viata

Mămica zilei

by maria, Posted on

Mămica zilei, eu sunt, așa zice Felix, tot el zice mult și zicând, își mai cere dreptul de a își vedea papionașul, da, are un papionaș negru agățat de gulerul cămășii lui noi, albă, cu steluțe minuscule, negre, cincizeci de lei noi, adică lei, că nu mai sunt noi de ani buni, ce face parte din ‘echipamentul’ lui de scenă pentru când va susține primul lui recital de pian, la un palat, eu nu vreau să cânt la un palat, mai zice el, dar de ce nu ai cânta și la un palat, pentru că mi-e rușine, bine-bine, știu eu cum să uiți de rușine, da, zice el, și eu știu, un dinozaur într-un camion ar putea să îl facă să uite de rușine, de aceea aplicăm metodă indezirabilă de educație și promitem marea cu sarea, de fapt, dinozaurul în acel camion, el tot insistă să și probeze papionașul, așadar stăm bine, mersi.

Si Kiti, în această dimineață, mă crede mămica zilei, deși nu o spune explicit, altfel de ce mi-ar deșerta cu gest delicat întreg borcanul cu cereale direct pe gresia din bucătărie și de ce ar face același lucru în mijloc de bibliotecă cu paharul de suc nebăut și uitat de Horica aseară pe birou, eu sunt deja copleșită de găsirea papionașului de mai sus printre maldărele de haine, genți și plase, distribuite într-un delușor simpatic în plin hol de intrare în casă de către Kiti, așadar îl declar pe tati taticul zilei, mersi de ajutorul cu mătura și fărașul, apoi cu mopul, tăticule al zilei, iar pe mai departe să îmi arate, tot Kiti, că într-adevăr nu glumește când mă înscăunează admirativ mămica zilei, căci, aflându-ne amândouă în baie, ca în fiecare dimineață, îmi zâmbește încântător și mă poftește să o alint cu o pată discretă de fard de pleoapă, o atingere ușoară de ruj pe buze și unul, hai două, pufuri de parfum îmbietor pe rochiță, așadar stăm bine, mersi.

Înlănțuite

by maria, Posted on

Inițial, culorile se topesc unele într-altele, fiecare este când dizolvat, când dizolvant, în funcție de culoarea de lângă. Întâlnirea.

Urmează ca intensa heterogenitate rezultată din scurgerile haotice și circumstanțiale de culoare să-și atingă limita și să devină marele cenușiu. Cunoașterea.

În final, griul omniprezent purcede către pământ întru sedimentare, limpezind desăvârșit vechiul amestec de culori. Acesta este acoperit discret de o peliculă de lichid transparent, pur, cred că are și un fin gust sărat, liantul lumii. Acceptarea.

Ploaia. Lacrimile cerului pentru împlinirea pământului. Viața.

 

Când un cârnăcior devine pretext pentru duioșie

by maria, Posted on

Țîrrrrr, țîrrrr, sună telefonul. Mă ridic, e mobil, dar stă mai mult conectat la priză, răspund, alo, alo, aud o răsuflare dragă. Apoi, o voce dragă, vorbește rar, subțire și gros în același timp, sunt eu, Felix, ham-ham, vreau să spun, de fapt, Felix, pauză, ham, pauză, ham. Tresar, nu fiindcă nu știu cu cine vorbesc, ci pentru că realizez că nu i-am auzit vocea niciodată de mai departe de douăzeci de metri de mine. Apăs ca fulgerul (nu vreau să-i pierd nici un cuvințel, nu sunt în pericol, vorbește rar, ziceam) două butoane ale telefonului ca să îi răsune glasul cu timbru de rățușcă în toată camera. ‘Am lăsat-o pe Kiti la școală’, mai zice el și zisul mă învăluie, apoi se disipează înspre tavan, ‘și acum mergem la cafea’, iar vibrația enunțului ăstuia în contact cu cel de pe tavan îmi dă senzația de stereofonie. ‘Oooo, drăguților, mergeți, ca băieții, la cafea, pe unde sunteti’, mă pisicesc inconștient prin mimetism, ‘unde suntem, tati’ e răspunsul lui Felix către tati și ‘pe Popa Nan’, către mine.

Îi simt unda de tristețe în voce, ‘așa sunt eu’, îmi zice mereu când îl întreb de ce e supărat, acum nu e chiar supărat, dar ‘îmi place mai mult de mami’, iar asta înseamnă că ar vrea ca eu să îl duc la grădiniță de fiecare dată sau măcar în zilele obișnuite. Astăzi nu e o zi obișnuită, e programul un pic modificat săptămâna asta, astfel că ‘e o prostie de mașină, mașina lui tati’ are justificare. Și, chiar dacă îi place la grădiniță, nu cred că va veni ziua în care să se bucure că e zi de grădiniță, așa cum se bucură alți copii. În plus, mai e și supărat pe Sasha, ‘n-o să mă mai joc niciodată cu Sasha’, pentru că ‘n-a vrut să împartă cu mine cârnăciorul’.

