Seară in familie


În cortul montat aproape de pădurice şi de malul lacului stau cei trei copii, iar părinţii îi privesc dintr-o relativă depărtare. Pare că ar fi într-o expediţie de urmărire şi cercetare a animalelor de pe Animal planet. E linişte deplină, chiar şi Kiti îşi măsoară cu grijă şi cu interes respiraţia, se aud totuşi nişte şoapte din când în când. Este noapte cu stele şi lună pe cer.
“Hei, ce faceţi acolo?”. Întrebarea mea primeşte un răspuns abrupt,”şşşt, ne ascundem de turma de dinozauri!”. Aha, se joacă de-a urmărirea. Ei sunt urmăriţii, urmăritorii sunt imaginari. Oare îi vede şi Kiti?

Deodată începe agitaţia. Cortul se leagănă dintr-o parte într-alta şi inerţia mişcării lui îi aruncă afară pe copiii din el. Sunt atacaţi şi conducătorul de grup hotărăşte retragerea. Horia, cu cele necesare expediţiei pe spate, într-un rucsac, porneşte în fugă aranjând coloana de fugari în ordine descrescătoare.

Imaginea copiilor fugind vreo 200 de m în şir perfect, fără ruperi de ritm este acaparatoare pentru noi, părinţii copiilor. În special datorită lui Kiti care trăieşte jocul în acord cu fraţii săi. Şi datorită stilului în care ea aleargă după Horică, aruncând ritmic câte o privire în urmă pentru a se asigura că Felix e în coloană. Kiti aleargă cu viteză destul de mare, însă mişcările membrelor ei sunt uşor excentrice. În fugă, picioarele sunt aruncate spre exterior pas cu pas şi gambele nu sunt flectate suficient pe coapse astfel că arată ca o raţă în grabă mare. Braţele fac mişcări de înot în aer, iar mâinile le ţine cu palmele deschise şi degetele răsfirate, în contrast puternic cu membrele unui atlet în alergare. Dar aleargă şi o face cu viteză.

Ajung neprinşi înapoi la bază, în cort. Reintră unul după altul, aşa cum au şi ieşit, cu mişcări scurte şi sigure ca într-un desen animat (doar fundul lui Kiti mai are nevoie de o a doua mişcare ca să dispară din vedere) în cort unde răsuflă uşuraţi.

Jocul s-a terminat, copiii împart cu noi două pizza, Margherita şi vegetariană. A doua se termină mai repede, dar Felix mai vrea o bucată. Îi ofer din bucăţile pline de sos de roşii rămase pentru Horia (băiatul care mănâncă greu) dar sunt refuzată cu o mimică dezgustată şi cu observaţia că lui nu-i place pizza plină de sânge. Aşteptăm ca Horică să-şi mestece şi să-şi înghită ultimele bucăţele şi plecăm acasă.

Alte frânturi de zi

I-am spus, nu te juca la uşa de la balcon, pentru că poţi să-ţi prinzi mâna acolo, iar el şi-a întins buza inferioară spre exterior de parcă ar fi fost cozorocul unei şepci întoarsă cu capul în jos, pusă pe gât şi nu pe cap şi m-a privit suspicios, oare s-a supărat sau nu s-a supărat, întrebându-mă, mami, m-ai certat? I-am răspuns, cum aşa, iubitule, cum să te cert, te-am avertizat doar din grijă să nu te răneşti, dragul meu şi buza inferioară a început să îşi reducă din dimensiunile anterioare, de criză, nu până la cele minime, dar pe-acolo.

Am lucrat la început cu ea mult, i-am fost mamo-profesoară şi cred că această meserie o poate egala pe cea de profesoară contrar părerii general acceptate că părinţii nu pot fi profesorii copiilor lor. Era mică, zâmbăreaţă, senină. Acum este mare, mai serioasă, mai gravă. Şi nu îmi mai este elevă de când am demisionat din meseria de mamo-profesoară. Sunt doar mama ei. Mi-a rămas însă reflexul dobândit pe când era mică, zâmbăreaţă şi senină. E eleva mea din când în când şi atunci îmi arată că sunt favorita ei. Ca astăzi, când m-a complimentat cu răspunsurile ei atât de curate şi naturale.

Şi-a amintit că începe şcoala în curând şi nu poate să închidă sertarelul ăsta liniştit până nu află cum facem în prima zi de şcoală, eu trec într-a cincea, voi învăţa dupăamiază, nu-mi cunosc profesorii, ce facem? Căutăm pe internet, sugerez eu,, ignorând tot trecutul meu cu site-ul şcolii, pe care l-am accesat cu diferite ocazii, sperând să obţin informaţii relevante şi pe care l-am închis tot cu atâtea ocazii cu mâna goală de informaţii, parcă sperând într-o renaştere. N-am aflat cum se face atunci când treci într-a cincea în prima zi de şcoală, dar am aflat că ministra bla bla a vizitat şcoala noastră şi că noi toţi suntem nespus de bucuroşi şi onoraţi pentru asta.

Sunt în bucătărie şi simt o relaxare nemaipomenită pentru că am găsit soluţia pentru masa de prânz a copiilor. Strig un la masă şi aştept să apară rând pe rând copiii, ceea ce ei şi fac într-o ordine neobişnuită, numărul unu Felix, numărul doi Horia şi…unde-i Kiti, ea care avea mereu numărul unu pe tricoul de masă, păi a adormit, zice Horia. Sugerez, du-te şi trezeşte-o, şi Horica mă ascultă, soptindu-i la obloanele închise cuvântul magic de start, masă, şi masă devine foc de armă pentru Kiti care sare dintr- odată în picioare, dărâmându-l pe Horia şi călcându-l ca să îşi recucerească tricoul cu numărul unu. Îl ia astăzi pe numărul doi, fiindcă Felix nu mai poate fi dezbrăcat de cel cucerit, aşa-i cinstit. Horica vine şi el, târându-se rănit şi artistic cu tricoul lui cu numărul trei întipărit deja pe pieptul său.

