Sunt multe dimineți, ca cea de azi, în care Kiti se trezește în dispoziție neutră, e ca un chec făcut de mine, nici prea pufos, dar nici îngrămădit în el însuși, precum nu e nici dulce, dar nici respingător pentru un amator de zaharuri. Apoi, mai năvalnic decât se întâmplă efectul prafului de copt din interiorul checului meu gata activat, Kiti se transformă într-un căluț sălbatic. I-haha, i-haha, zice ea, bătând nervoasă un picior. O cert, căci devin aprigă deodată, și Kiti îmi răspunde cu obrăznicie, ea bate mai abitir din picior. Horica râde cu lejeritatea pe care adolescența i-o îngăduie, ‘mamă, mamă, ce te mai înjură!’, iar expresivitatea fetei iritate este mărturisirea neîndoielnică a presupunerii lui Horica, ceea ce mă amuză negreșit. Copila se trântește când lângă mine, când lângă fratele ei, nimic nu pare s-o mulțumească în spațiu și timpul acesta, onomatopeele erup vulcanic din adâncul laringelui ei. Și totuși, ceva în miezul acestei neserioase furii o trădează, Kiti cea arțăgoasă se încumetă să se rupă ușor în câte-un zâmbet abia vizibil. Horica o înțelege și el, ‘mi-e clar că acum nu ar vrea, însă TREBUIE să fie nervoasă’, iar Kiti îl răsplătește cum știe ea, îl cheamă la o îmbrățișare cu un gest ce ne umplu de drag, ea-și încrucișează brațele împrejurul corpului ei, apoi îl indică tainic pe Horica.

Cerul dimineții este umbrit de nori blânzi și inutili, astfel bucuria lui Felix, încălecat pe bicicletă, strălucește mai tare, stau alături de alți doi părinți, suntem toți părinți de liceeni, realizați ce înseamnă asta?, Felix își frânează prelung, cu zgomot bicicleta în fața băncii de deasupra căreia se ridică temeri părintești (cele care nu se înfundă grele în pământ, sub bancă), suntem depășiți, este de părere un tată, Felix este nespus de fericit de redescoperirea pedalatului în viteză, desigur că suntem depășiți, iar gustul aromat al cafelei mele fierbinți leagă optimist senzațiile între ele, măcar ne deplasăm în același sens cu copiii noștri, zic, deși impresia rămânerii în urmă nu mă necăjește deloc, ba mă încântă, mai ales când mă găsesc cerându-le copiilor ajutor, pot să fugăresc bibilica?, acum îmi cere băiatul mie ajutor, să-i dau un sens, vedeți, exact ce voiam să vă mai spun, că depășirea nu este nici deplină, nici întristătoare, sau n-ar trebui să fie, sau de e, și deplină, și întristătoare, odată și-odată nu va mai conta; mama are dreptate, aruncă Felix tot într-o fugă veselă, stârnind o adiere de vânt sălbăticuț în depășire și niște zâmbete pe bancă ce merită un ceea ce trebuia demonstrat înainte de la revedere, pe curând!

Ciocănește undeva în spate, dar ciocănitoarea nu face singură melodia deslușită; părculețul este plin de păsări de mai multe feluri, iar când stau să le număr, aproape că nu-mi vine să cred, locul îmi apare ca un mic paradis ornitologic în miez de oraș. Este un vechi domeniu scăpătat, cu copaci bătrâni și tufe perene răzbătătoare, cu alei pietruite parcă înadins ca o cârpeală, bănci strâmbe din beton grosolan și alte câteva tufe de flori colorate, trandafiri, crini și Yucca. Mici pajiști înghițite de buruiană țin copacii cu umbra scumpă, iar la marginile umbrelor, pe lângă pietre, șopârle pitorești tac mâlc în nemișcare. Aceeași familie de bibilici guralive și hiperactive caută, parcă cu disperare, semințe și insecte prin iarbă și buruiană; lui Felix, care știe despre făpturile haioase din poveștile mele, îi crește deodată entuziasmul când le vede și o ia la fugă, să le prindă, să le mângâie. Se iscă o mică hărmălaie în părculeț, țipete de bibilici și copil, dimpreună cu o întrecere veritabilă, fiindcă păsările aleargă mai iute decât Felix, de fapt, chiar mai iute decât ele însele, întrucât este întâia oară când văd o bibilică înălțându-se mai mult de trei metri și zburând încă câțiva înspre pământ, punct culminant al întregii scene, Felix, cu fața căzută, fiind împins către mine de admonestările îngrijitoarei locului, iar bibilicile, desigur, de urmărirea cu intenții pașnice a băiatului.

