda asa ca acum o vezi uneori stand cocosata ca un batranel. Si ca sa nu inceapa sa o doara ceva, cineva ii tot aminteste sa se indrepte de spate.

Am mai consultat o data un medic pentru asta. A fost anul trecut. A fost tot intr-o zi de marti. Dar una grea de tot. M-a impovarat. M-am eliberat atunci si am parat-o astfel:

Este marti, ora 16 30. Urc impreuna cu copiii in masina. Ne indreptam spre un spital pediatric din Bucuresti. “Zana”, cum ii zice fratele mai mare, sta foarte cocosata la masuta de lucru si vrem sfatul ortopedului de pediatrie pentru asta. Drumul e lung, afara e iar prea cald, aglomeratia este aceeasi (avem de traversat centrul), devine infernal cand fratele mai mic incepe sa ma strige neincetat plangand. “Zana” e calma, se relaxeaza in scaunelul ei de masina. O.are ce e in mintea ei?

17 30. Gasesc cu noroc un loc liber in parcarea din fata spitalului. Desi este spital de pediatrie sunt nevoita sa l rog pe baiatul mai mare sa si ajute surioara sa urce cele 15 trepte de la intrare ca eu sa pot sa ridic caruciorul in care sta baiatul mai mic si sa l car pana sus. Ajungem in hol unde pediatrul copiilor ne intampina si ne conduce la camera de garda. Multimea de oameni din fata usii, aerul greu, atmosfera respingatoare isi fac efectele. Fetita devine agitata. Si noi, restul, la fel, insa reusim sa ne abtinem. Aici obtinem un bilet de trimitere pentru radiografie.

Ne deplasam la camera respectiva. Gata, e prea mult, “zana” izbucneste. Doua asistente ies si incep sa se lamenteze. Nu stiu cum vor reusi sa realizeze niste radiografii bune copilului meu. Una ma priveste cu rautate si ma intreaba de ce face asa. Ii spun ca are autism. Da, dar autistii nu fac asa. Nu stiu, zic, ea, precum o vedeti, asa face. Am mai vazut autisti si nu faceau asa. Ok, nu mai comentez, nu vreau sa fiu nepoliticoasa si sa i spun ca are dreptate, nu are autism, este extraterestra.

Mai cheama in camera un tatic din fata usii care sa ma ajute sa imobilizez fetita. Ne este greu sa o facem, draga de ea se zbate, nu e cel mai bun moment al ei. Cealalta asistenta striga la ea si la noi nervoasa “sa o apasam de perete pana nu mai…” isi inghite restul cuvintelor cand ma uit la ea.

In fine radiografiile sunt gata, medicul le vede, diagnosticul nu este atat de grav incat sa necesite vreun corset sau altceva. Doar gimnastica si inot si ne vedem in 4 luni la o alta radiografie. Pai nu e realist scenariul. Inca nu a ajuns la nivelul la care sa poata sa inoate sau sa faca gimnastica. Se va inrautati situatia. Trebuie sa existe vreo modalitate de prevenire si corectare a pozitiei vicioase in care sta. Ii punem corset cand devine mai grav.

Nu sunt multumita de raspunsul asta. O sa caut altul pe altundeva. Dar nu tot la vreun spital similar. Si nu tot la un medic foarte ocupat si important. Poate pe internet. Sau poate prin carti. Sau cine stie pe unde altundeva.

Este 19 30. Suntem acasa. Epuizati. “Zana” e vesela, complet relaxata. Fratele mai mare este bucuros ca ii dau voie(ca recompensa) 30 de minute la animal planet. Fratele mai mic ma urmareste prin casa :”ma-ma,ma-ma”…

Daca trebuie sa o iau de la capat in aceleasi conditii mai bine n-o fac.
Oare de acum un an s-a imbunatatit ceva? Sper ca da, insa inca nu vreau sa testez pe pielea mea si a copiilor.

Kiti mai sta inca mult pe scaunel la masuta. De fapt acum pe scaun la masa. Dar in plus alearga, se joaca cu mingea si… poarta uneori o banda elastica de sustinere a spatelui. Sa fie ceva mai bine?

Haz de necaz

by maria, Posted on

Exista, evident, multe diferente intre viata intr-un oras mare si aglomerat ca cea a Bucurestiului si viata intr-un orasel mai mic, cam de 200 de mii de oameni, curat, extrem de bine organizat si aerisit. Nu insir aici aceste diferente. Vreau doar sa mentionez una vazuta din perspectiva candida a unui copil.

Daca l-as fi intrebat pe Horia acum cativa ani unde lucreaza mami, adica eu, el mi-ar fi raspuns ca lucrez in cabinetul Polonei (o prietena buna, medic stomatolog).

Azi de dimineata devreme (Felix ma provoaca la discutii mai nou incepand cu ora 5:30), dupa ce ne-am dat buna dis de dimineata si cate un pupic mare unul altuia m-am gandit sa-l supun pe prichindel urmatorului interogatoriu:
“Unde lucreaza Kiti?”
“La gadinitza!”
“Unde lucreaza Horia?”
“La coala!”
“Unde lucreaza tati?”
“La teviciu!”
“Si unde lucreaza mami?”
“In matina!”!!!

…adica fiul meu cel mic ma crede sofer!!!…si, din pacate, nu greseste prea mult!

Plictiseala

by maria, Posted on

Exploratorul nostru, cum care, doar l-ati cunoscut, H-008, a fost astazi in premiera intr-o misiune. A fost elev de serviciu pe scoala, de la 8 la 12. A fost o misiune primita fara instructiuni. A aflat totusi ca va trebui sa ocupe un scaun situat langa usa ce da in anticamera cancelariei. Mai departe, e intuitiv.

Ma rog, de data asta H-008 nu si-a mai pastrat din arsenalul obisnuit (arc, briceag, pusca, sapca) decat sapca (la care oricum a trebuit sa renunte date fiind circumstantele). Si, pornit a fost.

Iata impresiile si observatiile din misiune:

Misiunea a fost, desi in mare parte plictisitoare, presarata de mici evenimente haioase la prima vedere, dar in nici un caz haioase la a doua. Iata-le:

1) Stand pe scaunul meu de elev de serviciu si rasfoind o enciclopedie, deodata aud si vad tipetele si plansetele unei fetite cam de varsta mea. Ea iesea alaturi de mama ei (profesoara la noi in scoala cred) din cancelarie in palmele nemiloase si sub tirul de injurii si apostrofari ale insotitoarei ei. “Ce-ai mai fetito, ma faci de ras in cancelarie, nu stii sa saluti?”
In pas spre usa mea, mama s-a mai calmat, fetita-inca nu prea. Ajungand in dreptul meu, o salut. Se uita la mine dusmanos , tace si pleaca mai departe.

2) Sunt in toiul statului. Ma intrerupe o doamna profesoara care apare brusc de nicaieri, grabita. “Baiete, du-te si cheam-o pe doamna F!”, pe un ton rastit. “Dar unde este doamna F?” intreb eu timid si putin speriat. Se uita la mine, parca neintelegand ce am zis, isi face mila si striga: “In cancelarie, unde???”

3) Am primit o vizita in misiunea mea. Un coleg s-a gandit la mine si mi-a tinut companie intr-o pauza. Mi-a spus ce i-a comandat lui Mos Craciun: un ATV adevarat, o pusca cu alice de impuscat pisici adevarate, un porcusor de Guineea (in caz ca nu gaseste pisici-a completat mama) si un play station 3.