Îmi strigă vino cu mine, eu o ignor și mă apropii de ușă, mă urmărește cu pas hotărât și insistă cu ton de ordin, vino cu mine, însă eu vreau să stau lipită de ușă (trebuie să spun că am putere mai mare decât ea să fac ceea ce vreau să fac și profit, fac ce vreau) mă apucă de mână, știe și ea cum să-și crească agresivitatea, deci mă apucă și nu o face oricum, ci cu unghiile pe sfert roase, sfert din numărul de unghii, nu sfert din unghie, spun au și trag surprinsă mâna cu o smucitură, zic că am ceva autoritate, simt că e cazul să o pun în față, îi cer să stea să-i sărut obrazul, ea mi-l oferă instantaneu pe cel drept, apoi redevine căpitan, vi-no-cu-mi-ne am zis, îmi zice, NU vin, mai bine vino să-ți sărut obrajii, bineînțeles că se preface iarăși brusc în pisicuța blândă, ridică obrazul drept către fața mea, îl pup, adulmecându-l, apoi aștept să îmi ordone iar, și-o face. Așa. Și nu doar așa.

Când eram cam de vârsta lui Kiti, îmi găseam singurătatea trebuincioasă într-o casă plină, culcându-mă târziu și trezindu-mă devreme, ca să-mi aduc magnetofonul lângă mine, o treabă nu chiar lesnicioasă, ținând cont că aparatul era voluminos și greu, să-l sprijin oblic de marginea patului, să-l derulez la piesele favorite și să mă cufund, ascultându-le în surdină și ajutată de legănarea capului și a trunchiului pe stânga, în visare. Și Kiti, la vârsta mea de atunci, hi, hi, se bâțâie într-un fel pe aceeași melodie, doar că o face pe dreapta. Descopăr asemănarea și de bucurie îmbrăcăm amândouă ciorapi albaștri. ‘Imbrăcăm amândouă’. E impropriu spus, desigur, fiindcă EU îi aleg ciorapii din dulap și EU o ajut să-i îmbrace.

Pe Horia îl las într-un colț prăfuit de stradă din Tei. Un fel de incursiune inițiatică impusă celor de 177 de centimetri. Nu-mi cere bani de buzunar, îi are pe cei câștigați duminică, dar îi dau zece lei de la mine și-i mai dau binețea cuvenită pentru o zi senină. Pornesc către casă, reascultând doar a treia oară piesele 13, 14 și 15. Am norocul că sunt lungi și țin jumătate din drumul meu. Constat că merg de o vreme în linie dreaptă și mă gândesc că dacă Horica s-ar rătăci, i-aș spune să țină drumul drept vreo 10-15 kilometri. Numai să-l țină bateria.
 
Felix e vesel și îmi cere un pupic. De bucurie că-l primește, ‘cățelandrește’ pianul. Abia după aceea mă înștiințează că adoră să inventeze cuvinte.

Crește și se-ndeseste neobosit părul copilei strâns, într-o aproximativă neintrerupere, în câteva codițe mici. E foarte ciudată cu moațele astea, e de părere Horica, în timp ce, ca un făcut, un tânăr cu tot părul prins într-un moț în vârful capului ne taie calea. I-am liniștit fetei bretonul înfoiat cu o agrafă metalică simplă, ce-mi amintește de bunica din partea mamei dintr-o fotografie veche în sepia, a fost doar o încercare, însă agrafa nu pare s-o deranjeze, acum apare ca o tânără domniță cu pieptănătură cuminte, anacronică. Stă singură, închisă în mașină. De fapt, stă singură, închisă și mașina rămâne descuiată. Nu se mișcă, ai zice că este ea însăși dintr-o fotografie. Color, dar fără alte accesorii în afară de agrafa metalică și elasticele de păr. Nici pantofi nu poartă, de parcă ar conta, când stă singură, închisă, în mașina descuiată. Minutele trec neapărat, dar încremenirea fetei le ridiculizează trecerea. În timp, nici ridicolul nu mai e vrednic de râs. Timpul trece pur și simplu în bucăți mari, o luăm din loc. Fata își păstrează alura atemporală două zile la rând. Către sfârșitul celei de-a doua zi iese din mașină cu pantofi în picioare. Începe chiar să zâmbească ușor. Incidental găsește un jalon albastru din cauciuc, pe care îl poartă pe cap, ca pe o pălăriuță. Ăsta e semn bun. Atâta timp cât nu i se mai văd moațele de sub jalon, lui Horica nu i se mai arată ciudățenia surorii sale. Ar putea chiar s-o scoată la o înghețată. Mă rog, dacă ar renunța la jalon și la codițe, ar fi și mai bine.

