Uneori sunt atât de entuziasmată de unele lucruri pe care vreau să le fac, încât amân să le încep și tot amân. În timpul ăsta pasiunea rămâne aceeași; sunt o romantică. Dar nu doar atât, mi-e puțin teamă și, poate, lene să mă avânt; sunt o romantică temătoare și leneșă. Atunci fac lucruri repetitive, precum Kiti. Ritmicitatea creează familiaritate, iar mediile familiare sunt potrivite pentru visători. Într-un anumit fel, și Kiti este o visătoare, în definitiv, realitatea ei, cea după ale cărei legi ea se petrece, este vie, chiar dacă poate părea pe alocuri imposibilă. Dar iarăși visez unul dintre gândurile mele optimiste, o Kiti contemplativă, pregătită oricând să-și ordoneze imposibila ei realitate cu obiectivitate. Adică un fel de cale inversă pentru ea: fiindcă vreau să visez visuri însuflețite, îmi recreez împrejurarea cea mai potrivită, cea mai nepretențioasă, microuniversul cu stereotipii. Din perspectiva asta, mințile visătoare cer multă raționalitate pentru a se împlini ca atare, o situație contradictorie dureroasă. Rămâne totuși entuziasmul să amâne dezamăgirea încurcăturii în care ne aflăm.

Când toată lumea fuge mâncând pământul de frica vaccinurilor, eu analizez carnetele copiilor în căutarea timpurilor pierdute ale vaccinurilor. Mă mână o teamă nesăbuită, probabil moștenită, a copilului mare, nu-i zic pe nume. Așez lucrurile pe o cărare relativă de normalitate, temerile se împuținează și n-am văzut nici măcar un ac, stranie mai e dinamica gândurilor. Pe de altă parte, dacă ar fi s-o cred pe cuvânt pe Kiti, n-aș mai avea deloc caiete, nici cărări de normalitate, doar nonșalanță în gând și simțire aș înțelege. S-o cred, să nu? Nu vreau să trec peste încântarea estetică pe care imaginea autorității morale a copilului meu mi-o dă, chiar și prin argumentația sa defensivă (în ce privește subiectul de mai sus). Nu știu cum se raportează între ele trăirile părintești, însă tristețea timpului pierdut trebuie cumva să se rătăcească prin noianul binecuvântatelor revelații ale necontenitelor redescoperiri ale copiilor noștri. E totuși bine și în lipsa hulitelor vaccinuri, în cazul de față, mai ales în lipsa lor. Cred că-mi lipsește totuși nonșalanța fiicei mele.

Dacă există meteodependență, atunci cine s-o experimenteze, dacă nu Kiti? Astăzi zâmbește mai mult. Dacă nu există (sau chiar dacă există), este doar o întâmplare fericită să strălucească deodată. Merg cu cei mici la cumpărături. Cât timp ne deplasăm, fetei îi este bine. Ne oprim din când în când, iar Kiti nu mai are aceeași apariție convențională precum cea din timpul mersului, ori se așază direct pe podea, ori se apleacă neîncetat să ridice fire imaginare, ori își împinge căpuțul drăguț printre hainele înghesuite pe umerașe. Felix râde, are încă vârsta la care se mândrește fățiș cu sora lui, vârsta inocenței. Mai încolo mândria se va preface toată în iubire, atunci va fi atins precoce cumpătarea înțelepciunii. Mișcare! Cere Kiti cu câte un chiuit neașteptat de discret, de parcă s-ar sinchisi de rânduielile tangențiale care o ating, iar eu o păcălesc cu câte o îmbrățișare scurtă, despre al cărei contact nu știu dacă este sau nu ofensator, întrucât mă îndepărtează delicat. Îi îndeplinesc dorința de mișcare cu ajutorul fratelui ei, care o ia de mână și o conduce în cerc. Un bodyguard ne privește curios. Kiti rupe o etichetă cu of. Degeaba, fetele și băieții sunt bine instruiți să eticheteze la nesfârșit, bodyguardul poate sta liniștit și chiar stă. Cumpărăm ce-avem de cumpărat și încă un bonus, fără să încălcăm reguli de bunăcuviință, mirare mare după aste zile ploioase. Coborâm în mașina fierbinte (ce bine), rând pe rând, destul de sobri, dar mulțumiți. Nici până ajungem în fața casei Kiti nu-și aruncă pantofii din picioare în capetele noastre. Abia înăuntru își eliberează zâmbetele solare. 