De ce, de ce, de ce?

E perioada de ce. De ce cânţi? De ce e noapte? De ce ai mâini? De ce peştii nu ies din apă? De ce, de ce?

De obicei fiecare întrebare de ce de mai sus este doar startul unei avalanşe de alte de ce-uri, legate strâns de prima, cea declanşatoare. Şi precum avalanşa se epuizează dramatic întotdeauna, nici avalanşa de întrebări de ce nu se termină decât printr-un colaps. Al respondentului, că s-a încumetat! El, Felix, îşi ia energia din întrebarea anterioară, este un perpetuum mobile. Tu, că eşti om bun şi îţi chiar place jocul ăsta (atâta timp cât nu se lungeşte prea mult, iată un deziderat imposibil), începi plin de resurse şi sfârşeşti stors de vlagă. Sau nu.

Într-o explozie de agresivitate doar declarativă, din fericire, Felix zice: “Hoia, veau să bat oameni în cap(!?!)!”

“Dar de ce vrei să faci asta?”, cu faţa exprimând nişte semne de întrebare, Horia îngrijorat.

“Pentu că veau afa eu!”

“Păi dacă faci asta, mergi la închisoare, la răcoare!”, cu un discret zâmbet maliţios, Horia.

“De ce meg la inchisoaie?”

“Pentru că ai încălcat legea!”

“De ce am încălcat legea? Ce e legea?”

“Legea este o ordine care se hotărăşte în guvern.”

“Ce e guveni?”

“Guvern, nu guveni! Guvernul este casa aia mare şi înaltă din piaţa Victoriei cu steagul României deasupra.”

Felix micşorează ochii, încruntă fruntea, strânge buzele, a neînţelegere.

“Hai, că ştii clădirea aia mare…”

“Guveni, guveni”, şopteşte el, căutând într-o arhivă nevăzută, “aaaaa, da, da, da, ciu, ciu, siguu că ciu, guveni!”, bucuros de descoperire.

“Uf!”, oftează eliberat Horia.

“De ce uf?”

……………………………………………………………………………………………………………………….

Copilul, bunicul si coşmarele

Întrebare în timpul cinei, de la Horică la bunicul lui:

“Bicu, cum e să fii dentist? Ai coşmare?”

Se râde pe-acolo, doar e greu de crezut că cineva îşi poate alege să facă zeci de ani o meserie care îi provoacă coşmaruri. Cu atât mai puţin Bicu, bunicul cel vesel al lui Horică.

Dar el, Horică, nu se lasă, ne dă repede o idee de posibil coşmar de dentist:

“Visezi cumva că stai pe o bandă rulantă mare acoperită cu piele de limbă care te duce spre o gură imensă plină cu canini uriaşi care se închide şi se deschide continuu?”

Ei bine, dacă meseria de medic stomatolog nu i-a dat încă coşmaruri bunicului lui Horia, de acum are toate şansele să aibă unul… poate mai vesel.

Atunci când vezi lumea în roz

Dialog între fraţi:

“Auzi, Felix”, începe ameninţător şi protector cu jucăria lui nouă, Horică la încercarea rapidă a lui Felix de a apuca şi el o parte din construcţie.

“Da, Horică…”, răspunde candid Felix.

“Dacă cumva te atingi de barca mea…”,continuă Horia amenintarea şi se opreşte repede, crede că intonaţia sa este suficient de clară pentru a-l speria pe curiosul său frăţior. Numai că Felix nu înţelege mesajul şi spune:

“Continuă povestea cu atingerea, Horică!”

Trei

Felix este băiat mare de azi, are trei ani. Numai că pentru el, să înţeleagă brusc, de pe o zi pe alta, că de acum va răspunde trei în loc de doi, când va fi întrebat în diverse situaţii câţi ani are, este dificil de înţeles. Nici nu-i de mirare că astăzi, când Alina l-a întrebat câţi ani împlineşte, Felix a răspuns “doi”. A primit o privire, de fapt două priviri dezaprobatoare, aşa că s-a mai gândit o dată şi a zis “patru”. Şi încă alte două priviri de acelaşi fel de la exigentele din faţă, Alina şi mami, l-au făcut să mai încerce o dată: “şapte”. Offf, iar a fost nevoit să se răzgândească şi să îşi încerce norocul “o…”. Noroc că mami şi-a modificat mimica, mişcându-şi buzele şi limba în formă de “t”, fără sonor, dându-i astfel cheia pentru răspunsul aşteptat. “Treiiiiii!”, cu un “iii” lung, cântat, cu codiţă în sus, obraznică de la zâmbetul larg, învingător al feţei.

