Horia

Intamplari cu un baietel (2)

by maria, Posted on

Sunt un explorator. Ma numesc H-008 si port intotdeauna la mine un briceag elvetian. Am deseori si o carabina, un rucsac, un arc cu sageti si o palarie sau sapca pe cap. Imi place cand afara este racoare, caldura excesiva ma moleseste. Si vreau sa cercetez natura. Pe care o iubesc de cand ma stiu.

E drept, nu ma stiu de cand sunt insa ma stiu de destul de aproape de momentul nasterii mele. Cam de dupa un an. Cam atunci intamplarile din jurul meu au lasat amintiri in mintea mea. Acolo la fund sunt niste cai mici de jucarie si niste cai mari adevarati. Si acesti cai sunt intr-o piata mare, cu multa lume, marginita de mai multe biserici enorme la care oamenii aceia multi se uita admirativ. Si mai vad frig in jurul meu, pe care nu-l simt pentruca sunt imbracat atat de gros intr-o haina portocalie incat abia merg. Piata mai are multe casute mici de turta dulce, cred ca sunt intr-o poveste. O poveste cu cai adevarati si cai de jucarie. Nu mi-e frica de ei, sunt mic si mama e mereu langa mine. Acolo, in sertarelul mintii mele sta si tata. Daca-mi zambeste sunt curajos. Daca se incrunta devin prudent.

Nu stiu cum s-a intamplat dar m-am trezit cu caii in maini. Si fiindca au ajuns la mine ne-am imprietenit. Am devenit nedespartiti cam pentru un an intreg. Acolo, in piata mare, m-am plimbat si am fugit cu calutii mei de jucarie in maini. Priveam fascinat casutele de turta dulce si pofticios dulciurile din ele. Si, desi n-am uitat nici o clipa de calutii mei de jucarie, s-a intamplat totusi sa-l scap pe unul dintre ei pe jos. “Nu, nu, nu calcati pe el!” am plans eu tare, tare. Dar oamenii multi din piata nu ma auzeau. Erau departe, sus de tot, iar eu eram mult mai aproape de pamant. Oamenii nu erau rai, erau doar fascinati de bisericile negre pe langa care eu nu eram decat un gandacel.

Unde e calutul meu?, am fugit eu pe pietrele inghetate. Deodata il vad. E calutul meu maro. Fug sa-l ridic de pe jos. Insa pe masura ce ma apropii de el, devine tot mai mare. Si mai mare. Si se misca. E chiar el, calutul meu de jucarie care acum a devenit un cal adevarat. Vreau sa-l imbratisez. Dar cand sa il ating creste un gard in fata lui. Incep sa plang. Vreau calutul inapoi! E prietenul meu! Tata ma ridica pe brate si sarim gardul impreuna. Ma urca pe cal si eu il imbratisez. E el, imi sopteste la ureche ca e bucuros ca l-am eliberat. Stau pe spatele lui si el da un ocol pietei cu mine in spinare. Tata si mama ma asteapta intr-o parte. Nu mai sunt suparat. De ce sa mai fiu? Doar mi-am gasit calutul! Si…ssst…mai am unul mic de jucarie intr-o mana!

Briceagul l-am primit de ziua mea. Este foarte util. Il port intr-un buzunar special al pantalonilor. M-am antrenat cioplind bradul uscat de iarna trecuta. Creanga cu creanga. Mi-a fost mila de el si am plans putin. Dar oricum parintii ar fi facut acelasi lucru cu el. Asa ca am profitat sa-mi antrenez abilitatea de a taia si a nu ma taia cu briceagul meu elvetian. Nu imi permit sa plec in misiuni fara briceag. Ce m-as face fara el? Trebuie sa ma apar si sa-mi procur bautura si mancare. Daca intalnesc un cocotier sunt salvat. Sau doi-trei. Ca Robinson Crusoe.

Mos Craciun exista?

by maria, Posted on

“Mami, exista Mos Craciun?”, intreaba Horia venind de la scoala. Nu apuc sa ma gandesc la un raspuns, pentru ca , din fericire, Horia a gasit singur un raspuns si este hotarat si convingator cand il da:
“Unii copii spun ca Mos Craciun nu exista, ca, de fapt, cadourile sunt cumparate de parinti si tinute intr-o ascunzatoare pana la Craciun. Eu nu-i cred pentru ca iti dai seama ce absurditate ar fi sa crezi ca acum, dupa mii de ani in care Mos Craciun a venit cu renii aducand cadouri copiilor, brusc cineva sa descopere ca de fapt Mos Craciun nu este decat un simplu om mascat. (Fata lui exprima dezaprobare, indignare). Si, daca Mos Craciun ar fi ireal, ia sa-mi spuna mie cine sustine asta cum se poate ca o sanie sa zboare? Daca n-ar exista Mos Craciun, atunci “mascatul” ar avea nevoie de o sanie cu airjet engine!!! Eu unul n-am vazut inca asa ceva!!! Ha!”