Stau ascunsă în mașină, am tras draperiile, fotoliul este lăsat pe spate, citesc, pădurea umedă mă răcorește cât te aștept să vii să mă cauți din pragul școlii, sunt neprietenoasă cu lumea, de-asta stau ascunsă, nu-mi trebuie să știu de niciunele, iar tu înțelegi mofturile mamei tale și vii singur în prag, de unde repornesc să vreau să știu de câte unele, mulțumesc. Apoi, când îți apare surioara în parcare, mie îmi va fi trecut deja pe jumătate capriciul de mai devreme- încă ascult totuși muzica mea, pe care tu mă rogi s-o dau mai încet, ispitindu-mă cu o poveste spontană- așa că sunt pe jumătatea respectivă bună să vă plimb puțin prin Herastraul promis, pe aleea asta cu umbră bătrână și rădăcini răzvrătite de copaci, cu doi îndrăgostiți romantici și un suflet neliniștit, apoi noi trei și cântul monotonal al lui Kiti, până la intersecția cu aleile mai puțin asociale, unde cotim stânga către solaritate, ca să ne orbească și să ne scutească de fiecare atingere eventual neprietenoasă, o facem intuitiv, fiindcă n-avem decât tracul minim necesar pentru a păși, chiar dacă toți până la unul din grupul ăsta de adolescenți îți privesc curioși surioara, ce răsare în toate câmpurile vizuale mai ceva ca tufa uriașă de leuștean printre răsadurile pitice din grădinița mea tânără de legume, ceea ce încă mă nedumerește, deși n-ar trebui, măcar nu acum, când copila își dansează un fel de vals visceral propriu, un tril prelung și înghițit brusc, o întindere repezită către punga de pufuleți din mâinile mele și o fandare bizară cu atingerea scurtă a pantofului ei drept, un, doi, trei; un, doi, trei și de la capăt. Plimbarea e scurtă, desigur, dar e tot atât de eficientă precum va fi ploaia de vară prevăzută exasperant de fiecare entitate media, efectele ei sunt pătrunzătoare și energetice, lasă doar urme vagi de neplăcere, întrupate în imaginea dramatică și totuși comică a tristeții de pe chipul tău lipit de geamul mașinii tatălui tău și a gestului de salut al mâinii tale subțiri , Felix, când mă depășiți pe banda cealaltă, doar atât, o băltoacă fulgerătoare și caraghioasă ce va dispărea în clipa în care ne vom revedea peste doar două ore.

Vine cu testul de la matematică la semnat crezând că e testul de la română. O face cu aceeași candoare cu care tații luați repede mai încurcă vârstele copiilor lor. Etichetele ajută la ordine, dar nu prind neapărat esențele. Dacă o fac, cu atât mai bine pentru ele.

Nu-mi plac ghicitorii în stele, mă sperie ale lor preziceri și-mi împiedică încrederea. Dar nici nu mă entuziasmează tălmăcirea viselor, pentru că visez suficient de alambicat încât să mă umplu de entuziasm. Dar așa ceva! Nu pot să le înțeleg în alt fel decât ca pe gânduri învălmășite din nezicere. Îmi trebuie o cafea. În fața mea două adolescente, cam 15-17 ani, joacă piatră-foarfecă-hârtie, una din una, ca să aleagă care dintre ele să comande prima. Cea blondă natural, cu părul lung, pierde cu ‘hârtie’. Mi-e drag de ele, începe să mă întregească împrejurarea de a fi mamă de adolescent. Băieții noștri aleg întotdeauna, orice, cu piatră-foarfecă-hârtie, trei din cinci. Nu sunt amândoi adolescenți. Le place joaca cu hazardul sau le place joaca. Alegerea necontrolată este neapărat mai cinstită decât cea controlată, măcar când este o alegere între frați. Kiti se alege mereu pe ea însăși și nu o face din egoism. N-o face nici din altruism. Trihotomia atitudinii morale dinaintea unei alegeri. Măcar de-aș ști că visează! Abia atunci mi-aș face griji pentru moralitatea alegerilor ei. Neziceri are fără număr și fără seamă. În logica unei visătoare, urmează înflăcărarea. Fierbințeala pătrunzătoare a cafelei nu se socotește.

