Primii pasi

Kiti a inceput al doilea an de gradinita. Dupa prima ora de terapie a zilei, de la 8 la 9, ne imbracam pentru prima zi de gradinita. Kiti este imbracata intr-o salopeta roz pal cu o ie inflorata pe dedesubt si ciorapi roz cu dungi orizontale din centimetru in centimetru (rozul nu e culoarea ei (adica a mea) preferata, dar, ca in garderoba oricarei fetite, gasesti cel mai adesea si haine roz). In picioare are niste pantofi de toamna inchisi la culoare si pe deasupra un pardesiu impermeabil, de domnisoara. Parul lung este strans cuminte la spate. Este atat de frumoasa, chiar daca merge ca Charlie Chaplin, adica cu varfurile picioarelor inspre exterior!

Are 7 ani dar este mai inalta decat fete de clasa a patra. Poate parea un dezavantaj pentru unii atata timp cat si-asa exista o mare diferenta intre ea si copiii de varsta ei, diferenta care devine si mai evidenta din cauza inaltimii. Pentru mine insa nu este. Un dezavantaj vreau sa zic, intrucat cu ce ar ajuta-o pe ea sa creada cei din jur ca este mai mica? Asa este ea. Inalta. Si tare scumpa!

Primul ei an de gradinita i-a dat aproape zi de zi sansa sa invete sa paseasca in lumea reala. Cu ajutorul celor ce au insotit-o, dupa 10 luni a reusit sa stea in picioare sustinuta. Pentru anul care acum incepe imi doresc sa reuseasca sa faca 2-3 pasi singurica. Oare e posibil?

Kiti duce doua buchete de flori pentru cele doua doamne educatoare. Le ofera cu ajutor. Luati-le repede de-aici, pentru ca odata despachetate de folia protectoare, Kiti se repede sa le jumuleasca. Doamnele se uita mirate. Nu va speriati, e tot Kiti, cea de anul trecut, cea cu a carei prezenta va obisnuiserati, va mai amintiti? Aha, da, o reprimesc ele fara resentimente.

E miezul zilei, aici se incheie prima zi de gradinita a anului pentru Kiti. O astept impreuna cu baietii in fata cladirii. Si, printre stropi, ii vad silueta draga indreptandu-se spre poarta in pas stingher, de Charlie Chaplin. Ma induioseaza.

Acum formatia pe care o conduc este completa si tot asa ma simt si eu cand ii vad pe toti trei in spate unul langa altul. Offf!

Despre frumusețe

“Ce păcat de ea, este atât de frumoasă!”…

Fata mea este foarte frumoasă. Așa se spune, copiii cu autism sunt deosebit de frumoși și că așa-zisa frumusețe ” ieșită din comun” este compensatorie pentru multiplele deficiențe, de socializare, comunicare etc. Eu nu cred asta. Dar fata mea tot frumoasă rămâne.
Și baietii mei sunt foarte frumoși. Aveți cumva vreo îndoială? Degeaba, știu ce spun, sunt mama lor.

Văd copii frumoși mereu și aud despre existența lor de la fiecare părinte cu care vorbesc.
Nu-mi amintesc să fi întâlnit copil urât sau mai puțin frumos. De-asta nici nu cred ce se spune despre copiii cu autism. Dar nu este nici invers. Să nu credeți cumva că apariția lor vă va dezgusta! Stați liniștiți, veți fi surprinși! Înfățișarea lor este cât se poate de “normală”. Cu trecerea anilor rămâne la fel, însă, fără terapie sau uneori chiar cu terapie, comportamentele lor ies din “normalitate” și încep să fie aparente, să “se vadă” pe chip sau trup. Dar chiar și așa, știți ce frumoasă este fata mea?

Contează pentru cineva? Are vreun sens să afirm asta? Unul mic, recompensatoriu pentru mine, poate că are, da. Nimic ieșit din comun. Natura ne facilitează apropierea de copiii noștri și prin moștenirea genetică a însușirilor faciale. Sunt atât de familiarizată cu imaginea mea din oglindă, încât uneori o consider deosebit de atrăgătoare. Apoi o revăd, într-un format mult mai drăgălaș, de fiecare dată când imi privesc copiii. Deci v-am demonstrat de ce ei sunt frumoși. Dar pentru că toți suntem frumoși măcar în câteva perechi de ochi, iar copiii-în mult mai multe, faptul de a spune că cineva este frumos este irelevant.