Dac-ar fi să fiu o piesă vestimentară, aș fi două, o ie și-o pălărie, nu pentru că acestea ar putea fi la modă, ci pentru că sunt. Hi, hi, glumesc, desigur. Aceasta este o destăinuire a îngâmfării mele, într-o zi în care nu port ie, nici pălărie.
 
Ieri am plâns. Plânsul meu a venit din neîmpăcarea cu otrăvirea terapeutică a corpului și din amărăciunea de a fi nevoită să semnez pentru asta. Sunt uneori excesiv de impresionabilă, din cauza asta și râd foarte ușor. Cred că mi se potrivesc iile și pălăriile.
 
Un fazan se plimbă țanțoș pe stradă, pe la nasurile lucioase ale câinilor. Curios, se sperie de mine, căci și ‘nasul’ aparatului meu de fotografiat lucește. E adorabil felul în care își ia zborul, greoi, precum un Airbus la decolare, apoi cum zboară, bătând neastâmpărat din aripi un timp scurt până la destinație, de parc-ar fi proiectilul agitat al unui tun. Regăsesc imediat alte motive de impresionare a ochiului și a obiectivului aparatului meu de fotografiat. Le declar motivele decorative ale unor ii imaginare. Din temei geometric, și ale unor pălării asemenea.

Felix își pune cămașa, dându-și centura din fața pieptului în spate și numără la câte minirecitaluri de pian a îmbrăcat-o. Sunt vreo șapte, cu două pe an în medie, iar asta mă face pe mine o cumpărătoare isteață. Papionașul rezistă. Pantofii însă- nu. Îl strâng atât de tare, încât le împing călcâiele în interior, să calce pe ele pe drumul dinspre parcare către Conservator. Nu-i convine soluția, astfel că îndură, pășind rar, cu picioarele țepene, fără extensiile și flexiile necesare mersului firesc. Oprim la florărie, de unde aleg niște bujori sângerii, ireal de frumoși. Este un spațiu răcoros și parfumat, mai stăm câteva minute, cât căutăm să ne dumirim durerile picioarelor, căci și pe mine mă încalță arogant pantofii. Plecăm cu cuvântul ‘astilbe’ pe buze, sunt florile acelea fabuloase, moi, ca niște podoabe din pene de struț colorate, care ne cresc și nouă în grădină într-o mică tufă și cărora florăreasa le-a spus pe numele uitat. Înaintea sălii, copilele dansează un mic balet improvizat, iar Felix le observă ușor retras. Recitalul copiilor mari mai durează puțin, dinăuntru răzbat acorduri cunoscute și mai complexe decât ale micilor pianiști. Holul înalt are un aer ceremonios, iar lumina pătrunde îndrăzneț în el și-l estetizează, desenându-i pereții cu geometrii și înflorituri jucăușe de umbre, ce mă îndeamnă să fotografiez băiatul. Mai târziu îl filmez cât își cântă piesele. Emoția este de data asta mai blândă cu el sau este mai lămurit cu ținerea ei în frâu. Când redevine spectator, îl las să-și recompenseze efortul de ținere în frâu a emoției, oferindu-i o șuviță din părul meu, care poate să nu mai arate la fel de bine ca la începutul serii.

Ei bine, observ că dragul este hărăzit să se nască duminica și în lipsa acelui imbold, pentru că, atunci când mă ajunge disperarea, iau foarfeca și tund fata. M-a ajuns, chiar înaintea duminicii, și tunsoarea ușor asimetrică îi accentuează fetei trăsăturile, mă simt un artist al înrămării!
 
Vacanța cuprinde copiii treptat, de la băieți mari și mici, la fete. La fel și în același ritm mă îmbrățișează și pe mine. Treptat este natural și dăinuitor. Mă rog, nu este neapărat cazul vacanțelor, deși cele mari îți pot da uneori impresia de interminabil. Deocamdată visarea la prea-vacanță este legitimă.
 