Eu şi copiii mei

by maria, Posted on

Îmi este nespus de drag să ies cu copiii pe oriunde merg, cu sau fără treburi. Ca aseară. Copiii sunt în paturi seara la 8-8 jumate (ei, Horică o mai lungeşte până pe la 9, el e în categoria almost teen), însă excepţiile de la regula asta se ivesc cam o dată la 10-15 zile. Împreună cu cei doi mai mici, am plecat să-l luăm pe Horică de la şcoală, de unde am pornit spre Otopeni, acolo unde am avut o întâlnire pentru a achiziţiona nişte obiecte pentru casă. În cazuri din acestea şi dacă îl am pe Horică cu mine, omul meu de încredere, îi las pe toţi trei în maşină cu geamurile deschise, fără cheie de contact şi cu un telefon mobil la îndemână. Nu îi las oriunde singuri în maşină, de data asta, insă, parcasem maşina într-o curte privată, deci copiii au rămas în siguranţă. După ce mi-am rezolvat treburile, trecuseră cam 40 de minute, am ieşit şi i-am găsit liniştiţi, dar pe alte locuri decât îi lăsasem, iar Kiti privea senină pe geam din locul ei, poate spre pisicuţa jucăuşă, pe care o smotociseră cu două zile înainte băieţii mei. O doamnă ieşise dintr-o încăpere a clădirii cu două portocale mari, probabil îi urmărise de ceva timp, şi mă aştepta, pentru ca să le dăruiască copiilor, de drag probabil, laudandu-i admirativ cât de frumos s-au jucat tot acest timp. I-am mulţumit, i-am reancorat în scaunele lor şi am pornit înapoi spre oraş.

Nu este momentul cel mai fericit să te întorci în oraş dinspre Otopeni, seara la şapte. Dar nici n-aveam de gand să o fac incă, pentru că îmi doream neapărat să-i dăruiesc Alinei un cadou de ziua ei, aşa că am renunţat la a aştepta într-un şir enorm de maşini depăşirea obstacolului Băneasa şi am făcut stânga, la centrul comercial de-acolo. In parcare am fost tinta lui Kiti prin portiera larg deschisă a portbagajului, de unde scoteam căruciorul pentru Felix, care m-a luat in vizor, bombardandu-ma cu cele două portocale mari de mai sus. Şi cum ora la care preconizam să ajungem acasă ar fi depăşit cu mult ora admisă pentru servirea cinei, am hotărât să ne oprim la Pizza Hut. Aici am cerut masa cea mai retrasă, aşa cum facem întotdeauna, şi am primit o măsuţă destul de mică pentru potenţialul distrugător mare al lui Kiti, de cel al lui Felix nu aveam de ce să îmi fac griji, întrucât l-am imobilizat în scaunul de copil al restaurantului. În ciuda temerilor mele legate de dimensiunea zgârcită a mesei, scaunele înconjurătoare, de fapt fotolii în toată regula, s-au dovedit a fi suficient de comode pentru a primi copiii în ele şi a le anula orice potenţială tentativă de asalt asupra mesei şi a obiectelor de pe ea. Pentru cină am împărţit în patru două pizza, una “fără nimic” aşa cum îi place lui Horică, adică Margherita şi una cu parmezan şi rozmarin, model nou şi foarte delicios. Kiti, Felix şi cu mine am împărţit o salată din salată verde, roşii, ardei şi ceapă cam aşa: ceapă şi salată- Kiti, salată, ardei şi roşii- Felix şi ce-a mai rămas- eu. De fapt niciodată nu pot spera la ce a mai rămas dintr-o salată, atâta timp cât opţiunea de a lăsa ceva din ea este a lui Kiti. Aşa că rectific: pe măsură ce împărţeam din salată în stânga şi dreapta, mai ciuguleam şi eu când una, când alta. Iar Horică, înfometat după şcoală, nu a împărţit cu nimeni, i-am acordat acest drept fără tăgadă, o porţie arătoasă de penne cu parmezan şi pâine cu usturoi. La masă am povestit, mai exact ne-a povestit Horică întâmplări de la şcoală, nu există zi de şcoală fără întâmplări istorisite de el şi iată un motiv pentru a savura zâmbind cina în patru. Kiti înţelege stările noastre şi le onorează prin mimetism, aşadar am avut parte de o Kiti la fel de veselă precum rânjitii de fraţii ei. Kiti a reuşit chiar să facă prima ei comandă într-un restaurant, spunându-i chelnarului, când acesta ne-a adus apa, destul de clar, “apă”. Motiv pentru care băiatul i-a oferit un pahar cu apă. Felix a vrut să se asigure din nou că el este puiul meu, apoi, pupându-mă pe mână, mi-a spus, “te pupă puiul tău!”.