Am inceput sa ne gandim la Mos Craciun. Nu e devreme pentru ca si batranul Mos Craciun se gandeste deja la prietenii lui dragi, copiii, pe care nu vrea sa-i dezamageasca iar pentru asta are multe de organizat. Te asteptam iubite Mos Craciun!

Haios

by maria, Posted on

In masina, spre casa. Ora exacta, stiri.
Dupa 5 minute. Tot in masina, spre casa, evident. Muzica dupa stiri.

Horia: “Mami, ce multa rabdare a avut Tariceanu!”

Eu: “Ce zici???”

Horia: “Pai, cred ca trebuie sa fii foarte rabdator, sa fii manechin si sa stai nemiscat in vitrine”.

Eu: Ha, ha, ha.

Pauza de ras.
Apoi Horia incepe sa fabuleze: “Cred ca Tariceanu era, inainte de a fi manechin, un fel de Speedy Gonzales pe motocicleta si apoi si-a luat job in vitrina la United Colors of Benetton unde a invatat sa fie rabdator ca sa ajunga prim-ministru”.

O duminica sportiva

by maria, Posted on

Astazi ne-am trezit devreme ca intr-o zi obisnuita a saptamanii, am luat rapid micul dejun si ne-am grabit spre Piata Constitutiei la maratonul international cu numarul 1 din Bucuresti. Si bine-am facut. Ca ne-am grabit. Pentru ca zona era inchisa de jur imprejur cam pe o raza de doi km (sau mai mult?).

Aa, desi ne grabeam tare ca sa nu pierdem inscrierile la semimaraton (tati) si la cursa pentru copii Chio Chips (ce sponsor principal pt un concurs sportiv pt copii!!) de un km (Horia), binenteles ca mami, adica subsemnata, a uitat caruciorul lui autointitulatul Dede. Cu riscul de a fi intarziat ne-am intors totusi si ma felicit ca am facut-o dupa ce ma trag de urechi ca am putut sa uit un lucru atat de pretios cand vine vorba de o excursie destul de dificila (??) pentru un lenesut mic de 2 ani.

Oricum, am ajuns destul de bine in timp cu toata intoarcerea neaducatoare de ghinion (sic). Si ne-am inscris. Adica, of course, s-au inscris, tati si Horia.

Printre mai multe sute (cu siguranta, cel putin una) l-am zarit repede cu ochii mei de vultur pe tati la start si l-am inclus cat am putut de rapid si in campurile vizuale ale puilor mei entuziasmandu-i pentru cateva secunde pana ce tati a fugit dupa blocurile de la Unirii disparand din vederile noastre pentru un timp.

Multumiti ca l-am zarit la pornire, ne-am indreptat spre locul de start al cursei copiilor. Horia, cu tricoul lui rosu prea mare cu numarul de concurs atasat cu ace de siguranta, parea un pitic printre ceilalti temerari, nefiind insa singurul de aceasta dimensiune “modesta”. Cam slabut si palid dragutul de el acum dupa nici o saptamana de la viroza intestinala. Totusi cursa e scurta, un km nu e prea mult si daca a insistat sa alerge in ea, am fost de acord.

S-a dat startul si pt copii si pana sa ma adun eu bine cu copiii mei nealergatori am si auzit in megafoane sa eliberam pista ca ajung primii copii la linia de sosire. Mai, sa fie, cum se poate asa ceva? Iata-i, intr-adevar, sosesc. Imi gasesc repede un loc numai bun din care sa il reperez pe Horia. Nu stiu cum reusesc, dar constat ca sunt foarte abila in descoperirea de locuri bune pentru observare in diverse aglomeratii de oameni. Si cum spuneam, aflata cu picii mei intr-un astfel de loc, il vad si pe eroul mic al duminicii noastre cu fata chinuita de efort rupand si el la randul sau pentru a nu stiu cata zecea oara panglica virtuala deja a finalului de cursa. Il strig si-l imbratisez mai mult ca sa-l sustin decat ca sa-l felicit. E epuizat, s-a grabit de la inceput pana la sfarsit alergand 1000 m ca 100m. Facem impreuna cativa pasi pana ii revine suflul dupa care ne retragem din multimea de sportivi si nesportivi. Bravo, pui!