Fuga din mijlocul orașului vine deodată cu intenția de împresurare cu flori și copaci a ființei tale, un auto-asediu compulsiv cu oxigen și frumusețe. Număr zeci de arbori în fiecare grădină și grădiniță în jur și sunt pregătită pentru îngăduință, întrucât, oricare ar fi temeiurile pentru o astfel de abundență, a ajunge, poate, să trăiești în propria-ți pădurice nu poate fi decât încântător și, desigur, benefic tuturor.

Când cântăm împreună, Kiti este extrem de atentă la mine; cu ochii ațintiți asupra mea ca-ntr-o oglindă își remodelează sunetele emise cât mai asemănător cu ale mele. Înțelege intuitiv gesturile mele, ea își ajustează tonul și înălțimea sunetului, urcând sau coborând după cum îi indic cu arătătorul. Imitația ei, deși brută și mai puțin expresivă pentru cineva căruia nu îi este familiară intonația fetei, este totuși complexă și subtilă, întrucât nu se poate modela direct, așa cum modelăm imitarea unui gest, apoi, pentru că a imita un sunet muzical ține covârșitor de o calitate înnăscută, așadar este mai dificil de influențat. Toate astea pentru a nota cântarea noastră de azinoapte, nu una oarecare, desigur, pe care am improvizat-o în timp ce ne spălam amândouă pe mâini, așadar nesusținută de priviri, ci împlinită mai firesc decât înainte. Nu zic despre firescul nostru, această naturalețe silită să copieze negreșit o altfel de natură. 

Este sfârșit de ciclu școlar la școala lui Felix, dintr-a treia i se schimbă învățătoarea. Mi-a spus de câteva ori în ultimele săptămâni că, într-un fel, nu așteaptă ziua de joi, adică ultima zi înainte ca miss să nu mai fie missa lui niciodată. Nu prea am cuvinte să-i răspund și sunt mulțumită pentru că n-am, întrucât cred că niciun cuvânt nu face în anumite cazuri cât o îmbrățișare. Iată avantajul celui tăcut din fire.

Apoi astăzi, după serbare, a sărit de pe scenă direct în brațele mele, fericit că totul a fost bine acolo și încă emoționat, mi-a luat o șuviță de păr între degete, acest al său gest prim de încredințare, și m-a condus către ieșire, legat încă de părul meu, când a zărit-o pe miss în mulțime și a simțit să-și retraseze simbolic marginile de creștere esențială, căci a împreunat gestul său de încredere în mine, mama sa, cu încă unul congruent, de încredere în miss, apucând cu degetele de la cealaltă mână, entuziasmat de rotunjimea pe care o întrevedea, o șuviță din părul învățătoarei sale. Felix a rămas așa câteva clipe, conectat către în sus prin mâinile sale, zâmbind duios, ca-ntr-o destăinuire. Mulțumesc!

Aud cum se împăunează că li se încadrează odoarele, mereu trec linii, ba le mai și sar pe câte unele, dar mie îmi displace ca mirosul putregăios toată împărțirea asta în trepte a copilăriei, peste care să ne împingem repejor copiii, mânați de la spate ca niște bidivii antrenați și resemnați, mi se insinuează prin mucoasa încercată a nasului de mamă aerele astea netoate, de mă ia cu amețeală, căci, n-am încotro nici eu, sunt menită în viața asta să număr asistată calupurile în care trebuie să se facă mari, amăgindu-mă că în fiecare ale lor diplome de absolvire stă iertarea mea de părinte haotic, spun astea fiindca-mi duhnește astăzi a melancolie observația brutală a băiatului mare că a trecut jumătate de liceu, Dumnezeule! îmi  rămâne totuși să mulțumesc pentu optimismul cu care cred cu toată ființa mea că jumătatea de care spune el este măcar jumatatea mai scurtă!

