Zilele trecute mi-a apărut înainte un text frumos, deși cam ascuțit la rememorare, despre cum a râs și-a râs odată Kiti până la epuizare, a noastră, nu a ei, iar pentru că mi s-a părut frumos (fiindcă nu toate îmi plac, recunosc), l-am scos în față. Ei bine, duminica ce tocmai a trecut, Kiti a râs din nou exasperant, ca atare, nu pot spune cu certitudine că durerea de cap ce mi s-a construit treptat, bineînțeles, în cap s-a petrecut din cauza soarelui brutal arzător pe care l-am îngăduit să ma atingă nemijlocit, desigur, tot pe cap. Continuitatea neiertătoare a crizei bizare de râs a revelat existența tot mai puțin surprinzătoare a unei categorii de oameni fericit discreți, care nu simt neapărat nevoia să se holbeze întrebător la copilă, ceea ce doresc cât mai multora dintre noi. De dimineață, deși râsul a părut să fi încetat, cefaleea a rezistat, ceea ce nu este un fapt negreșit de mirare, întrucât niște hohote care hohotesc ore în șir au putința să impresioneze prin reverberație intracraniană un aparat otologic sensibil și, evident, hipersensibilizat. Din fericire, împotriva tensiunilor pe care, în general, orice lucrătură (hi, hi) zeloasă le produce există cafeaua sau licoarea absolută, deopotrivă exotică și familiară, fără de care încă multe alte încordări nenecesare s-ar cere demonstrate. Și nu doar cafeaua. De exemplu, ochii și, prin ei, privitul sau, mai bine, admiratul. Felix este complet de acord că acțiunea de a privi (chiar fără admirație) te poate elibera de tensiuni, mai cu seamă de tensiunea de a fi urmărit din spate, lateral sau de oriunde, de aceea, fără a avea știință de vreo atare tensiune, el privește încântat și cu oarecare gelozie planta cu ochi din imaginea de dedesubt. Apoi, este de neignorat că a sosit vara.