Apoi am dat fuga aproape la propriu într-un magazin, unde am stat destul de mult ca să alegem, întotdeauna mă sfătuiesc şi cu Horică, atunci când fac un cadou, cel mai potrivit cadou pentru Alina. Horia m-a ajutat să analizez argumente pro şi împotriva alegerii unui anumit articol, iar remarca lui, că ar fi cazul să-i cumpărăm Alinei o geantă, întrucât cea maro cu care mai vine pe la noi este de babă, aproape că m-a convins, însă am renunţat în favoarea unui jerseu tare şic prin croială şi mai ales culoare. Cred că i-a plăcut cadoul, de aceea suntem mulţumiţi şi bucuroşi pentru misiunea reuşită.

Am părăsit în bătaia duşmănoasă a vântului Băneasa şomping city, aşa cum îi zice Felix, iar tot el, vântul, l-a trezit destul de brutal din somnicul care-l învăluise în căruciorul său pe mezin. Ne-am aruncat cu repeziciune în maşina încălzită încă de peste zi şi am luat-o spre casă. Văzând podul încă încărcat de maşini am ales să intrăm în oraş pe strada Jandarmeriei şi bine am făcut, pentru că nu ne-a luat nici douăzeci de minute să trecem de piaţa Presei libere, iar la nouă şi un sfert am ajuns în faţa casei, de unde l-am luat şi pe tati care ne aştepta cuminte în maşina lui, evident, fără cheie de acasă.

Nu mai ieşisem la masă de mult doar eu cu copiii,  de aceea o păstrez ca pe o experientă foarte placută, pentru că îmi este nespus de drag sa ies cu ei oriunde. Dar parcă am mai spus-o o dată, astăzi!

Cum îşi începe Kiti ziua, un tic nervos şi un breloc

by maria, Posted on

Nu este cel mai simplu lucru pe lume să stai întins în pat alături de Kiti. Asta însă doar dacă nu o cunoşti bine. În primul rând, trebuie să ştii că pe la orele dimineţii, atunci când cocoşii ne dau bineţe şi somnul este, în cazuri ca al meu, cel mai dulce cu putinţă, vei avea o trezire relativ brutală, din cauza zgomotului metalic al protecţiei de uşă care întâlneşte gresia în cădere, împinsă de Kiti. Invariabil, dimineaţă de dimineaţă. În secundele următoare uşa întredeschisă a dormitorului se izbeşte de perete şi Kiti plonjează ca o înotătoare în patul în care somnul s-a întrerupt fără voia sau controlul tău. De acum, să te ţii bine, patul se transformă într-o barcă pe o mare agitată, barca ce o loveşte fără milă din toate părţile, obligându-i pe vâslaşi să se ferească de eventualele lovituri primite. Cu o pernă, o inimă roşie cu două braţe de la Ikea, în braţele mele, mă protejez de picioarele lungi şi dispuse pe multe traiectorii ale lui Kiti. Cu toate astea mă simt foarte bine când îşi lipeşte obrăjorii rotunzi şi buziţele moi de faţa mea. Pentru că aşa îi place ei să stea, cuibărită cu fătuca peste a mea sau a lui tati. Iar corpuşorul ei de fetiţă, corpuşor în mişcare aproape continuă, îmi calcă braţe, picioare, trunchi, punându-mi sângele în mişcare ca intr-un veritabil masaj. Şi apoi, sincer, cui nu-i face plăcere un masaj? Mie, întotdeauna cu drag, iar astăzi, cu atât mai mult cu cât un junghi intercostal nu-mi dă pace.

Felix este supărat pe mine, altfel de ce mi-ar spune pe ton iritat, mami, niciodată mai vobesc cu tine, şi este supărat şi pe Kiti, fiindcă am un tic nevos si fiindcă îmi ia jucăria.

Tati nu-i acum acasă, o să se bucure să afle, când va veni, că am găsit uscătorul de păr pe care l-am căutat împreună disperaţi aseară prin toate locurile prin care orice om normal l-ar căuta într-o casă, până când părul lui Horica, proaspăt spălat, s-a uscat de la sine. Chiar dacă ştim că Kiti aruncă obiecte după calculator, nu ştim cum a ajuns la uscătorul de păr, al cărui loc este pe un dulap, pentru că, da, acolo l-am găsit, după calculator.

La finala turneului de tenis vremea a fost perfectă pentru jucatori, dar si pentru spectatori, jocul-destul de frumos, doar Horica a rămas dezamăgit şi cu mingea pentru autografe nesemnată de nici un campion anul acesta. S-a consolat cu un mic breloc în formă de miniminge de tenis montat deja la ghiozdan pe partea opusă celei de care atârnă brelocul-leopard.

Drumuri

by maria, Posted on

Astăzi nu mi-a mai plăcut în Bucureşti! Am căutat librăriile de pe Magheru, dar ca să ajung acolo am avut de trecut munţii. De data asta greul şi urâtul mi-au apărut sub forma deja faimoaselor maşini parcate până-n ziduri astfel încât doar de te-ai strecura cu trup firav ai încăpea pe trotuarul minuscul; apoi de sub piatra scoasă din drum şi din gropile cu traiectorii neaşteptate ale străduţelor odată elegante praful ancestral cu miros dezgustător de urină aproape te cuprinde de nu găseşti grabnic calea spre vreo piaţetă.