Mai avem mai mult de 45 de minute pana ne asteptam sa-l vedem pe tati la linia de sosire astfel ca ne plimbam de colo colo in piata inca nu foarte murdara din fata monstrului comunist. E minunat afara, cerul e complet senin, e si cald, ce bine, nu e nici prea multa lume ca sa fie sufocant, doar muzica urla prea tare, macar de-ar fi fost una mai placuta auzului!

E mult mai interesant intotdeauna sa ii vezi live si atat de aproape pe sportivi decat la tv. De-asta am si ales o bordura de la marginea pistei improvizate pentru alergare pe care sa ne asezam si sa-i incurajam pe temerarii zecilor de km printre care se afla si al nostru drag. Pe care l-am si “prins” o data si l-am “ajutat” cu niste urale.

Apoi, cand am apreciat ca ar fi timpul sa se termine cursa pt tati am refacut invers drumul, ajungand inca o data la linia de sosire. Aici i-am aplaudat pe fiecare dintre “ajunsi”, Felix, Horia, Kiti si, cum altfel, eu. Kiti mi-a placut mult pentruca a aplaudat si ea cu interes si entuziasm.

Parca-l vad pe tati in zare, e pe ultima suta de metri. Agitatia e mare pentru ca in fata lui sunt si castigatorii maratonului, doi atleti din Kenia (previzibil). In sfarsit ajunge si el si toti ne bucuram.
Fac repede o poza ca sa nu se piarda impresia efortului si satisfactiei de a fi reusit si de data asta de pe chip, apoi, dupa mai multe minute de odihna plecam acasa.

Astazi nu mai iesim din casa. 40 la suta dintre noi sunt foarte obositi, ii dor picioarele. Suficient de harnice pentru o singura zi, cu ingaduinta chiar si ale celorlalti 60 la suta (care au mers si ele, picioarele, de la locul povestirii la masina). Poate mai putin Dede, parttime motorizat.

Da’ ce-i rau in asta?

by maria, Posted on

Dupa doua zile de stat acasa ca urmare a unei viroze intestinale, ieri, la scoala, Horia sta cuminte in banca asa cum i-am recomandat ca sa nu se epuizeze fizic. Vine o fetita la el si incepe sa-l ciupeasca destul de tare de brate. Horia o roaga sa inceteze pentru ca nu se simte prea bine, ea reactioneaza intocmai. Acasa Horia mi se plange de micul incident, iar eu il asigur ca a fost vorba doar de o dovada de simpatie din partea fetitei pentru el.

Astazi, la scoala, mica faza se repeta. Horia o intreaba de ce il ciupeste, iar ea ii raspunde: “pentru ca esti un prost!”

Ce sa spun? Dovada de simpatie tot ar putea sa fie, insa forma acestei dovezi este destul de neplacuta. Din pacate, cuvinte de acest gen se rostesc zi de zi la scoala de catre copii, dar, uneori, chiar si de catre profesori. Este o alta expresie a agresivitatii vietii noastre actuale. Violenta verbala este cel putin la fel de agresiva ca violenta fizica. In plus, se pare ca este foarte usor acceptata de catre educatori si, mai ales, de catre parinti. Si mai trist este ca, nu doar o accepta, ci nici nu o mai vad. Este o prezenta constanta, s-a banalizat. Nu scapam de ea cu amenintari, asa cum nu dezvatam un copil sa loveasca alti copii, batandu-l. Nici chiar lectiile gen “dirigentie” care oricum lipsesc cu desavarsire in ciclul primar nu ar putea sa schimbe situatia radical.

Exemplul personal are cel mai puternic impact. Astfel ca voi incepe cu mine insami si imi voi promite sa fiu si mai atenta la atitudinile si comportamentele mele. Mai ales cand conduc!!!

Mi, Si, Sol

by maria, Posted on

“mi, mi, mi, mi, ,si, si, si, si, ,sol, sol, sol, sol,
mi, mi, mi, , , si, si, si, , , mi, mi, mi, mi…”, se aude un glas de copil acompaniat de o chitara. Corzile chitarei acordate chiar emit sunetele muzicale respective, glasul de copil le aproximeaza uneori si le suprapune bine alteori.

