Părintești

Noroc-ghinion

by maria, Posted on

Mi- a spus astazi o prietena: “ce ghinion ati avut cu Kiti!”. N-am spus nimic despre asta, doar am schimbat subiectul. Nu este prima oara cand aud cuvantul ghinion alaturat lui Kiti.

Nu inteleg cum poti sa gandesti despre un copil ca este egal cu un ghinion. Pentru mine ghinion este atunci cand invat 49 de subiecte din 50 pentru un examen si il aleg exact pe cel neinvatat la examen. Si nu trec examenul. Ei, si ce daca? Sau ca intr-un joc de noroc, norocul ma ocoleste. Da, atunci pot sa spun ca am avut ghinion. Adica ghinionul egal frivolitate.

Totusi, un copil este un copil. In fata examenului vietii toti suntem mai mult sau mai putin nepregatiti. Iar eu cred ca tot ceea ce ni se intampla are un sens.

“Ce ghinion ati avut cu Kiti” este o propozitie nerezonabila. Complet nerezonabila. E dat undeva, scris sau inteles ca eu si sotul meu ar fi trebuit sa tragem trei asi nu stiu de care dintr-o gramada de carti de joc, iar noi am ratat, pe una am ales-o stramb? Nu-i asa ca suna straniu, ca sa ma exprim eufemistic? Nu-i asa ca este cumplit de nedrept si de crud sa consideri ghinion o fiinta nevinovata?

Dar ce e cu acest ghinion? Este de fapt tot un fel de aroganta. Daca pentru orice mica nereusita consideri ca ai avut ghinion este ca si cum ai spune ca nu, tu nu poti sa gresesti nicicum altfel decat din cauza ghinionului. Este lipsa de fair-play cu tine insuti. Este autosuficienta jignitoare pana la urma pentru capacitatea ta de intelegere si rationare. Este o scuza jalnica si de nedorit.

Este adevarat ca se poate intampla, mai ales la inceput, atunci cand incepi sa constientizezi ca esti in fata unei probleme de rezolvat, sa iti lasi gandurile sa o ia razna si sa-ti inchipui cum ar arata viata ta daca aceasta problema nu ar exista. Dar acesta este un lucru rau pentru ca daca nu ai mai avea acea problema in realitate, atunci nici nu ai mai putea sa consideri aceleasi ipoteze cu care vrei sa-ti construiesti o viata imaginara. Si, la ce bun sa te amarasti singur mintindu-te?

Dar, admitand prin absurd faptul ca te ascult atunci cand alaturi cuvantul ghinion in propozitia despre Kiti, sa vedem ce obtinem:

Te trezesti intr-o buna dimineata cu emotia ca astazi poti sa afli despre minune. Emotia te copleseste mai tarziu pentru ca da, ai aflat, esti insarcinata. Minusculul organism incepe sa se organizeze si sa functioneze dependent total de tine chiar daca tu nu-l simti fizic inca. Dar stii ca este acolo si incepi sa-l iubesti chiar daca inca nu stii ce inseamna asta. Apoi se naste copilasul tau deja mult-iubit si ,oricat de patetic ar suna, nu-ti mai poti imagina viata altfel decat alaturi si pentru el. Urmeaza ceea ce voi, mamelor, stiti foarte bine. Indiferent de cum este sau arata copilul tau! Ca este primul, al doilea, al treilea etc copil, este el, cel de care esti legat mult mai strans decat era el de tine prin cordonul ombilical.

Si atunci, unde sa bag ghinionul? Eu nu pot in ruptul capului sa-i fac vreun loc, cat de mic.

Asa-i ca v-am convins?

Cum îmi educ copiii?

by maria, Posted on

Pornind de la postarea anterioară și în legătură cu “polemica” iscată pe blogul Ilenei privind subiectul educație, disciplină, voi continua să analizez “eu cum îmi educ copiii?”.

În primul rând și de o valoare absolută maximă, îmi educ copiii cu multă dragoste. Știu că toți părinții își iubesc copiii, însă când mă gândesc la dragostea cu care îi educ, spun de fapt mai mult decât ce ar putea să se înțeleagă la o privire superficială prin iubire părintească. Spun respect, spun înțelegere, spun alinare, spun acceptare, spun încredere.