De dimineaţă, foarte de dimineaţă, conform obiceiului casei, Felix a primit urări de la mulţi ani în următoarea ordine: mami, care abia l-a pândit să deschidă ochişorii împreună cu feţişoara zâmbitoare la prima oră ca să-l îmbrăţişeze, să-l pupe pe obrăjori şi să-i şoptească (doar încă ceilalţi dormeau) la ureche ce avea de zis. Apoi Horica, cu mândrie, fiindcă şi-a amintit că e ziua lui Felix aproape mai repede decât s-a trezit, l-a luat sus, în patul lui etajat, l-a pupat şi i-a citit o poveste ca să fie el primul care-i dăruieşte un cadou. Apoi tati, somnoros, cu un la mulţi ani şi o încercare semireuşită de pupat obrăjori rotunzi şi moi, doar semi-reuşită din cauza lui Felix care, absorbit de întâmplarea poveştii citite de Horia, nu a vrut să-i ofere decât un picioruş spre pupare. Şi în cele din urmă la mulţi ani-ul de la Kiti întruchipat de un sărut gingaş pe frunte.

După masa de prânz, în formaţia obişnuită pentru această parte a zilei, adică mami cu cei trei copii, i-am cântat trei variante de La mulţi ani, pe care le-a primit cu emoţie. Apoi a suflat de vreo cinci ori în lumânările de pe tortul din postul anterior, până a reuşit să le stingă, am aplaudat cu toţii, chiar şi Kiti, şi l-am gustat. Mai ales eu, mie, se pare, îmi place cel mai mult din familie. Cu maşinuţa primită în mână.

Acum doarme şi visează. Ca un băiat mare de trei ani.

La mulţi ani!



Mâine este ziua lui Felix. Ce noroc că s-a născut cu o zi înainte de fratele lui, Horia, aşa “a prins” şi el o zi de naştere. Deci, e ziua lui, împlineşte trei ani. E curios, dar îmi pare mai mic decât Horică la trei ani. Nu şi decât Kiti, care mi s-a părut bebeluş până de curând, cam pana în jurul vârstei de cinci ani. Nu este inexplicabil, Horică a fost mic până când s-a născut Kiti. Apoi a devenit brusc mare prin comparaţie. Astfel că, tot aşa, prin comparaţie, piciulică, Felix, deşi împlineşte mâine trei ani, este tot micul nostru.

Mâine este ziua lui Felix. Astăzi a avut playgroup-ul obişnuit de miercuri dimineaţă. Fără să spun nimănui că este ziua lui, am pregătit un tort pe care l-am împărţit de dimineaţă cu copiii şi mamele lor. Tortul a fost tare apreciat de mic şi mare. Doar Felix şi Horia au refuzat să-l guste. Bine, câte o bucăţică de cam un milimetru cub tot au înghiţit la rugăminţile mele. Eu nu pot să îi înţeleg cum de nu sunt atraşi de astfel de dulciuri, fiindcă pentru mine să mă abţin este greu de imaginat. O să scriu reţeta aici pentru că este foarte uşor de realizat şi chiar apetisant. Atât de uşor de realizat şi de apetisant încât în seara asta, după cina copiilor, am făcut un duplicat al tortului respectiv. De data asta copia şi-a depăşit originalul, aşa cum era şi de aşteptat.

Mâine este ziua lui Felix. Aproape că mi-e greu să înţeleg unde, dar mai ales când au dispărut cei trei ani. Prietena mea M a născut săptămâna trecută (la mulţi ani sănătoşi bebuta drag!). Pe lângă cel mai nou(-)născut al cercului nostru, Felix este măricel. Totuşi, nu chiar aşa de măricel. Încă două capete în sus şi două mânuţe lateral. Atâta cât pentru trei ani.

Mâine, la trei ani, primeşte şi un cadou: o maşinuţă Lego cu piese mici. El a cam sărit etapa Lego duplo. Le are însă şi pe astea de la Horică şi Kiti, dar le foloseşte mai mult Kiti la lecţiile ei. Nu poţi să fii fratele mai mic şi să te comporţi de parcă n-ai avea pe cine imita. Fraţii mai mari exista pentru a fi imitaţi. Deci, o maşinuţă Lego galbenă, mică-mică şi un fel de play station educativ cu funcţie de cadou comun băieţi, eventual fetiţă.

A stat în centrul cercului format de copii şi mămici, lipit de mama lui, adică eu, şi s-a emoţionat la urările muzicale ale celor din jur. A protestat la urarea pe aceeaşi temă muzicală făcută de frăţior, din cauza versurilor: happy birthday to you, happy birthday to you, you look like a monkey, and you act like one too.

Mâine, de ziua lui, fără însă vreo legătură cu ziua lui, vom merge la piscină. Aaa, şi vom mânca tort. Şi pentru că am promis reţeta, iat-o:

Să-i zicem, tort de mere.

De ce avem nevoie:
-1 pachet de margarină
-3 ouă
-350 g făină
-2 linguri scorţişoară măcinată
-1/2 cană de zahăr brun
-3 mere fără cotor, cu coajă
-1 pahar curmale, tăiate bucăţele, fără sâmburi
-1 pahar alune tocate
-3 linguri compot de caise.

Ce facem cu ingredientele?
Ungem cu margarină o tavă rotundă cu diametrul cam de 20 cm. Restul de margarină se bate cu ouăle.
În alt castron se amestecă făina cu scorţişoara şi cu zahărul. Apoi adăugăm 2 mere tăiate cubuleţe, curmalele şi jumătate din alune. Amestecăm bine şi adăugăm şi margarina cu ouăle. Din nou amestecăm bine.
Punem compoziţia în tavă. Deasupra punem al treilea măr tăiat în felii subţiri şi presărăm restul de alune.
În cuptorul încins în prealabil introducem tava şi lăsăm 40-50-60 de minute.
După 10 minute de când am scos tortul din cuptor se scoate pe un platou şi se însiropează cu compotul de caise.
Atât.