Stau cu Felix în fața pianului, laptopul stă deasupra lui, lecția de pe youtube nu stă, ci se desfășoară în ritmul nevoii noastre, dar păstrându-și totodată ritmul inconfundabil al cântecului lui Ray Charles, Hit The Road Jack, eu fac mâna dreaptă, Felix face mâna stângă, amândoi ne aducem încântare din acorduri echivalente cu cele originale, numai în câteva minute. Apoi este timpul să plecăm la școală. Felix este vorbăreț în dimineața asta, are iarăși acea veselie din inocență, pe care o rătăcise o vreme. Vrea să-l roage pe Horica să-i facă și lui testul eroului din Star Wars, el râde, ca la micul dejun, când Horia, autoironic, ne-a zis că a răspuns la întrebarea ‘cum îți petreci timpul atunci când nu distrugi planete’ cu varianta ‘îl petrec alături de familie’. Felix va fi medic veterinar și-și va petrece câteva luni pe an în diferite rezervații naturale africane, ca să ajute animalele în nevoie. Din cărți și filme despre animale a aflat despre compensările biologice în cazul simțurilor deteriorate, dar nu înțelege prea bine, fiindcă mă întreabă dacă Ray Charles este cel mai abil compozitor din lume, ca urmare a deficienței sale. Drumul către școală ține douăzeci de minute, un timp suficient pentru trecut zece subiecte în revistă, adică jumătate. Felix știe că jumătate din jumătate înseamnă un sfert, dar se întreabă dacă jumătatea sfertului este șesimea. Eu tai o pizza imaginară în opt bucăți și-l las să caute singur jumătatea sfertului, pe care o găsește. Îl pun să compare acum șesimea cu optimea, ca să-l determin să descopere caraghioslâcul proporției inverse. O face, fiindcă râde. Astăzi poartă sacou. Coboară din mașină după cele douăzeci de minute și îmi arată patru degete, apoi toate cele cinci de la o mână, eu îmi amintesc să-l iau la patru și cinci. Aleargă după gardul școlii în paralel cu mașina, pe care o duc intenționat blând înainte, până trec de școală. Coboară apoi fericit treptele către cantina școlii, unde așteaptă să se sune de intrare. Începe o zi frumoasă, cu ploaie fracționată în milioane de ropote liniștitoare.

Este duminică și îi desfac codițele răsucite și închise ermetic ca niște cuiburi de rândunică în miniatură; de câteva luni bune, de când părul îi tot crește în ciuda discretelor zgâlțâieli de nervozitate ale fetei, cu care își ‘piaptănă’ părul, aștept momentul ăsta cu drag și cu ușoară teamă. Simt iarăși dragul cum înghite teama de a descoperi inevitabilul, dragul de a o vedea este adânc, dar scurt, atât cât ține uscarea părului cu foenul, însă îl prelungesc, fiindcă simt să-l împărtășesc cu ceilalți. ‘Veniți la scara’, îi strig lui Horica, iar Felix și cu mine o încadrăm pe Kiti, ‘să o vedeți pe Kiti cea adevărată’. Desigur că vin amândoi, Horica și Cătă, să prindă din dragul de a o admira, ce n-are cum să nu treacă înspre ei, fiindcă fata zâmbește maiestuos, urcată în capul scărilor, ca o bijuterie pe un piedestal, de o frumusețe îngerească în simplitatea și curățenia ei, cu părul vâlvoi, strălucitor, îndulcindu-i trăsăturile chipului ireal de alb. Când esența dragului cuprinde neîndoielnic ce trebuie să cuprindă din noi, mă întorc cu Kiti în camera ei, unde mă așteaptă calmă, poate resemnată, să-i recompun părul în codițele protectoare ca cuiburile, până duminica viitoare, când dragul este hărăzit iarăși să se nască.

Un bunic îmi povestește că l-a întrebat cineva dacă nepoata lui face modelling și cum n-a știut ce să răspundă, Felix îmi spune că s-a jucat în pauza mare cu părul lui Miss, eu caut primăria într-o clădire care nu mai e nimic de două luni de zile, o pisică drăgălașă iese tiptil din pădure și sapă cu lăbuțele anterioare în vârful unui dâmb de nisip, Horica își calculează media generală cu sau fără un patru la franceză, Kiti își trage fotoliul din răchită în fața băii în care Felix face duș, deschide ușa și se așază ca la spectacol, eu îmi termin cina cu o bucată de tort de ciocolată, și cu o bucată de brânză cu jumătate de roșie, și cu un pumn de cireșe, și cu un pahar de kefir, Cătă își rătăcește iarăși cheile de la casă și o învinuiește pe Kiti, eu nu-mi găsesc telefonul și o învinuiesc pe Kiti, Horica e dispus să mă creadă de data asta că n-a băut nimeni din sticla de apă pe care vrea s-o ia la antrenament, bunicul acela e mândru,  pisica e speriată, eu îmi găsesc telefonul deasupra sulului de șervete de bucătărie, unde l-am lăsat, îmi cer scuze de la Kiti, Horica mă crede în zadar că nu s-a atins nimeni de sticla lui, întrucât Kiti îi deșurubează capacul și îl aruncă în gunoi, Felix mă sună plângând din fața școlii, fiindcă a uitat să-și facă tema la engleză, Kiti întrerupe în câteva rânduri încălțatul, ca să-mi pozeze mie, în principiu, toată această discontinuitate este naturală sau cel puțin tihnită ca un intermezzo.