Dupa prima lectie de chitara de saptamana trecuta, Horia exerseaza zilnic, asa cum i-a recomandat domnul profesor, primele acorduri. Chitara este de dimensiune maxima astfel ca imbratisata de Horia pare si mai mare. Sub piciorul stang acesta si-a aranjat cateva enciclopedii, asa este pozitia corecta de cantat la chitara, i s-a spus. Mana stanga tine gatul chitarei, mana dreapta prin degetele aratator si mijlociu atinge corzile chitarei. Privirea ii este indreptata spre “partitura”, foaia de hartie cu prima lectie.

Ma uit la el emotionata. Vad ce-am vazut si cand a zambit prima oara, sau cand a pasit sau cand a plecat la gradinita…O imagine draga, unica! Este Horia, baiatul meu cel mare, care a ajuns sa tina in bratele lui o chitara adevarata si sa repete prima lectie…

“mi, mi, mi, mi, si, si , si, si, sol, sol, sol, sol…”

Urma de ren

by maria, Posted on

Credeți cumva că România, din perspectiva formei ei pe harta lumii, seamănă cu un pește? Se prea poate ca ăsta să fie răspunsul așteptat la lecția de geografie. Însă nu neapărat întotdeauna. Pentru că Horia crede că România seamănă cu urma unui ren. Și de-aia așa a și răspuns când a fost întrebat. Mi-a povestit despre asta când a sosit acasă, pentru că a crezut din spusele doamnei că a greșit ceva (!!!). Chiar a insistat să-mi deseneze urma de ren și să-mi explice de ce și prin ce neregularități harta României se aseamănă cu urma renului. Piciorele lui au câte 4 degete, două înspre față, adică nord pe hartă, al treilea spre exterior sau vest și al patrulea, subțire, spre interior sau est. L-am liniștit, nu, n-ai greșit nimic dragul meu, imaginația nu greșește, doar creează.

asa intrebare-asa raspuns

by maria, Posted on

In caietul lui Horia cu teme pentru vacanta:

1) scrieti trei lucruri care va reprezinta.

“seriozitatea, frumusetea si frica de metamorfi”.

Asa ca daca intalniti pe strada un baietel serios, frumos si infricosat de metamorfi sa stiti ca acela e Horica!

2)scrieti propozitii de trei cuvinte care sa inceapa cu aceeasi litera.

“Valentin, vezi vaca?

Costin cara comoara.”

3)alcatuieste propozitie cu cuvantul mostenire.

“Eu inca n-am nici o mostenire.”

In parc

by maria, Posted on

In jocul sau preferat, “Horia, the explorer”, a aparut un nou personaj. Este unul intrupat de noul sau prieten cel mai bun, M. Actiunea se petrece in era jurasica, acum sub forma spatiului de joaca al unui parc bucurestean dintr-o perioada “ceva” mai recenta. Si este un joc inspirat astazi de filmele lui Steven Spielberg, Jurassic Park. Jocul este acelasi clasic cu rai si buni. Iar astazi H si M nu mai sunt dinozauri atacati de rai ci sunt exploratori.

Intru in parc si ii vad imediat din departare pe cei doi “exploratori”. Sunt doua siluete destul de inalte in multimea de bebelusi si toddleri din parc. Care alearga din tufis in tufis, dupa copaci, prin iarba. Kiti si F sunt si ei cu mine. F il vede pe H si alearga inspre el. Kiti merge senina mai departe tinandu-ma de mana. Mult mai tentanta i se pare iarba de la marginea aleii si o priveste cu jind.

Ajungem si noi doua in sfarsit la baieti. Intre timp “Horia, the explorer” a capatat trei personaje. A primit si urechila un rol, desi destul de secundar, e un fel de ajutor de “serif”. Bun si ala, F pare extrem de multumit si mandru. H i-o prezinta pe Kiti lui M: “ea e sora mea, Kiti!”. “E draguta”, crede M. Kiti insa nici nu-l vede pe M pentru ca a scapat in iarba. Cu hotarare smulge un smoc de iarba din care isi alege un fir gros si sanatos si cu multa pofta incepe sa-l mestece. M il intreaba pe H de ce mananca Kiti plante. “Asa e ea, mananca plante verzi, e ierbivora, stii, ti-am spus ca are problemuta aia mica! Dar sa zicem ca Kiti e un parasaurolophus (dinozaur ierbivor) si sa intre si ea in joc, vrei?”, raspunde H. “Da, sigur!”, spune M.