Respect. Oare poate un copil să învețe respectul pentru sine, pentru celălalt, pentru viață, pentru frumos, pentru orice dacă eu, ca părinte, nu îl respect?
Ce înseamnă să-l respect pe copilul meu?
Înseamnă să îl ascult, fapt elementar, dar deseori ignorat.
Înseamnă să îi dau posibilitatea de a face opțiuni.
Înseamnă să îl întreb, să-i cer părerea.
Înseamnă să fiu sinceră cu el, să nu-mi ascund slăbiciunile, să-i împărtășesc din temerile mele.

Înțelegere. Acceptare. Când iubești, poți să înțelegi și să accepți greșelile.
Copilul meu are voie să greșească. E uneori indicat să facă erori. Eu și tatăl lor le corectăm greșelile cu mult drag (dacă ne stă la îndemână acest fapt).
Copiii mei sunt diferiți. Și nu doar pentru că unul dintre ei are o situație specială. Ei învață de la mine și tatăl lor să se accepte așa cum sunt. Ei înțeleg că oamenii sunt diferiți și că fiecare merită considerație.

Încredere. Despre încredere s-a scris atât de mult. Copiii mei nu mint, pentru că noi, părinții lor, nu mințim. Copiii mei află mereu că pot mai mult și mai bine pentru ei înșiși. Copiii mei știu că cineva din tribună țin pumnii strânși cu încredere pentru ei mereu. Copiii mei învață să aibă credință.

Alinare. Păi nici nu mai spun! Cum să nu le alini durerea când copiii îți cer asta? Cum să nu-i săruți pe obrăjorii lor rotunzi doar așa, din iubire? Cum să nu învețe ei ce înseamnă tandrețea când îi strângi în brațe cu drag?

***

Pornind de la premisele de mai sus, noi, părinții copiilor noștri, încercăm să îi învățam ce înseamnă o viață disciplinată. Ce beneficii aduce aceasta și ce neplăceri înlătură ea.
Ce înseamnă să analizezi lucrurile pe care le-ai aflat și ceea ce urmează să faci.
Cât de important este să fii riguros cu tine însuți.
Cât de neînsemnate sunt competițiile în care scopul este doar acela de a câștiga.
Cât de mult înseamnă igiena riguroasă a întregii tale vieți.

Și toate astea, din nou, da, prin imitație.

***

Bineinteles că nu am ajuns acolo, acolo unde nu mai e nimic de zis. Și bineinteles că nici nu e de dorit să ajungi acolo nici măcar în 2-7-9 ani. Întreaga noastră existență este o căutare permanentă (iar pentru cele ca mine pentru care a fi mamă a devenit primordialul sens al existenței este cu atât mai evident acest lucru). Însă știu cu siguranță ceva: Dumnezeu a fost generos cu mine și cu iubitul meu soț pentru darurile minunate pe care ni le-a făcut, dar și pentru că ne îndrumă tot mereu că să ne educăm copiii cu dragoste!

De ce?

by maria, Posted on

Mi-am amintit astazi doua intamplari de cand Horia era mic, avea cam 3-4 ani, incepuse de curand gradinita.

Abia ne cunoastem unii cu altii: copiii intre ei, parintii intre ei, educatoarele cu copiii si parintii etc. Vine si randul fratilor/surorilor micilor prescolari sa se intalneasca. O fetita apare la gradinita cu mama si cu surioara ei, aceasta din urma, doar cu o saptamana mai mica decat Kiti. “Doamna C., cati ani are fetita dumneavoastra?”, intreaba prietenos si curios Horica. “Doi ani si jumatate.”, raspunde mamica. “Dar stie sa vorbeasca?”, continua Horia. “Cum adica? Sigur ca stie sa vorbeasca, uite ce mare e!”, vine si raspunsul. “Aha!”, sopteste Horia.

Horica are o surioara de doi ani si jumatate, care nu stie sa vorbeasca. Pentru el are sens sa puna asa o intrebare. Mamica respectiva este o persoana buna, politicoasa, nu i-ar face rau unui copil.
Mi-a atras atentia. Intrebarile copiilor au sens intotdeauna! Iar raspunsurile noastre trebuie cantarite. Pentru ca deseori copiii intreaba, vor sa stie, vor sa inteleaga.