Sunetul grav pe care îl emite deodată este prelung, foarte intens, te zăpăcește, te silește să înfigi cuțitul în pâine (tu prepari micul dejun, ești cu spatele, nici măcar nu îl recepționezi nemijlocit și totuși, apoi pâinea este oricum pentru cuțit ce este lemnul pentru cui, așa că n-ai de ce să-ți faci griji suplimentare), îl înfigi desigur, dar nu îți este îndeajuns, trebuie să echilibrezi hăul dintre larma ei și liniștea ta imediat de după somnul bun al nopții ploioase, de aceea urli alăturea și strângi ochii, să iasă înalt și sunetul tău, parcă doare mai puțin așa, știi că orice intensitate doare, ceea ce e destul de trist, până la urmă nu suntem roboți. Sirena sună și în a patra dimineață cu foc, deși nici măcar soarele nu mai arde astăzi, dar parcă i se stinge ușor ecoul în coadă, se pare că fetei îi miroase a resemnare, vacanța la mare și bunicii au plecat din preajma ei. Poți să fii încrezătoare, toate vârfurile ajung să se consume la un moment dat.

Limpede și curgătoare mă destrecor de spontaneitatea simțirii, rămâne să devin mai vâscoasă decât eram în trecutul apropiat, dar nu atât de chinuită ca în trecutul trecutului apropiat, calc încă curată și fără grijă în picioare obișnuințe vechi care-mi pun de ciudă piedici obrăznicuțe, dar eu le zâmbesc din reflex, reflexul simplicității se numește și se manifestă în toate stările mai lichidiene sau egale cu cea de păpălașcă spre care mă îndrept cu unghile vopsite în roz, această doctorie ușor grețoasă a imprecisei mele frusteți, n-am adunat încă toate premisele trebuincioase obținerii vâscozității absolute, care prohibește reîntoarcerea gravitațională prin sită, dar care apare ca indispensabilă economiei de paiață a trupului meu pătrățos, însă reculeg și îmbrățișez rutină după rutină cu ochi sticloși, de analist slăbuț cu un pic de burtă, cum se cade, desigur, să ajungi din nou din vacanță acasă.

Valurile mari se leagă ordonat în linii paralele după noaptea furtunoasă, ca-ntr-o împletitură uriașă, monotonă, numai rânduri “pe dos”, cu o energie halucinantă, pe care n-o ghicești de la primii pași. Până te lovește cu răsunetul ei extrem. Toți cei care îndrăznim suntem avertizați cu câte-o spargere mai nebunatică de stabilitate, nimic nu stă pe loc pe lume, înțeleg, iar gândurile o iau și ele din loc, către îndărăt, desigur, înspre repere. Copiii, cu cât sunt mai mici, cu atât sunt mai apți să-și toarne nisip în cap de bucurie, ei ridică pumnisorii nervoși și strânși în aer, ca să elibereze autoritar nisipul pe care-l tot strâng firesc în ei. Este aproape o horă pe care-o joacă cu marea, și nu exagerez, forța enormă a mării se împarte și se dăruiește armonios entităților care se încumetă s-o acompanieze. Totul se petrece la malul mării, un mal tot mai lăbărțat, ca trena ostenită a unei rochii de mireasă consumate.