O alint, ești o broscuță, ea zâmbește, ochii mijiți îi fac zâmbetul zâmbet și nu susțin alintătura mea, dar nu contează, de ce-ar face-o, o întreb, ești o broscuță?, ea îmi răspunde că da, eu mă prefac că sunt surprinsă, dar nu faci oac, oac, însă Kiti mă uimește cu ale ei, oaca, oaca, ce sună mai degrabă ca whka, whka sau ceva așa, de râdem două zile la rând de dulcea ei strădanie. Râdem când nu ne înfurie cu insistentele ei chemări, trece de un sfârșit prelung de săptămână frământat, nu o mai încape pielea de ezitare, constanța o arde, inconstanța o enervează, nimic nu-i e pe plac, își tot cere stângaci liniștea promisă, măcar atât, zice ea în fulgerătoarele secunde de staționare, cărora abil și antrenat știu să le savurez neclintirea. Între timp, iarba crește.

În toată isteria vaccinării, cele mai supărătoare îmi apar vehemența argumentațiilor și foarte întâlnita eroare de logică de tipul generalizării pe baza experienței proprii. Nici astea nu trec cu doua palme. În plus, însăși experiența proprie este adesea incorect judecată de cel ce o are și o împărtășește în scopul de a demonstra (in)eficiența și (ne)nocivitatea vaccinurilor, întrucât acesta leagă o prezentă și particulară stare de fapt, bună sau rea, de vaccinuri, ignorând, de obicei fără bună știință, o seamă de factori ce ne influențează și ne determină prefacerile. Între timp, prejudecățile se întăresc.

Îi urez noapte bună lui Felix prin telefon în ambele seri în care se află în excursie, el primește laconic întâlnirile noastre pe unde, îi simt tulburarea din voce, dar și confortul pe care grija bună în care se lasă i-l dă. Nu plânge. Apoi sosește a treia zi, seara târziu, la școală, unde îl așteaptă Cătă, mă sună plângând și suspinând, potop de lacrimi îi inundă vorbele. Își varsă fiecare picătură de dor nezis, ascuns timid în bagajel printre animalele de pluș cu care s-a însoțit. Îl aștept doritoare pe prispă, cât îi urmăresc silueta estompată de lumina difuză a lunii, coborând din mașină, mă întreb dac-a mai crescut. Nu mai plânge, vorbește tare sau așa îmi pare glasul său în noapte, când intră pe ușă, ne descărcăm tumulturile într-o îmbrățișare prelungă în trei, Horica nu doarme. Nu îi percep creșterea, desigur creșterea, căci i-a plouat sănătos în excursie, rămâne bineînțeles puiul mamii, pui mic și încercat de dor.

Pentru a putea fi drepți este necesar să privim oblic, iar când privim drept în față, realitatea este cel mai puțin obiectivă. Din iubire pentru părinții lor care-i fixează cu adorație, copiii își cer prefacerile continue. N-am mai multă încredere în soare decât atunci când abia se ivește de peste zare. În plus, atunci privirea lui piezișă se oglindește deosebit de poetic pe Pământ.

Suntem ori foarte cuminți, ori simt eu excesiv (cum am spus și aici), însă câteodată, deși strânși cu toții laolaltă, găsesc necesar să recapitulez logic componența familială, întrucât mă împiedic de senzația de incomplet. Acum, cu Felix plecat de acasă, senzația neatrăgătoare este mai accentuată, în plus, are o notă sonoră, echoică. Cu alte cuvinte, dacă nu îl văd în fața ochilor nu înseamnă că nu este în casă, însă dacă este plecat de acasă pot să îi percep auditiv absența. Nu pot decât să îmi confirm cu asta faptul că familia, legată arbitrar de un spațiu concret, nu neapărat definitiv, este congruentă cu starea de plenitudine și consonanță. Desigur, depărtarea fizică tulbură vibratoriu un echilibru.

Mă gândesc din când în când, de data asta stimulată de introspecțiile pe care adolescența le provoacă, la plusul de emoție a băieților, legată de sora lor. Mă tulbură mărturisirile adolescentului despre necredința copilului din trecut, dar nu pot să nu mă înclin recunoscătoare în fața admirabilei și totodată terapeuticei sale generozități, ce l-au implicat și îl leagă continuu de tot ceea ce se întâmplă ‘pentru Kiti’. Dacă aș crede din tot sufletul că autismul fetei o ține de-a pururea fericită și tot l-aș zdruncina puțin, de dragul fraților ei.