Având de parcurs mai multe sute de metri pe jos sunt nevoită să îmi duc puiuţul în cărucior, de nu, voi fi cu siguranţă obligată să îl car la un moment dat. Ceea ce e exclus acum şi aici. În atari condiţii căruciorul meu lăudat îmi este deopotrivă prieten şi povară.

Mi-ar plăcea să nu mai circule nici picior de maşină prin centrul bietului Bucureşti. Oricum sens nu are să o facă. Distanţele sunt mici, ele se pot parcurge cu uşurinţă altfel decât cu maşina dar ştiu că lucrurile nu sunt aşa de simple. Cert este că nu este deloc prietenos cu pietonii, nici măcar acum, de ziua lui. Astăzi nu mi-a plăcut în Bucureşti!

Nimicuri zilnice sau cum ne adaptăm noului ritm

by maria, Posted on

A început şcoala, am intrat în alertă, însă constat, deşi numai după câteva zile, că nu e chiar atât de rău pentru mine, dar nici pentru Horica să aibă şcoală dupăamiaza. Orele încep la 12, într-o zi chiar la 11 şi nu se termină mai târziu de 5 decât într-o singură zi (la 6) astfel că nu este compromisă, aşa cum mă aşteptam, întreaga zi. Dimineţile suntem la “tenisul lui Hoica”, în parcul “nostru” familiar, deci prietenos şi nu e nimic mai îmbucurător decât să-ţi începi ziua în oraşul ăsta poluat şi încărcat de zgomot cu mişcare în natură. Iar dacă dimineţile de septembrie sunt la fel de senine şi blânde ca cele ale săptămânii în curs, atunci garantat este asigurată doza necesară de energie pentru o zi bună.

Dacă voi reciti cele de mai sus mă voi minuna cum am putut să scriu chiar eu aşa ceva. Asta întrucât nu aş fi crezut să pot să regăsesc natura în centrul oraşului. Probabil că depinde şi de cum vrei să trăieşti şi de cât de mult efort vrei să depui ca să te simţi cât de cât bine.

Clasa a cincea continuă să fie “extraordinară” pentru Horica ceea ce nu poate decât să mă bucure. Asta pe lângă faptul că profesoara de muzică s-a autodeclarat “cea mai rea” profesoară din şcoală şi i-a ameninţat pe copii încă de la prima întâlnire cu note de unu sau doi. I-a mai întrebat pe copii dacă ştiu şi alte arte în afară de muzică, iar Horia, foarte comunicativ, a răspuns “artele marţiale”. Fiind aşa cum se doreşte a fi, cea mai rea profesoară din şcoală, doamna de muzică l-a apostrofat pe Horica pentru “gafa” impardonabilă, lăsându-l ironic şi arogant pe copil în neştiinţă, acesta întrebându-se în van “atunci de ce se numesc arte?”. În rest, cartea de istorie este aproape dată gata, ah, de-aş fi fost şi eu aşa, nu mai pătimeam la orele de istorie, la fel şi geografia. Iar sandwichurile de la Snack attackul de lângă şcoală sunt delicioase.

Kiti începe şcoala abia de luni şi nu este nerăbdătoare sau nu pot eu să identific vreo emoţie în sensul ăsta. În schimb de dimineaţă am asistat în premieră cu toţii, chiar şi tati, la o demonstraţie de raţionalitate, agilitate şi îndemânare din partea lui Kiti care, murdărindu-se pe mâini cu gem, s-a îndreptat rapid spre sulul de şerveţele, l-a rulat, eliberându-şi două şerveţele, pe care le-a rupt şi s-a şters cu ele pe mâini de gem. Asta din partea lui Kiti, fetiţa care aşteaptă leneşă şi pasivă să i se rezolve toate problemele. Acum se odihneşte puţin în camera lui Horica unde se joacă şi Felix în aşteptarea mesei de prânz.

Care Felix a fost foarte nemulţumit de mine, văzându-mă că pun în oala de pe foc apa fiartă cu fierbătorul cu care fac ceai de obicei, asta pentru că “mie nu-mi piace supica fierbinte, de ce o faci aşa?”. Adevărul că logica lui îmi place şi mie, nici eu nu mă înnebunesc după supici fierbinţi de pe foc, dar alt fel nu cunosc şi nu că aş evita să ard gazul de pomană la propriu (pentru ca oricum în schimb ard curentul), dar nu vreau să ard gazul de pomană la figurat, întrucât prefer să ies cât mai repede din bucătărie pentru că am şi nişte facturi de plătit. Ah, mi-am amintit, mai trebuie să îmi plătesc o datorie pe care am făcut-o întrucât am ratat o întâlnire unde nu am ajuns nu pentru că aş fi întârziat (asta eu nu o fac decât foarte foarte rar şi întârzierea nu ţine de mine) ci pentru că am crezut că e marţi dar era miercuri. Motiv pentru care îmi cer scuze şi public faţă de cei care m-au aşteptat în zadar şi promit să-mi găsesc cât mai curând agendă pe noul an şcolar ca să-mi completeze memoria îngustată şi nerevizuita de ceva vreme.