Insula rasare inalt din apele turcoaz si calde ce o hranesc, drumurile ei inspaimantator pe alocuri de inguste si abrupte sunt atat de serpuitoare incat imi pun rezistenta stomacului serios la incercare. Nu le poti evita, iar cand ratacim fara voie pe ale sale fascinante carari, am senzatia unei reintoarceri in timp, nu neaparat un timp vreodata masurat, ci poate dintr-un timp indepartat, de poveste, ca o incursiune aventuroasa si copilareasca pe verandele parfumate curios ale casei bunicilor. Casa pe care am ales-o sa ne dea confortul fizic si mental in vacanta se imbina desavarsit cu impresiile insulei asupra mea, gandul ca ea exista de la 1670 este ravasitor daca ii dai curs cum se cuvine, mobilierul si obiectele cu care este decorata, desi nu inregistreaza aceeasi varsta venerabila, ii respecta casei batranetea cu mangaieri discrete, patinate, iar pe oaspeti ii indeamna sa se intrebe de radacini. (va urma)

E veselă Kiti și… a fost mușcată de un câine, aud la telefon, dar tonul glasului ce-mi vorbește îmi spune să rămân la partea cu veselia. Rămân, însă nu mai mult de câteva secunde, întrucât am nevoie de mai multe amănunte, pe care A. nu mi le poate da. Dau niște telefoane și aflu repede să stau calmă, fiindcă câinele aparține unui cunoscut, este vaccinat, iar Kiti nu dă semne că ar avea vreo durere, ea are doar curiozitatea nestăpânită de a se tot analiza la degețelul implicat, cred și eu. După ce ajunge Kiti acasă și îi spăl bine suprafața întreruptă de piele, refac scena incidentului în minte și o văd pe Kiti cum iese din camera de dans în holul larg, unde zace nelalocul ei într-un colț o jucărie albă, pufoasă, o văd cum se îndreaptă cu pas hotărât către cățelul de pluș pentru a-l arunca în sacul de jucării, căci nu se poate trăi liniștit într-o încăpere dezordonată, ce Dumnezeu, cum ridică câinele de o ureche până la nivelul umerilor ei și cum în zbor câinele prinde viață și mai prinde și un degețel de-al fetei între dinți, mai degrabă din sperietura grozavă ce l-a trezit, decât din vreo genă recesivă de fiară feroce, și o mai văd pe Kiti, revoltându-se din două vorbe, apoi resemnată, înțelegând măcar la nivel intuitiv că pe undeva ea este vinovată de întâmplare, ham.

Către sfârșitul săptămânii trecute s-a făcut un echilibru bun pe pământurile astea, în sfârșit a plouat și a plouat în liniște, cum e ploaia cea mai frumoasă din lume, bogată, așezată, temeinică, să cuprindă complet, apoi să dea viață bună și frumoasă. Și ne-a reunit și pe noi, oamenii, cu noi înșine, căci ne pierdusem în fierbințeală și rătăcisem destul ademeniți de Morgane închipuite, abia acum înțeleg de ce mi-a fost atât de bine după ploaie. Doar bicicletelor de oraș le-a venit mai greu în mijlocul câmpului să se împace cu lipsa de frivolitate a ploii. Eh, niște mofturoase!