I-am spus că mulți suntem cei ce cunoaștem opreliști încă de timpuriu, îmi pare rău să-ți pun piedică în calea frigiderului, așa nu se mai poate, iar Kiti mi-a răspuns că o să tragă de noi până la epuizare, fiindcă ea, una, nu e de acord cu opreliștile de orice fel, ce Dumnezeu. Bineînțeles că noi oprim, iar ea împinge, că energiile nu s-au epuizat, dar va veni și-o zi de relaxare, măcar una, și chiar una a fost de-ajuns când a venit, să știi că ai avut dreptate să te ții revoltată, uită-te la tine ce veselie și dezmăț gustativ produci în libertate, așa am închis noi ochii, mărinimoși și osteniți, apoi ne-am veselit cu ea într-o absolută necrispare, până la urmă binemeritată de ambele părți, încordate în egală măsură sau poate nu tocmai egală de vreme ce a desfăcut încordarea, mă rog. Asta s-a-ntâmplat de ziua ei, nici nu putea să se întâmple în zi comună o astfel de întâmplare excepțională, eu și ideea mea de bufet suedez, deși italian sau de altă proveniență mediteraneană ar fi fost mai potrivit să-i zic, este amuzant să-ți vedem mulțumirea cu care te îndrepți către bufet, darămite cu cea cu care te întorci cu mâinile pline, ești înduioșătoare în bucuria ta interzisă (nu astăzi), normal că am continuat să facem haz de subita pasiune a fetei, bufetul suedez, ce mai revoluție, aproape la fel de importantă precum căderea zidului aceluia, dacă ar fi să socotim întâmplarea la scară potrivită, să fim totuși serioși, nici chiar așa. Motiv pentru care facem memorabilă împrejurarea impresionării definitive a fetei de către bufetul suedez, în ciuda prejudecăților ce spun că patosul nu se poate naște acolo, și, desigur, continuăm să râdem și s-o tachinăm pe seama noii ei supape către încântare, bufetul suedez.

Parcă s-a mai dus din tristețea lui Felix, în drum spre școală se învoiește să-mi povestească din examenul Cambridge de ieri, spune-mi exact cum ai spus, during the weekend I play with Lego with my brother, sometimes I watch TV, I always play tennis with my family and do homework și de-astea, e iarăși accident pe DN1, sirenele salvărilor intră într-o înfricoșătoare rezonanță, mi-e peste putință să înțeleg aberația șoferilor-lipitori, ce sug cu nesaț din viteza posibil-vitală a mașinilor salvatoare, am mult dispreț în vorbe pentru oamenii-vierme, dar prezența lui Felix îmi amintește să mă autocenzurez, iartă-mă, iartă-mă, în fața noastră altă arătare, un camion cu remorcă precum o balenă albastră, se îndoaie uluitor și impunător din articulație, oprindu-mi respectuos suflul o clipă, știi ce e un jackknifing, îl întreb pe Felix, îmi amintesc o întâmplare drăguță cu Horica pe la patru ani, Felix nu știe ce este un jackknifing, însă Horica tocmai aflase asta dintr-o superbă enciclopedie ilustrată, eram la Dublin, spun dublin, cu u, fiindcă-mi revine în minte fermecătoarea pronunție irlandeză, știi, Felix, frații tăi erau gata de culcare, iar Kiti, fiindcă mișunase prea mult prin pătuț, căzuse cu jumătate de corp din pat, inspirându-l pe Horica, ce a pornit o cântare dulce-naivă, parcă-l văd, de fapt chiar îl văd în fața ochilor, îi știu și pijamaua de pe el, și părul ascuțit ca acele unui arici din fracțiunea aia de realitate, e ireal, ‘Kiti cade-n jackknife, Kiti cade-n jackknife, Kiti cade-n jackknife’, râzând, fratele mai mic găsește, ca mine, drăguță întâmplarea, nu mă mai întreabă unde se afla el în acel moment, semn că tristețile lui recente au temeiul maturizării, of, desigur, punctăm referințe sumare despre capitala europeană și ajungem la școală, prima zi uscată după câteva cu lacrimi, apoi nu mă apuc să scriu toate astea decât după ce-l sun să-l liniștesc pe celălalt om dependent pe de-a-ntregul de bunăstarea copilului acestuia și a celorlalți bineînțeles, bună dimineața.