Schimbare

by maria, Posted on

Am o oboseală în mine! Nu-mi place să dorm dupăamiaza. Nu că mi-aş permite, nu, asta nu, cel puţin nu când Horica învaţă dupămasa. De fapt, e impropriu zis după masă, întrucât copilul ăsta n-ar putea înghiţi o masă de prânz înainte de ora amiezii. Astfel că pleacă la şcoală nemâncat, are totuşi un sandwich şi o sana în ghiozdan, pe care sper să le dea gata.

Deci, simţind aşa o oboseală mare, încerc să mă eliberez de ea, întinzându-mă pe canapeaua roşie. Felix e pe trambulina de lângă canapea. Mănâncă un măr şi ţopăie: sus-jos, sus-jos. Kiti are liber, se învârte ca leul în cuşcă. Vine lângă mine şi se aşază (se trânteşte pe mine, dar toată lumea îi ştie salturile, chiar şi muşchii picioarelor mele care se contractă defensiv în aşteptarea celor peste treizeci de kilograme în cădere). Vine lângă mine ca un căţeluş (comparaţiile cu diverse animale îmi vin acum, după citirea impreuna cu cei doi copii a câtorva fabule) şi apropo de căţeluş, astăzi, pregătindu-ne să intrăm într-un magazin, Felix a vazut un câine desenat pe uşă, tăiat cu o linie roşie. A intreabat cine l-a mâzgălit şi i-am spus, bieţii câini nu sunt primiţi în magazin; da, da, ştiu, nu plânge, doar fii atent si nu lătra şi totul va fi ok!

Iar am fugă de idei, parcă eram obosită, nu-i aşa? Da, şi de oboseală parcă mă întinsesem pe canapeaua roşie să mă relaxez un pic. Şi parcă mă invadaseră copiii pe canapeaua roşie. Profit de invazia asta si il apuc pe Felix de o coapsă cu mâna stângă, între timp nu mai ţopăie, doar sta pe trambulină, uşor, să nu îl gâdil, nu pot să-i ţin acum isonul într-o partidă de gâdileală. Cu mâna dreaptă îi prind mâna lui Kiti ajunsă de acum deasupra mea. Şi…închid ochii. Ah, ce relaxare! Completă, fără compromisuri! Pe canapeaua roşie şi în nădejdea mâinilor pe post de organe inteligente elimin oboseală după oboseală cu fiecare secundă. Şi nu că oboseala ar fi puţină, dar secundele sunt lungi, pentru că nu-mi trebuie decât câteva ca să mă revigorez. Imi amintesc cum dormea Kiti de prânz, tot pe canapeaua roşie, acoperită aproape în întregime de corpul meu, înfăşurată cu braţele mele, când era un bebeluş sau chiar un pic mai mare. Mă uit acum la ea, este aproape o domnişoară!

Kiti începe şcoala. Haios e că începe direct cu clasa a doua. Criteriul-aspect fizic a fost determinant. Am sărit cu ocazia asta peste emoţiile primei zile de şcoală în clasa întâi. Horica a început ciclul gimnazial, programul lui s-a întors invers. Profesorii de până acum sunt “faini” şi doamna diriginta este foarte bună (nici nu mă aşteptam la altceva, doar predă istoria).
Felix? Felix nu a început “gădăniţa”. A fost la un moment dat interesat de acest subiect, dar apoi, aflând că mami lui nu merge la grădiniţă, a refuzat. Am acceptat refuzul, nici la grădiniţă nu cred să se accepte câini. Deocamdată.

Alte frânturi de zi

by maria, Posted on

I-am spus, nu te juca la uşa de la balcon, pentru că poţi să-ţi prinzi mâna acolo, iar el şi-a întins buza inferioară spre exterior de parcă ar fi fost cozorocul unei şepci întoarsă cu capul în jos, pusă pe gât şi nu pe cap şi m-a privit suspicios, oare s-a supărat sau nu s-a supărat, întrebându-mă, mami, m-ai certat? I-am răspuns, cum aşa, iubitule, cum să te cert, te-am avertizat doar din grijă să nu te răneşti, dragul meu şi buza inferioară a început să îşi reducă din dimensiunile anterioare, de criză, nu până la cele minime, dar pe-acolo.

Am lucrat la început cu ea mult, i-am fost mamo-profesoară şi cred că această meserie o poate egala pe cea de profesoară contrar părerii general acceptate că părinţii nu pot fi profesorii copiilor lor. Era mică, zâmbăreaţă, senină. Acum este mare, mai serioasă, mai gravă. Şi nu îmi mai este elevă de când am demisionat din meseria de mamo-profesoară. Sunt doar mama ei. Mi-a rămas însă reflexul dobândit pe când era mică, zâmbăreaţă şi senină. E eleva mea din când în când şi atunci îmi arată că sunt favorita ei. Ca astăzi, când m-a complimentat cu răspunsurile ei atât de curate şi naturale.