Închid cu sârmă ghimpată în fiecare duminică seara la orele opt și treisprezece minute fiecare arie defavorizată de pe capul lui Kiti fiecare rotund denudat cu minuțiozitate, arată chic așa, cu gardul protector bine înfipt pe partea stânga a capului, dinspre occipital îi cade aproape pe frunte, uitasem să zic că fata preferă stânga, suplinește cu stânga vorbăria dreptei și chiar smulge zâmbete cu pumnul stâng strâns, ‘ce drăguță e’ zice frățiorul din cadă, ‘pune dopul’ îi strig cu neavenită disperare, vârtejul din jurul scurgerii ar putea să-l tragă de un picior, de fapt n-o să-l tragă îmi spun când îi observ tălpile uriașe, atât de mic și cu picioare atât de mari, disproporția mă ia prin surpindere, îmi trece grija pentru excursia în care pornește mâine cu tălpile lui sănătoase de uriaș, Kiti se întinde cu profilul drept drept în ușa băii, din unghiul ăsta am încredere că se ferește de rele, disproporția mă năucește frumos, spală-mă, spală-mă, mă zgâlțâie Felix de un capăt de corp obiectiv, mă țin strașnic de cadă cu genunchiul drept, n-ai grijă că te spăl îi zic cu cea mai cea naturalețe de iarăși mă uimește disproporția, această constantă revelație a omului excesiv.

Spunea deunăzi scriitoarea Ana Barton pe facebook că spălatul la oameni are de-a face cu neputința, în cazul fetei noastre chiar așa este, o neputință stranie de a-și integra acțiunile în context social funcțional, dar am încă mult drag pentru spălat în vârful degetelor și copila- multă înțelegere pentru pornirile mele de îndreptare, ceea ce e bine, iat-o întoarsă cu spatele la mine, îmi las mâna săpunită să îi mângâie umerii albi și rănile aspre, roșii pe care și le încrustează singură cu unghiile, copila cântă ceva nedeslușit, se simte bine în apă; contrastul dintre voioșia fetei și clandestinitatea prezenței mele în spatele ei mă tulbură, aș putea fi un răufăcător, să fiu indolentă sau de neînduplecat, iar ei să nici nu-i pese, despre asta-i neputința noastră.
 
Îmi amintesc, nu prea târziu, de ziua Sfântului Gheorghe, ca să-l îmbrățișez pe Felix George, nu-i dau decât o mică indicație lui Kiti, urează-i și tu, e ziua lui, ‘La…’, ca ea să o facă, așa dislalic cum o face, ‘la mulți ani’, iar îmbrățișarea ei ține, sunt sigură, locul multor nevoi, ceva vreme bună, ține chiar și iertarea lui, fiindcă-i smulge un fir de păr din cap.

Ridic în sfârșit legitimațiile fetei, înainte să le pun în geantă, le admir caracterele ferme, ascuțite, probante, fiindcă astfel transpar acestea de sub foliile pe care doamna de la protecția copiilor le laminează chiar sub privirea mea, îi admir și fetei din fotografie zâmbetul angelic, apoi citesc înscrisurile de pe ele, expresia ‘persoană cu handicap’ alăturată chipului surorii sale îl înduioșează pe Horica, ‘ooo, Kiti, persoană cu handicap’, nu știu acum ce cuvânt e mai înduioșător, persoană sau handicap, acum când scumpa noastră persoană se apropie de momentul dobândirii cărții de identitate, în context, nu găsesc noimă pentru existența așa de precoce a acestui act, oricum, cu fiecare gingășie spontană a fraților ei, copila capătă tot mai multă imunitate față de starea omenească de nevolnicie, cu gândul asta optimist plec mai departe și cu îndoielile pe care orice ambivalență ți le ridică, verbalizate capricios de Horica, să mă tund sau să nu mă tund acum?