Şi o poză:

La drum

Precum d’Artagnan în Cei trei muşchetari, Horia şi-a pregătit o bocceluţă dintr-un săculeţ vechi de la vreo jucărie pentru drumul pe care l-a avut de făcut azi la…supermarket.

L-am întrebat curioasă ce are în boccea. Mi-a răspuns aşa:

o busolă, în caz că mă rătăcesc printre rafturi;
o sticlă-lupă, pentru a face focul dacă rămân blocat la frigidere;
un ceas cu oglindă, pentru semnalizare;
punga de la scrabble plină cu monede (în jur de 17 lei);
un pacheţel de şerveţele;
un pix Ico orient;
un card expirat, de la tata;
o sfoară cu un cârlig, în caz că trebuie să mă agăţ de ceva;
o pereche de mănuşi chirurgicale, pentru…nu ştiu pentru ce.

Bombonici, pâinici, câinici si altele

Văzându-se într-o poză cărat în spatele lui tati, Felix întreabă:”Dede n-avea picioare?”

*
Impresionat de vederea a şapte căţei mititei înghesuiţi unul într-altul şi zgribuliţi de ploaie, Felix exclamă: “ce drăguţi sunt câinicii!”. Dacă pâine rimează cu câine, de ce n-ar rima şi diminutivele lor, pâinici-câinici?

*
Către sora mea: “tu eşti o bombonică” şi către băieţelul ei de 17 luni: “tu eşti o pâinică!”.
Către o prietenă: “tu eşti o pâinică” şi către fetiţa ei de 18 luni: “tu eşti o bombonică!”.

*
Pe oliţă:”vino repede, mami, am făcut o friptură de pipi!”

*
Dialog:
“Evrika! Am găsit ouşoarele!”, Felix.
“Ha, ha”, râde Horia.
“Nu râde, Horica, nu-i de râs, e de mâns!”

*
Tot dialog:
“Eşti scump!”
“Nu sunt scump, sunt urât!”
“Eşti un urât scump!”
“…hihihi…da!”

Horică-primul meci


Ajuns la 10 dimineaţa pe terenul de tenis, Horia începe încălzirea pentru primul său meci de tenis, să-i zicem, semioficial. Partea “oficială” se datorează faptului că adversara lui este adusă de la alt club de tenis, deci o fetiţă total necunoscută şi meciul va respecta arbitrajul şi condiţiile unuia “adevărat”. Meciul este doar “semi”-oficial pentru că nu se desfăşoară în cadrul unui turneu organizat, este amical, fără miză.

Pentru că fetiţa încă nu a sosit, Horică începe să servească un coş de mingi, serviciul fiind unul dintre punctele sale vulnerabile. Pe când serveşte, apare şi adversara sa însoţită de antrenor şi tată. Antrenorul, domnul V, îl urmăreşte pe Horică aflat (ne)surprinzător tocmai după două servicii reuşite şi, cu o privire hâtră, îl întreabă pe antrenorul lui Horia: “ăsta-i Rambo?”. Rambo 5 (sau 6???) zâmbeşte şmecher şi se îndreaptă spre adversara sa pentru a se cunoaşte.

Ea este Andreea, o fetiţă înaltă, cu un corp atletic, codiţă lungă, şatenă, prinsă la spate, ascunsă parţial sub şapca bleu.
“Sunt Andreea, am aproape 10 ani”.
“Eu sunt Horia şi am tot aproape 10 ani”.
“Ziua mea este pe 25 iulie”, spune Andreea.
“Incredibil, ziua mea este pe 24 iulie”, se minunează Horică.
“Eu am o soră născută pe 26 iulie”, zice Andreea şi îi înţeleg foarte bine bucuria de a spune asta pentru că…
“Şi eu am un frate născut cu o zi înaintea mea, pe 23 iulie”, aproape că strigă Horia, “câţi ani împlineşte ea?”, continuă el.
“3”!
“Asta e una bună, mai rar aşa o coincidenţă, şi fratele meu face tot 3 ani!”

Hi, hi, hi, ha, ha, ha, de o parte şi de alta a fileului. Iată un start bun pentru o relaţie!

“Gata copii, să începem meciul, adu şi mingile, Radu”, de la mijloc, domnul V.
“Sunt Horia!” cu o exclamaţie cu volum de şoaptă.
“Andrei, cine e mai mare dintre voi?”, se interesează domnul V, evident neatent acum câteva minute, la schimbul prietenesc de introducere a celor doi copii.
“Sunt Horia!!!”, insistă Horică.
“Horia, da!”, acceptă în cele din urmă domnul V.
“Deci, care-i mai mare, ca să dea cu banul?”, vrea să iniţieze antrenorul procedura comună de start a meciului prin care cel norocos alege terenul sau serviciul.
“Eu sunt!”, strigă Horia.
“Ba eu sunt!”, replică Andreea.
“Dacă eu m-am născut pe 24 şi tu pe 25 iulie, acelaşi an, atunci eu sunt mai mare!”, calculează Horia.
“Ha, ha, păi eu sunt mai mare că ziua mea e pe 25 şi a ta pe 24!”, la care Horică îmi aruncă o privire neputincioasă, iar eu îi spun cu un gest că e un amănunt neimportant.
Domnul V revine pe teren cu mintea (cu corpul era acolo mai demult) şi devine arbitru: tu când eşti născut?, spre unul, dar tu?, spre celălalt şi decide: “Andreea dă cu banul, ea este mai mare!”
Horică urmăreşte piruetele monedei în aer cu un aer amuzat, ba chiar mai mult de-atât. Eu, pe bancă lângă buna mea prietenă M, venită pentru încurajare, râd de-a dreptul.