Şi-a amintit că începe şcoala în curând şi nu poate să închidă sertarelul ăsta liniştit până nu află cum facem în prima zi de şcoală, eu trec într-a cincea, voi învăţa dupăamiază, nu-mi cunosc profesorii, ce facem? Căutăm pe internet, sugerez eu,, ignorând tot trecutul meu cu site-ul şcolii, pe care l-am accesat cu diferite ocazii, sperând să obţin informaţii relevante şi pe care l-am închis tot cu atâtea ocazii cu mâna goală de informaţii, parcă sperând într-o renaştere. N-am aflat cum se face atunci când treci într-a cincea în prima zi de şcoală, dar am aflat că ministra bla bla a vizitat şcoala noastră şi că noi toţi suntem nespus de bucuroşi şi onoraţi pentru asta.

Sunt în bucătărie şi simt o relaxare nemaipomenită pentru că am găsit soluţia pentru masa de prânz a copiilor. Strig un la masă şi aştept să apară rând pe rând copiii, ceea ce ei şi fac într-o ordine neobişnuită, numărul unu Felix, numărul doi Horia şi…unde-i Kiti, ea care avea mereu numărul unu pe tricoul de masă, păi a adormit, zice Horia. Sugerez, du-te şi trezeşte-o, şi Horica mă ascultă, soptindu-i la obloanele închise cuvântul magic de start, masă, şi masă devine foc de armă pentru Kiti care sare dintr- odată în picioare, dărâmându-l pe Horia şi călcându-l ca să îşi recucerească tricoul cu numărul unu. Îl ia astăzi pe numărul doi, fiindcă Felix nu mai poate fi dezbrăcat de cel cucerit, aşa-i cinstit. Horica vine şi el, târându-se rănit şi artistic cu tricoul lui cu numărul trei întipărit deja pe pieptul său.

Căruciorul

by maria, Posted on

Ce recunoscătoare îi sunt! Este mic, uşor, complet extensibil şi, destul de neaşteptat, robust, iar ca să-i demonstrez această calitate spun doar că a transportat toţi trei copiii noştri, zeci de sacoşe care mai de care mai pline şi, nu de puţine ori, mi-a fost mie bancă în parc în mijlocul spaţiului de joacă.

Este veteran printre obiecte/jucării/hăinuţe/şi alte accesorii necesare unei case cu copii mici şi nu mulţi prieteni vechi i-au mai rămas. Când ai de dus un trai lung şi încercat, este bine să o faci cu bucurie, parcă ar zice el de sub aspectul îmbătrânit, dat de traiul lung şi încercat, şi cu vigoarea dată de bucuria cu care a trăit şi încă o mai face.

Sunt ani de când îl port cu mine şi mă întreb uneori dacă mai ştiu să merg fără el. Cum să mă obişnuiesc să-mi car geanta fără grijă? Nu mi-a plăcut niciodată s-o fac, nici la cursuri nu mă prea duceam cu geantă din acest motiv (mai ales iarna, când o haină trebuia să fie nu doar călduroasă, ci şi plină de buzunare şi buzunăraşe, ideale înlocuitoare de geantă). Acum este simplu! Acte, chei, bani şi alte de trebuinţă în diversele ieşiri, închise cât mai compact într-o gentuţă, stau în siguranţă în plăsuţa croşetata agăţată de mânerele căruciorului. Fără de griji inutile.

Îi sunt benzină şi îmi e suport multifuncţional peste tot pe unde ne plimbăm. Ne este bază şi pătuţ în multe împrejurări. E aproape o căsuţă mobilă şi o mămică grijulie cu multe mâini întinse pentru toţi copiii din jurul ei. Cu el în preajmă nu-mi mai fac probleme, în aglomeraţie ne ţine strâns uniţi.

Puteţi să râdeţi cât poftiţi dar e chiar el, prietenul meu bun, căruciorul.

Frânturi de zi

by maria, Posted on

* “Guten Morgen! Du bist Felix?”, i-a înfăşurat capul pe de-a-ntregul lui Felix cu faldurile bluzei mele largi salutul prietenos al posibilei sale viitoare educatoare. Locul este frumos, curat, liniştit, ne place. Are cerere de înscriere încă din ianuarie, dar cum de atunci aflasem că lista de aşteptare este lungă preţ de doi ani am decis: mai aşteptăm. Se pare că lista respectivă s-a comprimat între timp, aşa că am fost anunţaţi că Felix are un loc din septembrie. Ce să facem acum cu argumentele pro începerea mai târzie a grădiniţei? Să le ignorăm? Nu! Răspuns: nu contaţi pe noi până la primăvară!

* Mic test de agilitate pentru băieţi în jucăuşa lor tentativă de a prinde pisicuţa neagră din parcul întâlnit în drumul spre casă

* “O încurajăm pe Kiti să prindă încredere cocoţată pe role?” “Mergi foarte frumos cu rolele, scumpa mea surioară!”, dar exact aşa!