Nu știu dacă sunt precaută sau îngrozitor de reflexivă, dar gândurile iscate din observațiile obiective asupra lumii și imaginarea posibilităților de desfășurare a fenomenelor mă fac anxioasă. Și totuși sunt un om optimist, să-mi spun un optimist latent-anxios, cu gânduri intruzive. Măcar este vară, iar ideile pătrunzătoare se ciocnesc de lenea de a le primi, cum ar veni, e anotimpul anxietății cu latența cea mai mare. Pe de altă parte, condiția de a fi părinte ține necesar în ea o cvasicontinua neliniște, pregătită de a izbucni. Atunci, anotimpurile anului au tot atâta relevanță pentru starea de bine, câtă fericire stă într-un coșmar de copil. Și totuși, vara este frumoasă și promițătoare pentru optimism în general.

Stăm de vorbă după nopțile astea agitate, fiindcă i se umezesc ochii de cum se lasă seara, e timpul să punem monștrii pe masă și să uităm de sprayul anti-monștri cu ridicolul său efect fugar de-un zâmbet, apoi să ne promitem încrezători alungarea lor cu ceaiul vise plăcute, pe care-l bea fără nicio împotrivire înainte de somn, somn ce vine lin, necăutat, și ține cât trebuie să țină, exact până când se trezește vesel și încântat de infuzia miraculoasă de plante, care nu doar că l-a mângâiat în vis, dar l-a și trezit cu dulcea senzație că astăzi este sâmbătă.

Păstrez o vreme o prudentă neîncredere în florile aduse gata crescute în grădina mea și sădesc cu nădejde plantele tinere în pământul nedeprins încă spre a le fi izvor de creștere; mi-e confortabil atașamentul temeinic în ritm potolit. Le încurajez naiv să crească și să se amestece bine cu pământul și nu le promit decât grijă maternă și admirație. Cinci ani au trecut, iar eu rămân același grădinar credul, molcom și optimist de la început. Nimic nu mă mișcă mai tare pe lume decât durerea și spontaneitatea firească a vieții.

Tulburătoare sunt și îngrijorările copiilor, ce nu-i lasă să adoarmă simplu, cum s-ar cădea s-o facă întru cinstirea firescului ce îi organizează, și care cu viclenie se lățesc până în spațiile obscure ale subconștientului, devenind coșmaruri chinuitoare. După a doua noapte în care nu adoarme decât mângâiat pe fruntea înaltă și limpede, parcă anume întâmplată astfel ca să fie mângâiată, Felix își refuză îngrijorarea iscată din descrierile acelor monștri, auzite în clasă, concentrând gândurile către reprezentări personale ale esteticului absolut, anume cele ale diverselor animale. Ce crezi despre o oaie, mă chestionează întâia oară în zi nouă, iar de aici și până la ce va fi când va crește mare nu trece decât peste un ocean de prejudecăți și de concluzii nedeductibile. Omulețul are certitudini înduioșătoare, desigur, și are împreună cu acestea abilitatea de a trăi simultan două stări, el e în stare să se vadă, aproape cu ochii, precum socotește că va fi, apoi să își râdă matur de abstracțiunile în care se închipuie. De s-ar scurge și coșmarurile abrupt din noapte precum apa în cascade și ideile într-o imaginatie bogată!