O invit pe terasă, Kiti se gândește cinci secunde și vine. Parcă a mai crescut sau merge pe vârfuri, pentru că o ard tălpile. Altfel nu pare s-o deranjeze căldura aspră, abia am convins-o să iasă de sub pernele decorative, mari ale canapelei. Pe terasă este și mai cald decât în casă, dar afară ai întotdeauna promisiunea, rareori neonorată, a unei adieri de vânt. Kiti se așază pe șezlong, lângă mine, și își ridică picioarele pe fotoliu, semn că nu vrea să plece de acolo. Pun o palmă pe picioarele ei adunate, apăsarea mea pecetluiește dispoziția domoală a clipei. Clipa se prelungește, deci gândul nu se poate rătăci. La ce te gândești, Kiti? Aș întreba-o, dacă aș fi nevoită s-o conving să stea. Timpul este discret, imposibil de măsurat. Tăcerea fetei este autentică, a mea se încropește cu greu, ce pot să zic? Vântul chiar bate deodată, Kiti tresare gingaș. Tresăririle ei sunt înduioșătoare sau sunt eu excesiv de sentimentală. Hotărăsc totuși că nu sunt, odată am mâncat doi cărăbuși vii. Kiti întinde un braț alb, lung peste mine și rupe o floare uscată de lavandă, pe care o zdrobește dornică între degete. Este o vară secetoasă, însă pe terasă plouă cu muguri parfumați de levănțică. O săpunesc bine pe umeri cu ei, senzația o face să râdă. Gata cu tăcerile, o spune și țipătul dogit al unui fazan din spatele gardului de mesteceni. Clipocitul cald al mestecenilor n-ar putea să rupă nicicând o tăcere, fiindcă el însuși o naște. Reîncepe numărătoarea și gândurile intră-n rând. Liniștea copilei se risipește ca parfumul în vânt. Rămâne totuși impresia de bine fără margini și izul dulceag și proaspăt al umerilor ei.

Ador nopțile mișcătoare în jurul casei, nicio pasăre cântătoare a nopții nu mă mai sperie, nici vântul nervos ce aruncă draperia rotund deasupra noastră în capul somnoros al dimineții întunecate sau ploaia sănătoasă de care îmi este dor, dinamica tainică a nopții îmi ține gândurile în simplitate, neintuitive, fără excese și călăuze intruzive prin desișul minții, doar într-o bună conviețuire cu mine însămi, cu corpul meu mângâiat de câte-o adiere prin fereastra larg deschisă și cu sufletul mereu grijitor, toată această zvâcnire a nopții mă liniștește, leaganandu-mă binevoitor și curgător pe brațe, cum ar face-o apa cristalină a unui izvor pe dinăuntru.

Există secunda 61?
Da, există, dar este foarte rară.
Cât de rară, rară ca diamantul sau ca ninsoarea în deșert?
Și dacă există, eu unde o pot vedea?
Tu n-o poți vedea, deși există, de fapt n-o poți nici auzi, nici pipăi, nici măcar n-o poți gusta, să vezi dacă se topește în gură sau dacă se întinde ca guma de mestecat.
Dar cum arată?
Arată într-un fel ca expirația compensatoare a mamei, imediat după ce dezbracă rochia cea nouă și strâmtă.
Aha, deci este delicată?
Ai dreptate, este delicată ca un suflu, ca un oftat, iar rareori oftaturile sunt ascultate.
Eu de ce oftez tot timpul?
Fiindcă ai nasul înfundat și nu inspiri destul oxigen.
Tu mă auzi?
Da și mă faci să te imit, uite, oftez și eu, of, de mai multe ori în 60 de secunde.
Am numărat, deci, dacă le ascult și le număr, înseamnă că pot spune că suspinele există. Așa și cu secunda 61, există, fiindcă cineva știe că trebuie neapărat să o numere.
Chiar?