Kiti nu vorbește cu mine astăzi, ea nu-mi spune că vrea mai multă atenție. Nici eu nu-i vorbesc prea mult, cuvintele care-mi scapă nu sunt de supărare, ci din comoditate. Fata nu mă strigă insistent din camera de zi, ea își umple un pumn cu floricelele mele parfumate din bolul de sticlă. Le ridică cu gestul unui cuceritor, la ce-ar mai fi bune cuvintele, când nestrigarea ei mă aduce val-vârtej în încăpere? Nu-i zic vorbe de mustrare din vârful degetului meu arătător ce-i indică bolul de sticlă. Transparentă. Floricelele împrăștie un discret iz de prospețime în cădere. Nu se aude ‘mulțumesc’ peste zâmbetul de satisfacție, nici eu nu-i mulțumesc propriu-zis, adică așa, ‘mulțumesc’, dar nu dialogăm totuși pe înțeles. Ies din cameră, Kiti rămâne acolo. Pe mutește, amuțește, nimic nu spune că îi trebuie compania mea. Vine după mine să nu-și grăiască invitația de a mă însoți cu ea. Tot uit ce presupune o acompaniere armonioasă, mă trezesc că nu-mi tace gura, îi cânt un cântec, însă ea nu-mi spune că îi place, fiindcă mă strânge cu putere de ambele mâini. Ah. ‘Vino lângă mine’, aproape că nu mă imploră din vârful buzelor ei tremurătoare. Mă duc, păstrez nevibratia fonică. Mă ține aproape cum o țineam eu când era mică și nu-mi zice sutele de cuvinte care superfluu îmi stau mie în gât. Aș tăcea, jur că aș tăcea, dacă nu mi-ar fi atât de imposibilă tăcerea; nici măcar inflamația ce-mi cuprinde laringele în zilele astea nu mă poate opri din vorbit. La fel, Kiti nu-și poate reține nevorbirea. Nu-și exprimă verbal nimic din tot ceea ce vrea să nu-mi comunice. Nu-mi comunică multă dorință, cum nu mi-a comunicat mai devreme senzațiile dureroase necunoscute, când rupea șervețel după șervețel, ca un pick-up stricat, și-și ștergea straniu ochiul stâng, apoi ochiul drept, apoi nasul și de la capăt. Poate atunci ar fi trebuit mai cu seamă să tac mărinimos, durerile nevorbite se alină cel mai bine cu mângâieri congruente. Neîndemânatico! Continuăm să nu ne vorbim frumos, ba chiar nu ne cântăm cu drag, nu știu ce sclipește mai tare, soarele  reflectat în icoana Maicii Domnului de deasupra capetelor noastre sau încântarea din privirea ei. Se ridică, uneori declarațiile prin viu negrai sunt prea stăruitoare. Mă lasă singură în bibliotecă, dar revine imediat cu Maggie într-o mână. Mă conduce din nou cu cealaltă mână și nu îmi spune să stau jos. O trântește pe Maggie pe canapea, lângă mine, apoi se așază cu fundul pe pieptul păpușii cântătoare. Maggie începe să-și cânte cântecelele cu voce suavă, ușor înfundată de sub greutatea fetei, iar Kiti nu mă încunoștințează despre dreptul ei dobândit la micile fericiri ale vieții.

Deschid ușa către terasă și parfum de leuștean, frumoasa asta își caută scăpare peste perdeaua de frunze ale mestecenilor, zboară pestriț, măscărici la carnaval, perdeaua de frunze, se țese subit (nu este virgulă între subiect și predicat) ca într-o magie sau ca în poveștile lui Felix unde se ‘apasă un buton’, multe butoane se apasă zilele astea, efectele apăsărilor sunt celeste, dar pot fi și înfricoșătoare, carusel de prefaceri, închid vinovat ușa dinspre terasă și senzații, este al doilea an când ne vizitează pupăza, oare o fi aceeași?, copiii se bucură, chiuie și Kiti împreună cu bucuria, chemare misterioasă și pupăza revine, ‘haide s-o ținem!’, îi urmăresc prin fereastră iscusința, simte magistral în vârful ciocului ascuțit, pickhummer de finețe, perforează suprafețe impresionante cât noi privim visători la teiul tânăr, mai că am coborî la ea să o poftim în copacul viguros și parfumat ce se va face, probabil că nu este nevoie, sunt două ore întregi de când e în grădina noastră, poate reușesc băieții s-o mângâie odată și-odată, cum reușește în cele din urmă și Felix să mângâie câinii, mai mari decât el și categoric mai grei, e fericit să tot repete gestul, fericit ca exploratorul pe noul tărâm cucerit, de aceea îi propun ca una dintre cele două fotografii-temă de vacanță, pe care trebuie să le trimită profesoarei de engleză, să fie aceasta, ‘Felix, mângâind câinii’, și Kiti pare să-și fi completat tema ei universală de vacanță, redobândirea desăvârșitei relaxări, s-o țină o vreme, și ce vreme frumoasă se arată, noroc cu încrederea, altfel n-o mai așteptam vreodată.