* Presupunând că am de răspuns la întrebarea “cum e mai uşor să urci patru etaje, fără nici un bagaj sau cu o bicicletă de dimensiune medie în braţe?” aş răspunde fără ezitare contraintuitiv “cu bicicleta în braţe!”. De ce? Pentru că asta e realitatea. Ocolesc liftul numai când am de cărat bicicleta.

* Epuizată de lecţii şi alergat în parc, odată ajunsă acasă, Kiti a găsit cana mea cu cafea, nebauta complet de dimineaţă, a dat-o cu sete pe gât şi a tras instantaneu un pui de somn.

* Neepuizata de lecţii sau alergat în parc, odată ajunsă acasă, m-am amuzat de isprava lui Kiti şi am gătit o mâncare delicioasă din legumele mele preferate, vinete. Am pus şi pui.

* Tenis cu terrier pe post de copil de mingi? Da, se poate şi mai este şi extrem de amuzant!

* Tenis în săptămâna 38 de sarcină? Da, se poate şi mai este şi extrem de amuzant! Eroina? Draga mea prietenă, M, pe care n-am reuşit, pentru că n-am insistat, să o conving că se poate naşte şi altfel decât prin cezariană. (pupici, M!)

* Acasă, seară, eu, la bucătărie, pun o prăjitură cu zmeură şi coacăze la cuptor. A doua oară pe ziua de azi la bucătărie? Interesant, n-aş fi crezut că sunt în stare!

* Acasă, noapte, eu, la calculator, aştept emoţionată să aterizeze odată avionul ăla cu tati!

Îmi cade capul ca prostu’

by maria, Posted on

Îmi cade capul, dacă îmi las creierul în aşteptare. S-a obişnuit, aşa ca prostu’, să vrea să cadă de oboseală încă de pe vremea când îmi hrăneam copilaşii nou-născuţi. Ah, cât îmi doream să existe un dispozitiv ca un fel de stativ pentru susţinerea capului, atunci când, aplecată la marginea patului deasupra copilaşului încă flămând, simţeam o nevoie acută de a-mi lăsa extremitatea superioară a corpului în voia gravitaţiei. Ca şi cum fiecare minut al zilei aproape dusă s-ar fi prefăcut în presiune. Şi ca şi cum, odată capul lăsat pe stativ, presiunea s-ar fi scurs electric prin piciorul stativului în pământ, devenind subit uşor ca o păpădie. Sunt o clepsidră inversă, cu capu-n jos (sic), n-am nevoie să mă întoarcă cineva, ca să număr mai departe secundele. O fac singură natural. Pic, pic, pic.

Fiţi atenţi cam cum am făcut-o azi:

*pic, pic, dis de dimineaţă, da’ negreşit dis, trezită brusc prin apăsarea butonului “mami, am făcut pipi şi caca la oliţă”, cântat de mezin cu voce dulce, şi ridicată aproape automat din pat pentru desăvârşirea acţiunii sale fiziologice;

*pic, pic, năucă înspre camera de zi cu speranţa deşartă că ora afişată de telefonul mobil nu este şi azi mai mică de şase;

*pic, pic, resemnată, întoarsă în dormitor pentru măcar încă jumătate de oră de relativă linişte pentru deznodământul visului;

*pic, pic, vis fără deznodământ, realitate cu declaraţii mereu surprinzătoare de iubire de la deocamdată singurul copil trezit. “Scumpa mea mămică”, “dragul meu tătic”, nici somnul nu le-ar putea ignora!

*pic, pic, nu e vis, dar nu-i nici realitate atâta timp cât închizi ochii pentru un clipit şi când îi deschizi patul este plin de copii, reali de data asta;

*pic, pic, pic, îţi croieşti drum prin rutina dimineţii, cu spălat, îmbrăcat, mic dejunat, adunat, totul înmulţit cu cinci;

*tot pic, pic, aduni hârtii, imprimi acte, numeri bani de dat, împachetezi maşinuţa nouă a lui Felix, Horrible Histories a lui Horia, banane, DVD playerul portabil şi cele două filme de desene animate, ca să ţină copiii liniştiţi şi fericiţi pe timpul workshopului la care vreau să particip;

*de cinci ori pic, pe toată perioada workshopului, când atenţia mi-am strâns-o şi trimis-o spre vorbitorul oficial şi, periodic, cu frecvenţă mare, spre vorbitorul neoficial care mai era pe deasupra şi plimbăreţ neautorizat de colo-colo, pentru eliberarea unui “şşş” apăsat, la pachet cu o privire, pun rămăşag, nesuferită de furie disimulată;

*alte picuri, pentru alergătura contra cronometru spre întâlnirea cu Kiti, condusă între timp de către Alina la logoped, luarea unui prânz frugal şi reîntoarcerea la locul workshopului, de data asta şi cu Kiti, pentru o scurtă şedinţă de troubleshooting a unor nelămuriri din programele ei;

*un pic mai mare, dat de emoţia negativă a scăpării neastâmpărate a lui Felix în balconul sălii respective;

*restul de pic, pic, pic, pentru succesiunea orelor dupaamiezii restante pline şi ele de terapie, joacă, smiorcăială, ciondaveala, gălăgie, meci de tenis Horica, în acord cu cules gândaci Felix, o mică porţie de trafic la întoarcere de la tenis, cină cu penne, brânză şi nuci, imbăiat copii şi un pic de calculator. Ei, se pare că am ajuns chiar aici, exact pe linia asta. Deci, stop, m-am oprit.