Se întâmplă seară de seară fierbinte de vară o simetrie intuitivă la masa de ping pong, adolescentul- cu nevoia colosală de a-și învinge maestrul, cunoscut și ca mama- și copilul, care e trist la gândul că ar putea să mă bată la un moment dat. Fac destule zilele astea excesive, fac, fie și ping pong, și fac, așa încât ajung la calculator către zece seara, ceea ce nu e neapărat rău, nu e nici bine, în primul rând fiindcă nu e. Astăzi am vânat o coțofană în dormitor. Nu, nu am vânat-o din dormitor, ci, chiar așa, în. ‘Dormitorul care a scăpat de gainat’ mi-ar fi plăcut să-mi intitulez o nuvelă vânătorească. Dar nu, fiindcă, simplu, n-a scăpat. N-am vânat-o singură, de ce să fiu necinstită, eu doar m-am învelit într-un fotoliu de răchită de la Ikea din cap până-n picioare, de am îndrăznit să intru în dormitorul cu coțofana care se dădea cu capul de toți pereții și bombănea ascuțit de zor, ca să deschid ușa balconului, doar-doar o ieși nevătămată. Ascuțit, da, cioc avea, în plus, un cioc căscat, de frică sau amenințător. N-aș fi crezut că fotoliul de răchită de la Ikea îmi stă atât de bine, bravo Ikea! În schimb, soldatul Horica cu cască pe cap și pătură de prins coțofene în mâini a avut rolul său decisiv, fiindcă există curent, contrar opiniei postmoderniștilor români, ce susțin fălos, curentul e o făcătură! Să mă explic. Omulețul cu cască și pătură s-a comportat precum un nebun ce-și apără regina într-o rundă de șah, întrucât din cauza curentului, CURENTULUI, calea reginei se tot inchidea, iar nebunul trebuia s-o tina. Pelerina de pe bratele sale se subintelege. Regina-coțofană nu s-a dat cu capul de pereți zadarnic, fiindcă în cele din urmă a nimerit peretele cu ușa ținută de valet. Valetul a purtat ochelari în locul lentilelor de contact de teama coțofenei căscate cam prea ascuțit. După ce a pornit a zbura și a încetat a se mai zbate, noi am rămăși triști cu găinații și nedumeriți asupra cui îi revine lașitatea cea mai mare. Eu am găsit o soluție la problemă, firește, doar ăsta mi-e jobul, fiindcă serviciu n-am, și anume că nu e drept să comparăm două lașități, cum nu e cinstit nici să compari oamenii între ei, chiar dacă unora le place comparația (mereu mă gândesc în context concordant la inscripția unuia pe fereastra buticului său, ‘avem sirop dublu dulce’). Ziceam că fac, dar nu sunt singura care face. Uite, Felix se pregătește chiar în clipa asta, deși doarme adânc, să facă nouă (9) ani. Somnul său nu doar că nu-l împiedică să facă, ba, dată fiind natura umană, îl face mai abitir să facă. Până să facă facă nouă (9) ani, el a tot fost vesel vesel vesel trist și iarăși. Abia acum înțeleg. E modelul premergător vârstei de nouă ani. Știu că nu este meritul meu exclusiv că mă iubește într-atât de mult încât să-mi ierte orice exces, “ești o delicată!”, fiindcă pot fi enervant de excesivă. Și eu îl iubesc mult, mult, dar nu de-asta îl bat constant la tenis de masă. Imediat ce va face nouă (9) ani, îi voi ura La Mulți Ani cu tot sufletul și îi voi dori să treacă pe model nou, vesel vesel vesel vesel vesel trist și de la capăt. Nu, n-am trișat cu un vesel în plus, e doar o marjă de siguranță, un mic spațiu pentru păstrarea sănătoasă a delicateței sale. Mai sunt patruzecisicinci de minute pana atunci. Rastimp ma duc la un concert cu niste tipi plapanzi, mult mai plapanzi decat Robbie Williams, dar cam tot atat de lenesi. In curte.

Îi arăt do-ul pe claviatură ea tremură neliniștită așezată pe genunchiul meu stâng ar vrea să plângă însă nu o las zice după mine un do ca un ‘duo’ mușcat de fund mai și icneste se ridică revine pe genunchi gândește-te la floricica de la Ikea îi spun și parc-aș apăsa un buton arată ‘do’ ea apasă clapa bună și geme degetul arătător este țeapăn ca o săgeată se ridică sărind iritată potrivește ușa camerei se aruncă pe genunchiul meu arată do arată do do do do… apasă Kiti apasă Kiti apasă ea se ține de do ca de o ancoră mi se pare fantastică apucarea ei nu știe ce-i cu do-ul ăsta dar e unica clapă pe care-o vede nu înțeleg NU înțeleg cam asta este muzica ei toată un do mai apăsat sau mai puțin apăsat rupt de pe claviatura complicată pe care alții o calcă cu ușurință și foarte puțini o cinstesc cu venerație o să-i dau lecții de pian strig în gura mare lecții de pian aș putea să predau dacă vreau să nu îndrăznești să spui că nu sunt în stare că doar do cam doare.