Acum am ragaz sa stau cu parasaurolophusul pe o banca si sa incerc sa il momesc cu ceva ierburi ca sa il determin sa zica “da-mi” in timp ce cei doi exploratori si cu ajutorul lor cel urecheat se rotesc in jurul nostru aparandu-ne de rai. Sunt adorabili in jocul lor lipsit de orice prejudecata.

Intamplari cu un baietel

by maria, Posted on

Intamplarea unu

Baietelul nostru este maricel dar nu atat de maricel incat sa-i zicem baiat inloc de baietel. Si este vesel si ghidus. Este atat de vesel incat de multe ori rade doar dintr-un gand. Rasul lui se rostogoleste la vale si se amplifica de se-aude peste mari si tari (ma rog, camere si camarute). Rasul lui se hraneste din ras. Deci daca incepe…

“GURA, TACI DIN GURA!!!”,spune gura care rade si opreste rasul numai pentru a reincepe ciclul peste ceva vreme.

Intamplarea unu se intampla neintamplator concomitent cu fiecare ciclu de mai sus.

Intamplarea doi

Baietelul este pasionat, vreau sa spun PASIONAT de biologie/paleontologie. Chiar asa, veti zice? Ei da, pe-acolo! Si tocmai a terminat un curs foooarte interesant de ornitologie. Pentru copii. Interesati cel putin. De subiect. Si pentru ca tocmai vine de-acolo, de la curs adica, le povesteste cu pasiune (v-am spus ca este pasionat) la masa unei cafenele parintilor si fratilor sai despre pasari rapitoare. “Stiti ca soimul calator zboara cu 300km/ora? Sau ca in timpul imperecherii cei doi soimi calatori indragostiti isi dau unul altuia betisoare pe care le arunca pe jos ca apoi sa isi incante perechea executand un zbor gratios? Sau ca, vai, felul de mancare preferat este bietul porumbel?” Si tot asa baietelul povesteste despre pasari rapitoare. Si mimica lui este si mai expresiva decat insusi cuvantul (fie vorba intre noi, asta se intampla putin si din cauza lipsei celor doi incisivi din fata, ca v-am zis ca e doar un baietel).
Dar vai! Ce se intampla? Deodata, dintr-o singura saritura, scaunul baietelului se tranteste cu zgomot de ciment, cestile si paharele de pe masa mimeaza un cutremur si baietelul este in picioare, cu ochii mari, speriati si gura deschisa intr-un tipat de spaima. “Ne ataca uliul!”
Toti privesc intr-acolo si incep sa rada. Chiar si baietelul o face. Si rade si rade ca la intamplarea unu. Pentru ca “uliul” nu e decat o vrabiuta.

Intamplarea trei

Tot baietelul e in intamplarea trei. E cu matusa lui dupa un mic dejun la o cantina. Baietelul e absorbit de ceva, nu stiu de ce anume pentruca e visator cateodata.
“Du, te rog, tava la locul ei!”, zice matusa.
“Nu!”, zice baietelul.
“Poftim? Ce-ai spus?”, e contrariata matusa.
“Nu, multumesc!”, raspunde baietelul…

MORALA: Nu am nici o morala pentru ca nu am nici o poveste. Sunt doar trei intamplari din timpurile reale si foarte recente, cu un baietel adevarat.
Si daca totusi cautati o morala, sa zicem: radeti des cu copiii vostri si radeti bine ca niste copii!

Puii mei

by maria, Posted on

Ei sunt trei pui de lei. Cel mai mare are înălţime medie, este suplu, atletic, poate puţin cam slăbuţ. Coama începe să-i crească, va fi un tânăr leu atrăgător. Cel mai mic este un leuţ foarte simpatic, mic şi jucăuş şi urecheat. Puişorul din mijloc este o fetiţă şi, fiind singura fetiţă din grup, i se zice pisicuţa. Este un exemplar deosebit de frumos. Este foarte blândă şi este deseori tristă. Prietenii ei însă se gândesc deseori să o înveselească. Iar câteodată chiar reuşesc.