…

Copiii se joaca in parc. Nu se cunosc, intamplarea i-a adus impreuna in acelasi loc. Alearga unii dupa altii, se catara pe barele si scarile montate special pentru ei, arunca mingea de la unul la altul. Noi, parintii, ne relaxam pe banca de langa spatiul de joaca. Horia alearga spre noi. “Mi-am facut un prieten nou! Vreau sa merg cu el la tobogan!”, spune el intrebator. “Cine este noul tau prieten?” “Este baietelul acela!”, aratand cu degetul spre un grup mai mare decat unu. “Uite, cel cu tricou albastru!” “Pai, sunt mai multi copii cu tricouri albastre!”, insistam noi. “Uite-l, se joaca cu mingea!” “Bine, bine, du-te!”, renuntam putin dezamagiti ca nu am aflat care este noul prieten al lui Horica. El, un baiat sensibil, nu vrea sa ne lase nesatisfacuti si mai cauta: “E baietelul cu fata maro!” “A-ha, hai, fugi!”

Prietenul lui Horica este baietelul negru. Singurul copil de culoare din grup.
Uneori copiii nu au nevoie de intrebari. Lucrurile sunt clare, sunt asa cum se vad.

Carnaval

by maria, Posted on

Uraaaa! E carnavaaaal! Ce costume va alegeti? Ce personaj ati vrea sa fiti? Spiderman? Un cavaler? Indian? Un mexican? Vreo printesa? Sau un dinozaur?

Haide, vino, sa probam! Costumase sa-mbracam! Si-n oglinzi sa ne-admiram! Dintr-o singura miscare, Felix dispare sub masca si corpul lui Spiderman. Ihi, ihi, izbucneste el in plans si-si smulge masca cu o smucitura. E la doi pasi de oglinda, il intorc, nu, de fapt, incerc sa-l intorc sa se vada. Trage cu ochiul spre ciudatul din oglinda si izbucneste in plans. E in contradictie cu bratele excesiv de musculoase.Nu stiu ce face Spiderman ca e cu spatele la noi (dupa oglinda). Oricum, Felix a decis fara doar si poate: jos cu costumul lui Spiderman!

Repetam experienta cu alte costume. “Nu veau canaval! Urat canaval!”
Biiine. Cautam dvdul cu Chicken little. Iti place de Chicken little? Da, da, cump cicn litl! Pai atunci, hai sa coasem un costum Chicken little! Da, da!

Zis si facut. Iata originalul si iata si interpretul personajului Chicken little. Va place?

https://i2.wp.com/uk.gizmodo.com/ChickenLittleSing.jpg?w=640

Mese in familie

by maria, Posted on

Din cand in cand ne intalnim si cu familia largita la cate o masa cu caracter (semi)oficial unde,

chiar daca ocupam multe locuri la masa -dintr-o masa de 20 de persoane (care, evident, este o masa mare), noi reprezentam un sfert; mai raman trei sferturi de locuri si pentru ceilalti. ei, si ce sunt eu de vina ca fratii mei au doar cate un copil fiecare?;

chiar daca solicitam o distributie fixa pe scaunele dimprejurul mesei. Este ca intr-o problema de matematica pentru clasa a patra: tatal si baiatul cel mare ocupa locurile din extrema stanga si dreapta a grupului de cinci scaune, atentie insa, nu oricum! Pai ce face baiatul cel mare daca alaturi de extrema lui sta vreo doamna (matusa) de varsta respectabila, dornica sa incropeasca o conversatie amicala, dar destul de plictisitoare pentru el, mai ales avand in vedere ca nu prea departe, insa suficient de departe, sta vreun copil (var/verisoara), bun partener de discutie/joaca/glume/farse? Apoi, dragi copii de-a patra sau parinti de viitori copii de-a patra, locul mamei va fi acela aflat la distanta de doua locuri de cel al tatalui si alegerea lui are o logica buna. Se alege cu mare discernamant si se socoteste astfel, pentru a stabili o echidistanta fata de scaunul dintre al ei (mama) si al lui (tata), unde sta fetita. Fetita trebuie circumscrisa. De jur imprejurul ei sunt, asadar, mama (dreapta sau stanga), masa (fata), tata (stanga sau dreapta), spatarul scaunului (spate). Este un fel de inchisoare sau mai bine sa-i zicem o scoala cu reguli stricte. Apoi trebuie sa-l asezam pe baiatul cel mic, care va sta, destul de evident, tot langa mama, precum fetita, dar in partea opusa, dispenser de mancare/atentie/dragalasenii/alintaturi/suzeta (cazuri extreme)/servetele etc;