De cum intră în casă se pornește pe un râs în hohote ascuțite, neîntrerupt decât de exigența ultimă a trupului față de nevoia de oxigen, fără de care n-ar mai putea să-i lase râsul să-și bată hohotele în ritm și înălțime exasperante, și râde, râde supraacut de-mi zguduie pieptul de o congruentă suprastimulare, și nu e pieptul singurul care se zguduie, și nu sunt eu singura zguduită care-o imploră să tacă mai mult decât fracțiunea minimă folositoare de secundă, dar ei i se construiește independent de voință râsul în vintre, multe rele de-acolo vin, iar noi le căutăm în altă parte (mă doare să-i zic râsului că-i rău), căci vrea să tacă, îmi jură că ar tăcea, dacă n-ar gâdila-o niște răi pe dinăuntru și se ține de burtă când jură, o iau pe șoptite, o luăm, cu băieții, pe șoptite, fiindcă îi știm respectul imanent pentru armonie, aici câștigăm secunde durabile de liniște, ecoul șuierăturilor amuțește și el, dar tăcerea ține până se rupe în necruțătorul râs, râs supraacut, hi, hi, hi, cu i, fiindcă punctează neterapeutic aceeași piele ciuruită ce-ncepe să frigă, numai că ceva mă ține zdravănă la cap, e revelația că râsul nu poate fi nicicum ceva rău (astfel scap de o durere), de-aceea pornim a cânta, ea cântă cu noi, ea cântă cel mai tare, de-l face pe frate-său să plângă și pe frate-său să râdă, și invers, eu conduc cât pot de serioasă cântul, nevoia de seriozitate e mare din cauza lacrimilor din care nu mai înțelegi nimic, încep hohotele să se tocească la vârfuri, apoi să se rotunjească frumos, nespus de frumos, Dumnezeule, copila cântă dacă nu cel mai frumos, atunci cel mai tare, dar ultima frază este doar o răzbunare prostească la care voi renunța, promit că voi renunța, numai să mi se dea încă un dram de înțelepciune în plus, că-s lacomă și proastă, dar nespus de iubitoare.

Deși greșește ușor în două locuri, Felix își cântă dezinvolt piesele minirecitalului de pian, iar eu îi cunosc liniștea și siguranța cu care o face. “Nimic nu cunoaște delicatețe mai mare decât mama și câinii”. Sare iarăși ca un căprior la final și scoate limba ca un câine între două piese, atunci când își privește emoționat publicul, iar eu îi cunosc și sfiiciunea. “Voi interpreta tema principală din coloana sonata…” Este timid și sigur pe ce știe, însă se ține împotriva sfielii de privirea mea plină de drag, pe care doar o cinstește cu câte un surâs fugar în timpul interpretării. “Ești foarte frumos când îmi spui povești!” Primește la finele recitalului în dar o înghețată și-un pupic. “Pentru Lego, strâng bani.” Se simte mărinimos, mă întreabă mai târziu dacă știu care este balerina lui preferată. Încerc fără succes diverse fetițe din trupa de balet a școlii sale, deja plecată la un concurs internațional, dar nu reușesc să ghicesc. Este încântat, dar mimează dezamăgirea, “chiar nu știai că Kiti e balerina mea preferată?” Da, Kiti este bineînțeles și balerină, dacă el așa vrea, cum este orice-și poate imagina, în definitiv cine spune că n-ar putea fi? Da, da, știu că îți dă mâna să spui asta, și ție, știu, însă, scuză-mă, nu știi nimic. Felix se simte împlinit și obosit după o zi atât de plină, dar nu poate adormi. “Am lăsat cartea deoparte, am stins lumina, dar ochii nu mi se închideau. Atunci am mai citit un pic și mi-am găsit o poziție în care să adorm, dar tot n-am adormit. Până am adormit.”

Descopăr încântată primii boboci de trandafiri în grădină. Cel mai tânăr dintre ei, un firav trandafir portocaliu, are pentru prima oară un boboc mare, sănătos, semn cert de maturizare și împreunare armonioasă cu pământul. Îl las pe Horica să mă aștepte nerăbdător în mașină, înainte de a porni către școală, pentru a mă bucura câteva clipe aproape de flori. Băiatul se preface că nu înțelege, nu știe cum o floare face să crească o bucurie, apoi se mai preface că e bai dacă întârzie. Nu e, fiindcă nu întârzie niciodată (nu întotdeauna din meritul său). Asta, ieri. De dimineață, când ieșim pe ușă, observ tristă că bobocul portocaliu a dispărut de pe floare, în schimb, zeci de bucățele minuscule din petalele abia crescute punctează vesel covorul de iarbă. Îmi amintesc de mai devreme bătăile speriate din aripi a două coțofene obraznice, zburând din grădină și înțeleg că ele sunt făptașele. Îmi pare rău acum de absența câinilor din curte.