Nu îi vezi decât împreună. Leuţul cel tânăr, pisicuţa şi leuţul cel mic şi jucăuş. Ei formează un triunghi deşi merg în linie. Leul mare se simte responsabil cu ocrotirea fraţilor săi astfel că mereu îi supraveghează şi îi îndepărtează de pericole cu agilitate. Leul mic a căpătat deja o identitate clară în grupul din care face parte. Veselia lui şi spiritul ludic animă întregul grup. Iar pisicuţa nu ştie alt fel de a-şi duce existenţa decât între frăţiorii ei. Dependentă de ei. În imediata lor proximitate dar fără a-i atinge prea mult. Poate totuşi ,uneori, doar pentru câteva secunde. Mereu în compania lor.

Ăsta este triunghiul lor, un triunghi bine calculat şi echilibrat.

Leul cel mare ştie şi să vorbească. Iar leul cel mic începe şi el să spună tot mai multe cuvinte. Pisicuţa însă nu a învăţat niciodată să vorbească. Încearcă câteodată însă nu-i iese decât un “iii” ca un mieunat. Şi ăsta e un motiv pentru care i se zice pisicuţa. Şi pentru că nu vorbeşte ci doar miaună, deseori alţi pui de lei râd de ea. Pentru că este obişnuit în lumea acestor lei să vorbească şi nu să miaune. “Oaaaa, vine fantoma, fugiţi!”, strigă ei câteodată. Din fericire pentru pisicuţă, ea nu se sinchiseşte de leii cei mici şi răi. Însă leul cel mare lăcrimează adeseori. Îi pare rău de pisicuţă şi ar vrea să fie mai puternic ca să o apere şi mai bine. Leul cel mic şi jucăuş nu înţelege prea bine de ce râd ceilalţi lei. El crede că şi asta e o joacă pentru că lui chiar îi place mieunatul pisicuţei şi o imită cu bucurie.

Acum se joacă. Leul cel mare aleargă prin iarbă, leul cel mic sare, se rostogoleşte urmărindu-l pe fratele mai mare, iar pisicuţa mănâncă nişte iarbă şi îşi urmăreşte liniştită reperele…

Senseless

by maria, Posted on

Ultima zi de scoala. Obisnuita serbare de sfarsit de an. Curtea scolii marcata inutil cu vopsea alba pentru a delimita un careu pe care sa-l traverseze copiii premianti. Forfota obositoare la concurenta cu o “muzica” romaneasca imposibila. Data evident la maximum.

Am avut grija sa nu intarziem. “N-ai uitat, nu?” mi-a spus prin sms baiatul meu cel mare,H, pe la 4. Nu, nu uit de obicei. La 5 fix suntem in curtea scolii. Cu un buchet mare de trandafiri galbeni alesi de H. Prea mare buchetul. Putea sa fie la jumatate.

De ce mereu ne cheama la o ora, ca apoi sa asteptam inca una pana incepe ce e programat sa inceapa? Ma dor picioarele ingrozitor. Stau cu cativa colegi de-ai lui H si le pun cateva intrebari. Nu se asteapta sa fie bagati in seama de altcineva inafara de prieteni/colegi. Asa ca ma privesc circumspecti. Nu pentru mult timp insa. Deja imi zambesc, ca imitatie a zambetului meu. Sa fie oare acesti copii aceia despre care aud de atatea ori ca sunt nepoliticosi, nerespectuosi, agresivi? Daca da, atunci observ ca se poate si altfel. Mai bine.

In sfarsit ceremonia incepe. Ce bine, mai e putin si se termina! Sunt chemati pe rand copiii fiecarei clase impreuna cu invatatoarea lor pentru a li se inmana cate o diploma, cate o carte si carnetul de note. Adica de calificative. De fapt tot un fel de note atata timp cat FB inseamna 10, minus 10, 9 si minus 9; B- 8 si 7 si asa mai departe. Cred ca stiu ce voi vedea in carnetul lui H. FBuri si un B la romana. H a venit din strainatate in clasa asta intr-a doua. Si a dat diferenta la romana. Deci nu poate sa stie Foarte Bine limba romana. E deja un cliseu, acum dupa aproape doi ani de scoala romaneasca.

Asa ca incerc sa stau calma si sa astept. Sa se ajunga la clasele a treia. Si reusesc. Si sunt chemati si ei, copiii clasei lui H. Ei se duc rand pe rand si isi iau “trofeele”. Apoi se asaza pentru a fi fotografiati. Zeci de blitzuri le lumineaza fetele. Se indreapta catre invatatoare pentru a o incarca cu buchetele de flori. Ce risipa fara rost! La care am dat si eu o mana de ajutor!

Gata. S-a terminat. Plecam acasa, sa incepem vacanta mare. Abia de luni insa. Pana atunci ne relaxam.