Îl ascultăm pe Louis Armstrong, în felul ăsta ajungem să vorbim despre segregația rasială, copiii sunt indignați de comparațiile provocatoare cu o gorilă făcute de ziariști ai vremurilor sale, conchidem împreună că discriminările aduc prea multă tristețe în lume, Horica își amintește de acea gorilă-mamă din grădina zoologică din Dublin care l-a înspăimântat cu privirea ei insistentă ațintită spre mine, Felix întreabă ‘a cui privire’, eu răspund, ‘privirea mamei, adică a mea, dacă vrei’, ceea ce îl face să mă atenționeze că va plânge dacă mai spun asta, cum ar veni, mama lui nu e o gorilă; dar eu râd amuzată, la fel și Horica, continui să-l tachinez, de ce te superi, dacă eu sunt gorilă, tu ești un puiuț de gorilă, u, u, u, zic, până începe să râdă.
 
Felix este pregătit pentru prima lui excursie cu școala, partea dificilă, înnoptatul departe de casă, este depășită în dificultate de iminenta participare la cursurile școlare alături de altă clasă, în cazul în care refuză excursia, cu alte cuvinte un minus este anulat de alt minus, rămâne încântarea, excursia propriu-zisă. Nu știu ce simt în legătură cu asta, contez pe ceva dor și-ngrijorare la momentul potrivit.
 
Privită în zare, grădina noastră pare să se învăluie delicat de un verde de smarald, crește iarba. Zonele pleșuve mă îngrijorează, dar Cătă mă liniștește, ‘se-nfrățeste’, cum zice nea Fane. Înfrățirea e bună. Dacă nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, ei bine, unele fapte mai puțin bune vor fi recompensate. Împart  bucuroasă împreună cu Cătă concluzia unei cercetări ce arată că smulgerea părului din cap de pe zone compacte duce la ‘înfrațirea’ noilor foliculi, printr-un mecanism chimic de comunicare intercelulară. Interesantă concluzie, de altfel probată de atâția ani de Kiti cea tricotilomaniacă. Această veste despre ‘înfrățire’ vine cu un îndemn și o urare pentru chelioși: stai calm și smulge-l, nu-l lăsa să cadă singur!

Uneori stau și gândesc, alteori doar stau, ca-n bancul ăla, mai mă găsesc mergând anapoda sau drept când cuget deșănțat ori când o fac ca răspuns logic al unor întâmplări, desigur, sunt un băștinaș al propriilor mele limite, fizice și spirituale, tot mai sănătos aclimatizat în mine, ceea ce e și rău, dar e și bine, din ce în ce mai rău, din ce în ce mai bine, prefer ordinea asta, însă și cealaltă e o opțiune, ideea e că văd încețoșat peste graniță, fiindcă uit să exersez s-o fac, noroc cu acești excepționali paleontologi de impresii uitate, copiii. Mulțumesc!

M-am plictisit de tine fără ochelari, îi aruncă Felix lui Horia, recent și neclintit purtător de lentile de contact, știu că o spune în joacă, dar o spune și cu dor de sine, Horia ‘il răsplătește’, dar îi și înțelege melancolia, el face o dezvăluire, știi, de fapt când te tachinam, spunându-ți că ești mic, tu chiar erai mic,  Felix mormăie înțelept că știe, iar Kiti, între ei, amortizează fluxurile de energie, zâmbindu-i fratelui mare, un zâmbet aproape cât o explicație, și mângâindu-l, mai ții minte când îți luam ochelarii de pe nas? Mă gândesc la dor ca la o decompensare și, pe cât de firesc este el, pe atât de îndreptățită este întrebarea care este pornirea naturală a omului, către echilibrare sau către dezechilibrare? Nu pot. Nu știu. Nu voiesc. Mi-e foarte greu să nu mă las copleșită de dor când aflu brutal că o doare. Dorul de a o ține pe toată în brațele mele, pe canapeaua roșie, scurtă din fața șemineului, nu fiindcă durerea ființei cu dimensiuni mici este mai mică, ci fiindcă social, evolutiv suntem mai bine pregătiți să le înțelegem durerile când sunt mititei, decât atunci când nu pot, nu știu, nu voiesc a ne spune. Desigur, mă prefac că este mică și o apăs în strânsoare caldă, de dor, miroase frumos, a migdală și lămâie verde, parfumul pielii ei (mereu mă surprind adulmecându-i parfumul) îmi potolește dorul și-mi calmează gândurile înspăimântătoare ale leacurilor radicale; accept că gândesc impulsiv și că mă întâmplu stăpânit, zic, slavă Domnului, apoi număr rar până la zece în slovenă, fiindcă o amuză și îi umple un mic gol, adică o presurizează, care(oare)vasăzică cunoaște și ea dorul?