Ploaia cade și nu cade pe drumul către casă, însă norul de deasupra lui rămâne întreg, neîntrerupt, ca o membrană impermeabilă. Și Felix este pentru dorul sau o membrană, dar una semipermeabilă pentru lacrimile prin care se materializează. Măcar trăiește desăvârșit clipele, între două suspine adoarme adânc. Stau între el și Kiti, care nu oftează, dar e mică, strânsă în sine; ei apăsările îi fac bine, o leagă de ea însăși direct, ca într-un masaj măiestrit. Privește în zare sau mai în preajmă, îmi cere s-o ating sau insistă să risipim contactul fizic, revendică o margine de infailibilitate de doi centimetri care mă amuză și mă intrigă, de aceea o tot încerc. În spate, copiii mari șușotesc sau dorm, și la adolescență se trăiesc desăvârșit clipele, numai că fiecare clipă are dorul ei. Cătă conduce și ne conduce cu încredere, încrederea este privilegiul meu. De la odată-acasă ajungem acasă pe înserat. Acasă este uscat de dor, fug repede să îl alin, ud grădina, chiar dacă se întețește vântul dinspre norul acela de mai devreme, aerisesc încăperile. Mă întorc în grădinița de roșii să le culeg pe cele coapte, o fac cu atâta încântare de parcă m-aș împodobi cu o stea în frunte. Am palmele neîncăpătoare, dar bluza largă și mai largă datorită elasticitătii firelor sale, roșiile atârnă grele și vii în bluza mea albastră, ce pare să ascundă un abdomen ondulat și straniu însărcinat. Las mulțumirea de a fi acasă să se recompună, imediat ce dichisesc hortensiile de la bunica în vază și mă ajut, coborând fața în florile lor albe, parfumate cu o notă simplă, patriarhală, pe care o iubesc.
 

Plec la drumul de 300 de kilometri cu ceva strângere de stomac, deși conduc zeci de kilometri zilnic, dar sunt prudentă și îi dau mai multe explicații ale manevrelor mele lui Horica, fiindcă știu că le-ar cere, dacă n-ar fi atât de delicat încât să n-o facă. Copiii împreună cu verișoara lor stau aranjați după reguli practice, doi câte doi, pe două rânduri, eu sunt singură pe rândul din față și îmi place izolarea mea, pot să-mi văd de condus în ritmurile muzicii pe care mi-o aleg, mai ales că Horia își percepe intuitiv rolul protector bărbătesc și filial, îndemnul meu pe jumătate în glumă, întreține tu atmosfera, fiind superfluu. Felix este definiția entuziasmului însuși, el transformă optimist kilometrii de parcurs până la casa bunicilor în minute și ore, Kiti ar putea fi și ea o definiție, dacă nu m-aș teme să nu tulbur vreun echilibru fragil, însă cum mă tem, mă mulțumesc să îi admir din timp în timp calmul desăvârșit prin oglinda retrovizoare, iar verișoara copiilor este cuviincioasă și discretă, balansând aerul de impetuozitate  insuflat de vecinul ei mic de scaun. Până-n munți sunt lanurile nesfârșite de floarea soarelui cele care acordează sufletește voioșia pornitului la drum, galbenul lor strălucitor anticipează ziua caniculară ce va urma, apoi, după ce trecem munții, cădem ca întotdeauna în aceeași încântătoare uimire față de frumusețea totală a podișului transilvănean, cu dealuri verzi și sate pitorești, cu vaci, cai și oi la pășunat și stoluri familiare, dar scumpe la vedere de berze și bărzoi. Ajungem repede sau senzația de iuțeală îi este destinată cu predilecție șoferului, începe trândăveala cuvenită de vacanță, pentru Horica-la pescuit cu bunicul, pentru fete-de voie absolută, pentru Felix-cu una mai puțin inactivă, el construiește cu zor vehicule extravagante și adăposturi prietenoase pentru el și animalele sale de pluș din toate pernele pe care le găsește prin casă. Rămâne deschis timpul nemăsurabil, cum deschisă va rămâne și întrebarea dulce-mustrătoare a nepoatei celei mari pentru bunici, pe noi de ce nu ne-ați lăsat să construim din perne când eram mici?