În sfârşit începe meciul, pe care nu doar copiii îl joacă acolo, în careu, ci şi noi, mai ales eu, lângă careu, cu sufletul la gură, gură care sporovăieşte în acelaşi timp despre vrute şi nevrute cu Felix şi M, ca să-l ţină (pe suflet) cuminte la locul lui. Fiecare minge este percepută la intensitate de valoare relativă şi nu absolută, iată astfel cum se explică emoţiile susţinătorilor lui Horica.

Câştigă în cele din urmă Horică (6-1, 6-3), însă nu în victoria în sine constă câştigul cel mai mare. ci în faptul că singur, cu mintea lui, a fost nevoit să analizeze şi să decidă fiecare următoare acţiune, să-şi controleze şi să-şi stăpânească emoţia pentru a juca cât mai bine.

Hai Horică!

Frăţiorul meu, de Horică

Pentru frăţiorul meu cel mic,
Un drăguţ şi un pitic
Scriu această poezie
Scurtă şi frumoasă
Ca o reverie.

Pijama cu litere,
Tricoaş cu stickere,
Asta poartă Dede
Când e cuminte
Şi râde.

Atunci e el activ
Şi găseşte un motiv
Să se plângă de ceva
Nu ştiu ce,
Un…tra-la-la.

Am adus şi la sfârşit
Poezia unui pinc
Despre care scriu acum,
Despre care scriu.
Acum.

10 lucruri iubite la copiii noştri

Horia:

1-dragul cu care se uită la fraţii lui;
2-pasiunea cu care ne povesteşte despre animale;
3-curiozitatea cu care descoperă lucruri noi;
4-drăgălaşenia îmbrăţişării lui de la reîntâlnirea de dimineaţă;
5-vocea de copil cu care le spune poveşti fraţilor lui;
6-bucuria de a crea cu piese lego;
7-concentrarea din timpul exerciţiilor de chitară;
8-responsabilitatea cu care mă ajută să parchez cu spatele;
9-naivitatea unora dintre întrebările lui;
10-îndârjirea cu care loveşte mingea de tenis cu forehandul.

Kiti:

1-bucuria din anumite interacţiuni cu fraţii ei;
2-îmbrăţişările şi pupicurile ei dulci şi frecvente adresate mie;
3-îmbrăţişările şi pupicurile ei dulci şi frecvente adresate tatălui ei;
4-bunătatea cu care îşi protejează şi, mai ales, şi-a protejat fratele mai mic de când acesta s-a născut şi până acum;
5-hohotele ei de râs în acord perfect cu hohotele noastre de râs din diverse momente;
6-stângăcia mişcărilor ei din timpul alergării;
7-zâmbetul ei perfect de iubire;
8-gestul ei plin de drag deşi atât de intruziv de a-şi apuca fraţii de cap;
9-privirea caldă şi incredibil de expresivă din timpul călătoriilor cu maşina;
10-alt zâmbet, acela pe care mi-l oferă când o parfumez.

Felix:

1-guriţa deschisă larg de un zâmbet în prima secundă după ce se trezeşte şi mă vede;
2-declaraţiile lui de dragoste nenumărate în cursul unei zile;
3-mângâierile lui de încurajare când sunt obosită de prea multe treburi;
4-imitarea acţiunilor fratelui mai mare fără omiterea niciunei secvenţe;
5-terminarea cu litera “i” a fiecărui cuvânt fie el şi în engleză pentru îndulcire şi dragalasire;
6-zecile de mutriţe multisemnificative;
7-mânuţele mici şi incipient îndemânatice cu care îşi încalţă sandalele;
8-intonaţia cântătoare a vocii lui când vrea să afle ceva;
9-folosirea neaşteptată a vreunui cuvânt mai rar auzit mai de mult de la cine ştie cine;
10-incredibila relaxare a fiinţei sale date de siguranţa apartenenţei de familia lui.

Văcuţa Holstein de la Ikea

“Bună ziua, băieţelule!” zise vaca Holstein de la Ikea.
“Bună ziua!” răspunse Felix, privind ruşinat în jur.

“Uită-te la mine, aşa este frumos când vorbeşti cu cineva. Las-o pe mama ta!” spuse vaca, a cărei voce venea puţin dinspre lateral dreapta faţă de gura ei, făcându-l astfel pe Felix să devieze uşor capuţul înspre mama lui, aflată şi ea, cum bănuiţi, în dreapta văcuţei.
Felix îi răspunse printr-un uşor gest al capului, asociat cu un zâmbet discret, timid.

“Eu sunt văcuţa Muuu, tu cine eşti?”
“Eu sunt Dede!” zise Dede.

“Îţi place laptele?”
“Da, eu beau lapte cu Nepquick dimineaţa!”

“Foarte bine, ţi-am adus o cutie de lapte, Dede!”
“Mulţumesc!”.

“Cine e fetiţa asta?” întrebă vaca.
“Este ţoaia mea, Kiti.”

“Buna ziua, fetiţă! Eu sunt văcuţa Muuu, pe tine cum te cheamă?”
Kiti aruncă o privire suspicioasă, pe furiş văcuţei. Ăsta îi fu răspunsul. Vaca insistă, repetă întrebarea. Kiti îi dădu acelaşi răspuns. Văcuţa nu se dădu bătută, ştia ea ce ştia, şi mai încercă o dată.
Acum, Kiti văzu că n-are încotro şi îngăimă un “Kiti”, care pentru un străin, aşa cum era şi văcuţa Muuu de altfel, semăna mai degrabă cu un “mână” (!?!).