Nu te îndoi că turcoazul e albastru 
cum te îndoiești de tot ce nu este impresia ta sfătoasă 
fiindcă e pe atât de albastru 
pe cât de singur sunt eu pe lume.

S-ar putea spune că te oblig să mă iubești, iar întrucâtva chiar asta fac. Când copilul mi-a ordonat mai demult, ‘te oblig să mă iubești’, de fapt nu-mi dădea ordine, ci cerea o mângâiere care să-i alunge tristețea. Așa e și ziua albastră de 2 aprilie, o strigare pentru bunăvoința de a ne privi în ochi o clipă.

Ziua este mai frumoasă decât pot eu să o simt. Aș putea să consider asta ca o compensație a faptului că mă încăpățânez adesea să văd mai multă frumusețe în zile obiectiv urâte. N-o fac, în definitiv echilibrul se împlinește mai subtil decât printr-o egalitate banală de numere. Înghit pastile cu durere, de parcă mi-aș înghiți principii, și plâng de ciudă. Firele de iarbă sunt mânate timid din interior de impulsul roditor și, pentru că le observ, încerc o emoție pozitivă. Ea mă duce către copii, în momentul ăsta ei se etalează lumii. Lumea este curioasă, veselă și empatică. Este și indiferentă, tristă și autocentrata. Copiii nu pot fi altfel decât trebuie să fie. O binecuvântare și o suferință, deopotrivă.

*Peruzea(Turcoazul) este o piatră semiprețioasă, simbol al generozității, sincerității si afecțiunii.

Urmăresc un film artistic cu scenariul după o întâmplare reală petrecută în timpul celui de-al doilea război mondial, filmul este presărat cu imagini-document absolut răvășitoare, e prea mult, îl opresc. Cum își pierd oamenii umanitatea, n-am cum să nu mă întreb, apoi îmi apare în fața ochilor femeia de aseară, o văd cum mă sfidează când o rog să-mi cedeze locul din parcare, loc cuvenit mașinii în care fetița mea cu handicap mă urmărește și mă așteaptă cu chipul angelic lipit de luneta mașinii, femeie-mamă, tot ca mine, ușor descompusă de răutate, dar mândră, precum un cititor îngâmfat de cursă lungă care nu înțelege mai nimic din ce citește. Mă tem.
 
Copiii mă trag după ei în pădure, eu nu pot să mă împotrivesc, fiindcă îmi lipsește vocea cu care i-aș putea absorbi din pădure. Le calc pe urme cu grijă, pământul reavăn se lipește de cizme. Băieții își caută bețele lăsate la umbra unui copac. Sunt mulți copaci, constată ei, o mare de frați gemeni le-ar putea părea, cu toții privesc către cer, parcă înadins, ca să le evite băieților privirile cercetătoare. Aleargă dezordonat din copac în copac, ca bilele pe masa de snooker, Felix mă caută din ochi din timp în timp, știe că trebuie să ajungem s-o luăm pe Kiti, eu îi vorbesc prin semne, pe-nțeles, ‘luati bețe noi și să plecăm’. Ei fac întocmai și plecăm, trei ditamai toiagele se reazemă de doi băieți fericiți. Mă supun.

‘Fetițele mari nu se mai joacă cu păpusi’, înțelege cu sufletul ei de mamă-artist prietena Roxana Ene, privind fotografia copilei noastre, pe care nu mă împotrivesc să o expun, nu sunt singura pe care expresia surprinsă o inspiră, de aceea îi dedică acest poem:

A GIRL WITH A DOLL

there´s a fly on the wall
and the shadow of a girl with a doll
and folks keep asking me why
is the girl so darn shy
I too wonder sometimes
but I´m careful with rhymes
so I´d rather pretend
I´m the doll

lyric poem
by Roxana Ené

Mulțumim, ne-ai emoționat!