Îmi cade capul ca prostu’ dacă scot calculatorul din priză. Doar sunt o clepsidră automata, ma intorc singură natural.
Pic, pic, pic, pic, pic, pic…

Dezordine

by maria, Posted on

Imi scapa cate un gand aiurea, fug dupa el, nu-l prind. Lasa, imi vine altul. Si altul. Hei, hei, opriti-va ca abia va vad, stop! E haos in capul meu si chiar pe capul meu. Parul e ciufulit, sunt cocheta, zice Laura, doar se asorteaza bine cu pijamaua de pe mine. E verde. Parul nu e verde. Sunt nauca, dar nu fizic. Cred ca as tine la doua seturi de tenis cu cateva mici setari la cap. Am doua nopti gri la activ in ultimele 4 zile. Una buna, alta rea, inca una buna, alta rea, gata, asta-i patternul. Posibil sa mai tina vreo doua nopti. Cate doua de fiecare cap cu circumferinta sub 50. Centimetri. Nu e o noutate. Cand temperatura creste peste 39.5 grade Celsius stau la panda, gata de atac. Cu scutecul umezit in apa la temperatura camerei o astept dupa colt sa o prind in plasa si s-o micsorez. Pana acum am fost eficienta, vezi patternul de mai sus.

Ce ma fac azi dupaamiaza? Au chemat-o pe Kiti la comisie. Imi place cum suna: au chemat-o la comisie. Azi o sa intram (posibil cu totii-mama si copii) unul dupa altul in camera aia, poate o stiti, plina de caini, draguti de altfel, dar galagiosi deci cu potential de sperietori pentru copii, si o sa defilam pe linoleumul rosu (de fapt nu e rosu) pana la scaunele rezervate pentru noi (desi cel mai sigur este ca vom fi mai multi decat scaunele). Noi, pe de o parte, ei, pe de alta parte. Juratii din filmele americane. Noi, inghitind in sec si pledand vinovat, ei, tehnici, detasati, instruiti sau harsiti, fara emotie. Pledezi vinovat, iei mai putin. Un an. Apoi revii. Cel mai adesea, tot vinovat. Hi, hi, hi.

Ma intrebam ce fac? Unu-i cu febra mare, altu-i cu “ceva care-i impinge creierul in craniu” (???). Noroc ca Kiti si-a mai revenit. Dovada si hiperfoamea care a cuprins-o de ieri incoace. Si setea. “Apa, mami!”, imi zicea azi noapte Felix. Aaaa, si “tine, I love you!” la fiecare mangaiere. Am primit multe, va dati seama! Repet, ce ma fac? Iar il scot, mai si ploua azi. Nu putea sa stea ca ieri? Mi-ar fi potrivit mai bine bucatile de zi. Panadol poate inainte cu jumate de ora si cat se poate de rapid inapoi, acasa, in pat, “culcarea mea”.

Pot sa va spun ca a plouat si miercurea trecuta si inca patru joi anterioare consecutive inapoi. Adica in zilele cand Kiti infrunta Bucurestiul spre si de la logoped. Macar acum nu mai e frig. Azi o primesc acasa fara maini si nas inghetate.

Acum a adormit. Recupereaza de azi noapte. 40.2 si are chef de ras si de dragalasenii. In intuneric nu-l vezi cat de aprins la fata e. Doar ochii reflecta mai tare cate o raza de lumina ce intra in dormitor de la vreo masina fara somn de pe strada. Cand in pat cu noi, cand la “culcarea lui”. Ochii ii sunt si mai mari cu scutecul ala imens, ud si alb care-i inconjoara capul. Tati isi aminteste de Steve, seful de la financiarul de acum cativa ani, care a sunat-o pe Barbara, singura cu varsta aproape de pensionare, si i-a comunicat, prin telefon repet, ca datoreaza firmei 100000 de euro! Un tip disperat incerca sa recupereze niste datorii, oricum nu ale lui sau ale ei nici macar. Am ras, am ras cu lacrimi de absurdul situatiei. Merge orice la 3 noaptea. Daca nu e somn, poate fi orice, chiar si un ras semiisteric.

S-a trezit. Plange. Te doare ceva? “Timpica!”, adica nimica. Bine. Vrei la mine in brate? Da, da, hi, hi, hi, uita de plans. Va las, doar vedeti de ce!