Trece a doua noapte când o pândesc să adoarmă, ca să-i sting lumina în cameră, după ce a dormit vreo două nopți întregi cu becurile aprinse. Poate că intuiesc ce stă în spatele gestului de a apăsa întrerupătorul, dar nu înțeleg de ce își încheie întotdeauna ciclul de apăsări după ce aprinde lumina, fiindcă ei nu îi este frică de întuneric. Îmi place să cred că în afară de o posibilă senzație plăcută, Kiti își controlează spațiul în felul în care poate s-o facă. Fac ce vreau, fiindcă e dreptul meu să fac uneori ce vreau, parcă ar afirma (apăsat desigur). De aceea nu e de mirare că primul meu gând la trezire este să verific lampa din dormitorul fetei. Dacă nu luminează, Kiti a dormit bine; dacă luminează, Kiti a dormit bine sau n-a dormit bine, rămâne de aflat. Nu azi.

Uit de evaluarea națională ce-l nu-l uită însă pe Felix, îmi amintesc abia când îl iau de la școală, dar, precum mama sa, băiatul uită despre ce-a fost vorba în propoziții, îmi spune doar că ar fi terminat cele două subiecte de citire în nouă minute. Socotesc echitabilă uitarea mea în condițiile în care evaluarea fiului meu s-a săvârșit în nouă minute, deși nu pot fi sigură că lucrurile au stat întocmai cum mi se prezintă. Îmi promit să nu mai uit de celelalte evaluări.

Pe vremea când Kiti nu știa să îmbrățișeze, eu nu aveam blog sau aveam, însă nu notam că nu îmbrățișează. Între timp fata a aflat cum se îmbrățișează și, mai ales, a descoperit de ce se îmbrățișează. Așadar se înțelege că nu știu dacă momentul zero al îmbrățișării îl precede sau succede pe cel al nașterii blogului, dar asta n-are nicio importanță. Ar fi putut avea, dacă cele două entități, îmbrățișarea și blogul, s-ar fi aflat în relație biunivocă. Desigur, nu este cazul, în ciuda faptului că blogului îi stă în fire să îmbrățișeze. Nu îmi propun să notez fiecare îmbrățișare a fetei în parte, deși unii dintre cunoscuții mei ar putea să creadă asta, dar aș vrea să nu uit când o face așa:

Scot din mașina de spălat haina lui Horia, abia apoi îi golesc buzunarele. Un gogoloi umed, scârbos de hârtie ascunde desăvârșit identitatea fostului obiect pe care l-a reprezentat anterior spălării. Îl întorc în mâini curioasă și descopăr într-o îndoitură fragilă a materialului o frântură de tipăritură ce mă lămurește: ‘pierderea sau deteriorarea carnetului de note’. Aha. În prima papetărie/librărie în care întreb de carnet de note sunt condusă de un băiat către raftul cu carnete de notițe și refuzată politicos, ‘imi pare rău, avem decât vocabulare’, politețe care mă oprește să îi răspund că o fi având el vocabulare, dar sunt incomplete; în a doua papetărie/librărie sunt nevoită, după ce mi se oferă acele agende de buzunar, să îi povestesc fetei că ‘stiti, când mergeam și noi la școală, profesorii ne dădeau note, pe care le treceau in…’, apoi să primesc a doua oară păreri politicoase de rău pentru lipsa obiectului căutat. După aceea îl revăd pe Horica, acesta, la rândul lui, mimează hâtru părerea de rău din același motiv, a treia oară la rând. Constat astfel că se întâmplă o mare, neașteptată și defensivă părere de rău în jurul unei neînsemnate lipse, ce, nu știu de ce, mă lasă temporar într-o veselă resemnare.

Aștept de la bujorii plantați anul trecut să se prefacă în tufe stufoase, încărcate cu flori parfumate și nemaipomenit de frumoase, aștept oarecum cu reținută nerăbdare și temere, fiindcă încep să înțeleg că în miezul unui câmp bătut de vânturi, o grădină ca-n visul pe care-l am nu poate fi pusă cu mâna, ci trebuie să fie dospită în timp și soare, apoi neapărat închegată cu atingere delicată și muncă trainică. Mi-e drag să ies între flori în diminețile însorite de primăvară, iar când am timp s-o fac, tot dragul cu care mă umplu îmi ține gândurile neplăcute departe. Așa, să am putere să-i mângâi fricile de extratereștri lui Felix, ce coboară la mine, plângând în noapte, apoi, și mai târziu, să-l car, vitează ca o ridicătoare de greutăți, pe brațe înapoi în pat, în dormitorul lui de la etaj.