***

Zilele ploioase, calde și lipsite de melancolie ne țin acasă peste sfârșitul de săptămână, dar acasă ne țin adesea și zilele reci, și cele însorite sau secetoase, și chiar zilele ușor confuze. Suntem statici, dar inerția noastră nu e imuabilă, nici fericirea nu e neapărat în altă parte. Fotografiez încâlcit, trebăluiesc haotic, dar dezordinea îmi împlinește nevoia de ordonare. Intru în cele mai misterioase lăcașuri ale casei, o fac cu gravitatea imanentă pătrunderii acolo, debaralele înmagazinează întotdeauna energii vulcanice, descâlcesc și tai, regăsesc și mă îmbujorez. Felix se descrie pe sine în fața doamnei profesoare prin compoziția pentru pian imprimată, înfășurat cu totul în perdea, când îi revine curajul, începe lecția. Lecția de pian curge lin într-un spațiu atemporal armonios, până ce oboseala trupului firav se arată sub înfățișarea delicată a două lacrimi ca două mărgăritare pe obraji. Când un copil plânge, spațiul începe să depindă de timp. Număr lacrimile precum aș număra secundele; sau minutele. Număr apoi niște copii în joacă, îl caut pe cel mai mare și pe cel mai mic. Cu toții încap în câmpul meu vizual, simt o bucurie. Mă caut de bucurie, cum mă caut și de nefericire, când apare, și observ că a fi mama unui copil mă îndreptățește să fiu mama unei mulțimi de copii; măcar dragul. Iese soarele și îmi desenează o umbră măgulitoare. De fapt, toate umbrele sunt măgulitoare, cum toată maternitatea e încărcată de drag. De-asta tânjesc după soare, ca să-mi releve bucuria, ca pe-o umbră.

Știu că glumește pe jumătate, însă cealaltă jumătate mă scoate din sărite. Nu înghit în sec, întrucât iritarea mea este plină de conținut, așadar îi spun fără înconjur că el, Horica, îmi apare în clipa asta neplăcut de impulsiv. Tace, când ar putea să năvălească într-o dispută, eu nu tac, fiindcă tăcerea mea ar putea stârni una. Nu mă ascund să-i spun că pe cât de naturală este respingerea părinților de către adolescent, pe atât de supărătoare, dar firești, sunt anumite gesturi, vorbe, acțiuni ale copilului pentru părinți. Știe. Intrăm în dialog, negustorim un teritoriu de pace. Ne invoim cumsecade la unul. Iscusința destăinuirii.
 
Încântarea de a mă trezi în cadența ploii de primăvară are noima ei, o dată este energizarea centrifugă, dinspre miez către exterior, ce se întâmplă subtil, odată cu primii picuri cărora le percep șopotele, fără s-o știu, apoi stă în decența cu care primesc statu-quoul, datul zilei ce pornește să fie. În plus, este prima dimineață caldă, după multe altele, de altfel, încă o bună vestire, acum a primăverii, precum este și înflorirea astăzi a primei narcise în grădina noastră.
 
Fiindcă îi tot cercetez grădinii suflul reținut și pentru că mă știu departe de intimitatea către care tânjesc, amintesc aici un mic, dar frumos fragment din Meteorii, de Michel Tournier, despre grădinile japoneze: “Grădina și casa trebuie să se amestece intim una cu alta. Grădinile occidentale nu cunosc această lege. Casa occidentală e înfiptă ca un țăruș în mijlocul unei grădini de care nu ține seama și pe care o contrariază. Iar ignorarea reciprocă naște dușmănia și ura. Casa înțeleptului investește grădina cu o serie de clădiri ușoare, ridicate pe stâlpi de lemn așezați pe piatre plate. Panourile culisante, unele opace, altele translucide, desenează un spațiu mișcător care face ușile și ferestrele inutile. Grădina și casa se scaldă în aceeași lumină. În casa japoneză tradițională n-ar putea fi curent, nu e decât vânt. Casa, printr-o rețea de punți și de galerii, pare a se dilua în grădină. Într-adevăr, nu știi care din ele o invadează și o absoarbe pe cealaltă. E mai mult decât o căsătorie fericită, e aceeași ființă.”