“Mână, ce nume neobişnuit, dar frumos totodată!” spuse naiv văcuţa.
Atât le-a trebuit fraţilor lui Kiti, ca să izbucnească în hohote de râs, auzi, mână! Ce faci, mână, ha, ha, ha?
În acel moment, incitată de gălăgia râsetelor băieţilor şi uşor iritată de faptul că ea este motivul şi obiectul distracţiei stârnite, Kiti se îndreptă cu pas apăsat şi zguduitor înspre canapeaua unde se perpelea Horia de râs şi sări cu spectaculozitatea unui luptător de wrestling direct pe Horia. Cu arătătorul făcut cârlig, îi apucă sigur şi neaşteptat brăţara elastică, alb-albastră, cumpărată încă de pe vremea ultimului campionat mondial de fotbal, şi trase hotărât, cu putere şi cu un ţipăt incitator de luptă până o rupse. Ha, ha, ha, ce nebunie! “Ha, ha, mână, zici?”, spunea mimica si glasul lui Kiti. “Şi tu, acolo, crezi că e hazliu?” îi spuse şi lui Felix cu aceeaşi mimică şi cu arătătorul mâinii drepte, împingându-i finuţ, dar agasant obrazul. Deşi scena ne arăta o adevărată bătălie, fundalul sonor era încărcat de veselie, hohote şi chiote, veselie amplificată şi de strigătele lui Felix care, se pare, atâta aştepta.
“Ajutooor, ajutooor, hi, hi, hi, ia-o de pe mine, mami!” strigă Horia, “aaaaa, aaaaa, ha, ha, ha” urlă Felix, “ha, ha, ha” răcnea si Kiti.

Şi toată nebunia asta doar din vina văcuţei Holstein de la Ikea. O fi dând ea mult lapte bun şi bogat, dar nu prea aude bine!

Şcoli “bune”

Să-l mut, să nu-l mut de la şcoala asta?, m-am tot frământat de o vreme încoace. Uite, astea sunt şcolile cele mai bune din zona voastră, mi s-a specificat. Te interesezi ce rezultate obţin copiii la diverse concursuri şi tragi o concluzie: e o şcoală bună sau nu. Buuun. Ia să vedem… Hmmm, nu prea poţi evidenţia şcoli cu mulţi premianţi (ei bine, vreo două mi-au rămas în minte ca având mulţi elevi participanţi la concursuri, dar poate astea sunt şcoli mari sau poate, pur si simplu, aici profesorii isi trimit toti copiii la concursuri), în general găseşti un număr mic, relativ constant de copii cu rezultate bune şi foarte bune de pe la toate şcolile.

Totusi, de exemplu, aflu că o anumită şcoală este faimoasă pentru performanţele naţionale şi internaţionale ale elevilor săi. Îmi ţes în minte un scenariu prin care îl văd pe Horia într-o clasă a acestei şcoli şi îl văd înconjurat de câţiva prieteni, copii educaţi, curioşi şi buni. Dar, absolut întâmplător, aflu despre modul necinstit în care se fac înscrierile acolo. Apoi, pentru a pune scenariul din mintea mea în viaţă, îmi pregătesc o mică prezentare a copilului meu, pe care să o fac în faţa directorului acestei şcoli, gândind că, în ciuda celor auzite despre înscrieri, aş putea avea totuşi o şansă mică. Ei bine, greşit! Nu neapărat dintr-o eroare de logică, în definitiv nimic nu este încremenit în univers, ci din…lipsă de interes. “Aha, sunaţi-mă mâine la ora 8:30 şi vorbim pe îndelete!” “Sigur că da, voi reveni!” S-o cred eu! Sper că nu credeţi că mi s-a mai răspuns vreodată la telefon?

Bună lecţie am primit. Mulţumesc, domnule director! Să-l mutsau să nu-l mut nu mai este frământarea mea. Cel puţin nu acum, în momentul ăsta. Nu şcoala românească are valoarea dominantă în educaţia copiilor noştri, ci noi, părinţii, prin eforturile suplimentare pe care le facem acasă împreună cu copiii, contăm cel mai mult pentru dezvoltarea lor sănătoasă.
Concluzie? Horica va rămâne la şcoala la care este. De ce? De ce nu?

Ce facem duminica asta, telegrafic, că-i prea cald

Zi de duminică
Dar nu una obişnuită.
O premieră.
Kiti echipată pentru alergare.
Pantofi de sport aleşi de pe coloanele de sub plăcuţa “running”.
Primul antrenament de jogging.
Prin frumosul parc Kiseleff.
Cu tati de mână, adică invers.
În timp ce noi,
Ceilalţi membri ai familiei,
Ne-am prezentat la o premiere, nu în premieră.
Horia a câştigat
Premiul doi la un concurs de matematică.
Trei cărţi şi, cum altfel, o diplomă.
Mai bine decât premiul trei de anul trecut (dar şi de anul ăsta)
Când a (s-a) câştigat o geantă.
Atât de urât şi pregnant mirositoare
Încât am sufocat-o prin încuiere în debara
În prealabil închisă ermetic olfactiv într-o pungă nebiodegradabila.
Cu vagi regrete.
O carte, cea de Jules Verne, e deja citită,
Alta, Robin Hood, e mult binevenită,
La fel ca şi cea de matematică
Întotdeauna (eventual) surprinzătoare.
Şi Kiti a alergat uşor,
S-a mai şi plimbat,
Iar când a văzut împrejurimile casei sale
În drumul de întoarcere,
A izbucnit în hohote de râs
Care s-au auzit încă mult după.
“Finally home! I made it!”
Parcă ar fi zis.
(Nu dacă ar fi vorbit
Ci dacă ar fi vorbit englezeşte).
Şi nu fiindcă nu i-ar fi plăcut
Ci fiindcă a obosit.
Ceea ce am şi urmărit, bineinteles.
În continuare,
Duminică obişnuită
Fără premiere.
Masa de prânz în familie,
Chiar şi acelaşi meniu obişnuit de duminică,
Supă de pui cu tăiţei şi mult pătrunjel frunze,
Orezul nostru mult plăcut cu salate.
Apoi,
Un pic de relaxare activă
Şi la terenul de tenis.
Până spre seară.
Stop.
Duminică faină şi scumpă.
Cum ar zice cineva de pe-aici.
Acum chiar stop.
Deci, stop.