“Ce păcat de ea, este atât de frumoasă!” nu schimbă situația cu nimic, nici nu face bine, nici n-ar trebui să facă mai rău. De aceea pentru mine fraza asta nu înseamnă nimic. Așadar să nu mi-o mai spuneți, pentru că nu o să vă mai aud!

Puii mei

Ei sunt trei pui de lei. Cel mai mare are înălţime medie, este suplu, atletic, poate puţin cam slăbuţ. Coama începe să-i crească, va fi un tânăr leu atrăgător. Cel mai mic este un leuţ foarte simpatic, mic şi jucăuş şi urecheat. Puişorul din mijloc este o fetiţă şi, fiind singura fetiţă din grup, i se zice pisicuţa. Este un exemplar deosebit de frumos. Este foarte blândă şi este deseori tristă. Prietenii ei însă se gândesc deseori să o înveselească. Iar câteodată chiar reuşesc.

Nu îi vezi decât împreună. Leuţul cel tânăr, pisicuţa şi leuţul cel mic şi jucăuş. Ei formează un triunghi deşi merg în linie. Leul mare se simte responsabil cu ocrotirea fraţilor săi astfel că mereu îi supraveghează şi îi îndepărtează de pericole cu agilitate. Leul mic a căpătat deja o identitate clară în grupul din care face parte. Veselia lui şi spiritul ludic animă întregul grup. Iar pisicuţa nu ştie alt fel de a-şi duce existenţa decât între frăţiorii ei. Dependentă de ei. În imediata lor proximitate dar fără a-i atinge prea mult. Poate totuşi ,uneori, doar pentru câteva secunde. Mereu în compania lor.

Ăsta este triunghiul lor, un triunghi bine calculat şi echilibrat.

Leul cel mare ştie şi să vorbească. Iar leul cel mic începe şi el să spună tot mai multe cuvinte. Pisicuţa însă nu a învăţat niciodată să vorbească. Încearcă câteodată însă nu-i iese decât un “iii” ca un mieunat. Şi ăsta e un motiv pentru care i se zice pisicuţa. Şi pentru că nu vorbeşte ci doar miaună, deseori alţi pui de lei râd de ea. Pentru că este obişnuit în lumea acestor lei să vorbească şi nu să miaune. “Oaaaa, vine fantoma, fugiţi!”, strigă ei câteodată. Din fericire pentru pisicuţă, ea nu se sinchiseşte de leii cei mici şi răi. Însă leul cel mare lăcrimează adeseori. Îi pare rău de pisicuţă şi ar vrea să fie mai puternic ca să o apere şi mai bine. Leul cel mic şi jucăuş nu înţelege prea bine de ce râd ceilalţi lei. El crede că şi asta e o joacă pentru că lui chiar îi place mieunatul pisicuţei şi o imită cu bucurie.

Acum se joacă. Leul cel mare aleargă prin iarbă, leul cel mic sare, se rostogoleşte urmărindu-l pe fratele mai mare, iar pisicuţa mănâncă nişte iarbă şi îşi urmăreşte liniştită reperele…

Ești ceea ce ești și te iubesc așa cum ești!


Sunt 3 zile de când a împlinit 7 ani. Este o fetiță înaltă, frumoasă, cu părul castaniu deschis, lung și moale, cu o mină serioasă și un aer de înțelept. Este pisicuța. Blândă și tăcută. Și este captivă. În propriul trup și minte.

Este a doua aniversare când ne dă un mic semn că ar ști pe ce lume se află. Prima oară a făcut-o acum un an, când a zâmbit vădit emoționată la vederea tortului și a celor 6 lumânări aprinse. Acum, după un an, ziua ei aduce în afară de noutatea vârstei pe care o aniversăm, o altă noutate, mult mai importantă. Știți ce a făcut pentru prima oară în viața ei? Poate vă gândiți că a recitat o poezie sau că a cântat un cântecel? Nu, nu! Poate despre astea peste ceva vreme… A suflat în lumânarea de pe tortul ei!!! Pe care a reușit să o și stingă! Credeți că doar atât poate fi un motiv de bucurie? Ei bine, este inimaginabil, dar este cât se poate de real. Chiar și frații ei, care așteptau cu obrajii umflați să o ajute în cazul în care nu ar fi reușit, au fost încântați de marea ispravă! Bravo, pisicuța mea!!!

Sunt sigură că știe cât de mult o iubim! Comunicarea dintre noi a început înainte de vorbe. Și am avut grijă să-i “spunem” că o iubim! Vorbele sunt auxiliare, iar ele, oricum, nu ar valora nimic fără suportul comunicării preverbale. De aceea știu! Că știe. Că o iubim mult de tot!