Stăteam sub umbra groasă a unui copac bătrân, cu trunchi colțuros, și mă întrebam dacă aș putea să mă cațăr până la coroana lui încâlcită, în cazul în care un urs brun ar apărea din pădurice. Nu știu ce mi-a stimulat gândurile aventuroase înăuntrul părculețului neofensiv, poate că nodurile lemnoase, neregulat împărțite pe toată desfășurarea trunchiului, ca niște trepte blânde de învățare a curajului sau poate că bucuria lui Felix alergând pe bicicletă și intrând tot mai fin către miezul echilibrului fizic. N-a apărut niciun urs, de altfel nici nu mă așteptam să apară neapărat din vreun tufiș concret, iar Felix mi-a intuit gândurile salbaticute, pentru că și-a lăsat bicicleta pe jos și a luat-o lin în sus, pe alt copac cu trunchi noduros și înclinat ca într-o reverență și o îmbiere, îmbrățișând cu mâini și cu picioare cărarea lemnoasă și zdrențuită, în urma unui porumbel bicolor, roșcat cu coadă albă, în evantai. Desigur că nu l-a ajuns din urmă, copilul pe înaripat, dar un pufulete de ciuf auriu pe ceafa băiatului s-a înfoiat subit, acolo sus, pe trunchiul înclinat, apoi a coborât c-o săritură îndrăzneață.

Felix este mândru, a lui a fost ideea să pornim sezonul de luat masa pe terasă astăzi. Dupăamiază târziu, ăsta ne este timpul pentru prânzit duminca și mai multe avantaje decurg din asta. Nu spun despre sațietatea ce ține până mai târziu și ne lasă împăcați să sărim peste cină, adesea prea îndestulată, adesea regretată, deși aș putea să spun, întrucât folosul imediat are de-a face mai degrabă cu o stare de mulțumire sufletească decât cu cea generală a trupului, de altfel mai greu de împlinit într-o singură zi din șapte. Ci spun mai ales despre încetinirea pe care ne-o îngăduim cinstit să fie în viețile noastre alergate, cu care părem să fim aleator datori; și despre acordul cu ritmul de palpitare moștenit și refăcut în nenumărate feluri de a fi din jur. Și Felix zice încântat, a mea a fost ideea, el zice din fotoliul său adânc de pe terasa deja umbrită, cu scândurile ce-o compun decolorate poetic și aerul matern de bunicuță, iar preparatele mele simple, potrivite până la urmă în simplitatea lor contextului simbolic duminical, sunt nesperat de liniștit savurate, o nesperanță din resemnare a mamei acestor de-când-se-știu-ei mofturoși prunci și de-când-se-știe-ea capricioasă pruncă. Scumpi, desigur, mai ales în atare împrejurare odihnitoare.

Copilul vrea să afle ce este mai real, un nor sau un perete alb, eu îi spun că depinde ce-l doare mai tare, a fi cu capul în nori sau a se da cu capul de pereți; o vacă mugește undeva, departe în sat, iar o porumbiță albă se drăgostește lângă un porumbel pestriț; un vers fără noimă dintr-o poezie nescrisă mi se zbate în gând și n-am destul curaj să îl traduc; un țârâit de insectă răzbate dintre cărțile din bibliotecă,  greierii de bibliotecă sunt foarte reali; o ploaie invizibilă de vară ce îmi tropăie pe terasă mă bucură de parc-aș fi copil, ropotele ei cadențate nu pot fi decât adevărate, cum obiectivă este și liniștirea minții și trupului, pe care o induc; realitatea clipei este impură și valoroasă ca întrebările nestăpânite ale copilului curios.