Povestea piticului care voia sa fie mare (2)

E clar, nu poţi să o întrebi pe Kiti cum îl cheamă pe fratele ei mai mic de faţă cu subiectul întrebării (adică complementul). De ce? Simplu, pentru că trebuie să-l identifice cumva Kiti şi atunci spui MIC. Nu, cuvântul ăsta nu-i place asociat cu persoana lui. Felix nu e mic, categoric, nu e mic!

Nici măcar în toiul infernalo-zgomotos al unei dispute frăţeşti tranzitorii, când limitele răbdării lui Horia sunt atinse prin erupţia vulcanica a scolarescului “ciocu’ mic!”, Felix ţine să replice dintr-o singură suflare “CIOCU’ MAIEEE!!!”.

Că aşa sunt fraţii mai întotdeauna, Horia, cum am spus şi aici , ţine să precizeze aspectul: el e mare, Felix e mic. Însă nu o face atât de explicit. Este suficient de subtil astfel încât să mulţumească ambele părţi conflictuale. “Eu sunt opusul lui mic, tu eşti opusul lui mare!”. “Da, da, tu eţi oputul lui pinc, eu tunt oputul lui maie!, HA,HA”, iar HA-urile lui Felix sunt mult mai mari şi mai pline de satisfacţie decât pot exprima nişte liniuţe pe pagina asta!

… (adică, probabil va urma şi episodul 3)

Relaxare

Pentru întâiul ăsta de mai ne-am propus câteva ore bune afară în aer liber, pe zgura roşie şi înconjuraţi de pereţii verzi din frunzele copacilor ce împrejmuiesc terenurile de tenis. Am prins pentru joacă destul din soarele neaşteptat (după diverse forecasturi) al zilei dar, păcăliţi de căldura şi bunătatea lui, ne-am amânat jocul propriu-zis de tenis exact cu jumătate de oră înainte de venirea ploii. Şi atât de credincioşi în puterea lui, a soarelui, nu am părăsit terenul odată cu primii stropi de ploaie. Nici chiar mirarea din vocea lui Felix, “ce-e-e, plouă?”, nu ne-a oprit. A fost nevoie de mai mult ca să simţim că, doar de data asta, am fost înşelaţi. Şi, înghiţind în sec, am plecat spre casă. Şi, înghiţind în sec, am simţit o sete mare. Şi, înghiţind în sec, am mai înghiţit odată în sec şi am făcut stânga (cedând rugăminţilor plangaciose gen “Domba-Domba”) brusc şi neaşteptat la Mcdonald pentru un suc şi-o îngheţată cu ciocolată (simplu-dulce).

De ce iubim noi zgura roşie? Pentru că e caldă, moale, asortată cu verdele naturii, prietenoasă cu copiii, relaxantă. E un loc în care Felix a făcut primii paşi, Kiti vocalizează şi răspunde cu plăcere (ultimele lecţii mutate pe teren au fost adevărate reuşite), Horia nu se plictiseşte niciodată (are însă şi briceagul la el) iar noi, părinţii, facem sport.

Slovenia/Slovacia-si la case mai mici

Cu camera lui video mobilizabilă, telefonul lui Horia este interesant şi neobişnuit pentru copiii din clasă, chiar dacă e mai vechi, de pe vremea când Horia era rezident în Slovenia.

Telefonul, bătrân şi înţelept, a impresionat ochii tineri ai unei colege de-a lui Horia, aceasta exclamând:

“Pun pariu că telefonul ăsta este din porcăria aia de Slovacia!”

“Mulţumesc de confuzie, nu ţi-a ieşit răutatea!”, a râs Horia.

Povestea piticului care voia sa fie mare

Felix, un tip maruntel, dar hotarat, de neclintit (crede si se manifesta el) cand isi propune ceva, totusi iubitor si bland uneori, ba deseori, avea si el un vis: sa fie mai inalt, mai mare. Si, fiind asa de mic, isi spunea adesea si le spunea celorlalti “sunt maie”, adica mare.

Horia, un alt tip, inalt in comparatie cu tipul mic de mai sus, tot hotarat, insa hotarat sa-l tachineze pe micutul piticut (de patru ori mic, deci, ah, bietul!) chiar isi transforma hotararea in fapta deseori. De aceea il auzeai cand si cand spunand din senin: “pincule!” sau “esti pinc!” catre prietenul sau (caci da, chiar si asa, cu sau fara tachinari, ei erau de fapt buni prieteni).

Va dati seama ce chin, ce suparare pe micul Felix care nu avea alt argument la asa o remarca cruda decat sa strige cat se poate de tare, cu o voce plina de durere sfasietoare “MAIE!”. “Maie” catre Horia, “maie” catre mama lui, “maie” catre lumea-ntreaga.

Intr-o buna si frumoasa, se pare, dimineata, Horia, invadat de un val de bunatate, ii spuse pe un ton bland si cat de incapator posibil prietenos lui Felix asa:
“Uite Felix, tu ai fost mic in trecut (si eu am fost mic in trecut), esti mic chiar si in prezent, dar te vei face mare in viitor. Ai inteles?”

“Da”, zise oarecum neincrezator Felix.

“Asa ca, continua Horia, daca iti voi spune inca ca esti mic te mai superi?”

“Nu!”, raspunse mai convins de data asta Felix.

“Perfect!”

Zambete calde pe fata celui mic.

“Esti pinc!”, iesi tonul imperativ din gura lui Horia.

“MAAAAIIIEEE!”, raspunse Felix.

Inca o data emotia invinse ratiunea.
…

Dezordine

Imi scapa cate un gand aiurea, fug dupa el, nu-l prind. Lasa, imi vine altul. Si altul. Hei, hei, opriti-va ca abia va vad, stop! E haos in capul meu si chiar pe capul meu. Parul e ciufulit, sunt cocheta, zice Laura, doar se asorteaza bine cu pijamaua de pe mine. E verde. Parul nu e verde. Sunt nauca, dar nu fizic. Cred ca as tine la doua seturi de tenis cu cateva mici setari la cap. Am doua nopti gri la activ in ultimele 4 zile. Una buna, alta rea, inca una buna, alta rea, gata, asta-i patternul. Posibil sa mai tina vreo doua nopti. Cate doua de fiecare cap cu circumferinta sub 50. Centimetri. Nu e o noutate. Cand temperatura creste peste 39.5 grade Celsius stau la panda, gata de atac. Cu scutecul umezit in apa la temperatura camerei o astept dupa colt sa o prind in plasa si s-o micsorez. Pana acum am fost eficienta, vezi patternul de mai sus.

Ce ma fac azi dupaamiaza? Au chemat-o pe Kiti la comisie. Imi place cum suna: au chemat-o la comisie. Azi o sa intram (posibil cu totii-mama si copii) unul dupa altul in camera aia, poate o stiti, plina de caini, draguti de altfel, dar galagiosi deci cu potential de sperietori pentru copii, si o sa defilam pe linoleumul rosu (de fapt nu e rosu) pana la scaunele rezervate pentru noi (desi cel mai sigur este ca vom fi mai multi decat scaunele). Noi, pe de o parte, ei, pe de alta parte. Juratii din filmele americane. Noi, inghitind in sec si pledand vinovat, ei, tehnici, detasati, instruiti sau harsiti, fara emotie. Pledezi vinovat, iei mai putin. Un an. Apoi revii. Cel mai adesea, tot vinovat. Hi, hi, hi.

Ma intrebam ce fac? Unu-i cu febra mare, altu-i cu “ceva care-i impinge creierul in craniu” (???). Noroc ca Kiti si-a mai revenit. Dovada si hiperfoamea care a cuprins-o de ieri incoace. Si setea. “Apa, mami!”, imi zicea azi noapte Felix. Aaaa, si “tine, I love you!” la fiecare mangaiere. Am primit multe, va dati seama! Repet, ce ma fac? Iar il scot, mai si ploua azi. Nu putea sa stea ca ieri? Mi-ar fi potrivit mai bine bucatile de zi. Panadol poate inainte cu jumate de ora si cat se poate de rapid inapoi, acasa, in pat, “culcarea mea”.

Pot sa va spun ca a plouat si miercurea trecuta si inca patru joi anterioare consecutive inapoi. Adica in zilele cand Kiti infrunta Bucurestiul spre si de la logoped. Macar acum nu mai e frig. Azi o primesc acasa fara maini si nas inghetate.

Acum a adormit. Recupereaza de azi noapte. 40.2 si are chef de ras si de dragalasenii. In intuneric nu-l vezi cat de aprins la fata e. Doar ochii reflecta mai tare cate o raza de lumina ce intra in dormitor de la vreo masina fara somn de pe strada. Cand in pat cu noi, cand la “culcarea lui”. Ochii ii sunt si mai mari cu scutecul ala imens, ud si alb care-i inconjoara capul. Tati isi aminteste de Steve, seful de la financiarul de acum cativa ani, care a sunat-o pe Barbara, singura cu varsta aproape de pensionare, si i-a comunicat, prin telefon repet, ca datoreaza firmei 100000 de euro! Un tip disperat incerca sa recupereze niste datorii, oricum nu ale lui sau ale ei nici macar. Am ras, am ras cu lacrimi de absurdul situatiei. Merge orice la 3 noaptea. Daca nu e somn, poate fi orice, chiar si un ras semiisteric.

S-a trezit. Plange. Te doare ceva? “Timpica!”, adica nimica. Bine. Vrei la mine in brate? Da, da, hi, hi, hi, uita de plans. Va las, doar vedeti de ce!

Predicatul verbal

Stiti piesa “Violeta” a trupei Sarmalele Reci? O stie si Horia, a auzit-o la radio si i-a placut. Ii suna in minte cateodata si o fredoneaza.

Asta facea si la ora de romana la scoala, in timp ce doamna preda predicatul verbal. Vazandu-l putin visator, l-a numit sa dea un exemplu de predicat verbal.

Horia a dat un exemplu doar ca pe ritmul cantecului de mai sus: “Vi-o-le-ta du-ce galeata la gunoi.”

S-au distrat toti, chiar si doamna.

Aici piesa.