chiar daca, dupa ce ca am ocupat o mare parte a mesei, o si transformam cel mai repede. Ba cu o pata de culoare pe fata de masa (baiat mare/fetita/baiat mic) sau cu un pahar de apa varsat in cosul cu paine (baiat mic) sau cu aperitivele de pe platoul lor rasturnate cu fundurile in sus prin extragerea foii de salata pusa cu scop decorativ de sub ele (fetita- care adora frunzele si care nu crede in existenta vreunei frunze cu valoare strict decorativa) sau cu alte pete de culoare albastra de la pixul mamei (baiatul cel mic, exprimandu-se in scris);

chiar daca inevitabil la momentul actual fetita declanseaza un asalt in peakul de excitatie al serii cu diverse torpile: masline in plin vizavi (cel mai indicat pentru locul imediat din fata fetitei este recomandabil sa asezati un domn respectabil, iubitor de copii, fara pretentii pentru pastrarea unei camasi impecabile pana la sfarsitul petrecerii-acesta versus un alt copil-var/verisoara-incantat de obicei sa raspunda adecvat asaltului); bucati de diverse legume crude adunate de prin farfuriile din raza ei spre vecinii de masa aflati oblic dreapta fata; bucati de miez de paine (coaja e singura cu valoare gustativa) aruncate cu mare precizie in paharul de si cu vin al doamnei din dreapta fata;

chiar daca fondului sonor destul de incarcat al unei asemenea intalniri in familie i se supraadauga din cand in cand pentru a anula monotonia lui cate un urlet sfasietor provocat de durerea data de lovirea urechii baiatului mic de marginea tare a mesei sau de “iii”urile de bariton ale fetitei sau de plansetele tot ale baiatului mic, efect al mustrarilor verbale de primprejur;

chiar daca toti, dar fara scapare absolut toti invitatii vor fi victimele farselor scrise pe hartiute si lipite pe spatele lor de catre baiatul cel mare, spre bucuria copiilor, neimpartasita intotdeauna;

suntem totusi invitati.

Pe data viitoare!
Aaa, si La multi ani, Tudorel!

Tulburare de dezvoltare?

by maria, Posted on

Felix se intalneste de cateva ori pe saptamana cu alti copii de varsta lui pentru a forma un grup de joaca. Acolo, in grupul acela, exista si un baietel care iese putin din “normalul” grupului prin comportamentul sau. Nu as putea sa ii pun un diagnostic insa, evident, face lucruri asa cum nu te-ai astepta sa le faca, iar eu am un ochi foarte iscoditor din acest punct de vedere.

In primul rand la peste doi ani el nu vorbeste sau cel putin nu o face in intalnirile noastre desfasurate intr-un mediu, acum, familiar. Apoi, isi exprima dorintele, frustrarile, nemultumirile prin tipete, plansete. Se joaca destul de izolat si prefera un anumit tip de jucarii. Nu raspunde la intrebari simple ca arata nasul sau unde e mana (intrebari puse de mine si nu de mama lui).
Totusi, are contact vizual, arata daca isi doreste ceva, deci comunica cat de cat, stie sa faca pa-pa si participa (uneori) la activitatile noastre practice.

Problema mea este urmatoarea: oare e cazul sa o avertizez pe mamica lui ca ceva pare in neregula cu dezvoltarea baiatului?
Oare este rau sa pastrez aceste semne de intrebare ascunse de urechea mamei?
Oare in cazul in care problemele pe care eu le intrevad sunt false iar eu ma decid ca este bine sa i le fac cunoscute produc mai mult rau decat bine?
Pot sa-i creez mari neplaceri tinand cont ca este insarcinata (of, ce complicat este!)?

Voi ce ati face in locul meu? Sa-i spun ceva sau sa stau in banca mea sa-mi vad de ale mele?

Papusa

by maria, Posted on

Strang in bratele mele o papusa. Mi-e tare draga si imi vine greu sa o las din brate ca sa v-o imprumut putin.

Imi plac papusile si am fost o fetita careia i-au placut papusile (nu doar pentruca eram fetita si parintii imi cumparau jucarii “pentru fetite”). Papusi mici sau mai mari, cu par drept sau mai ciufulit, cu hainute detasabile sau nu, ma rog, tot felul de papusi. Si sa fie mai multe ca sa formeze o clasa. Fiindca o profesoara are nevoie de elevi ca sa fie profesoara. Iar mie imi placea mult sa fiu profesoara lor. Dar nu eram mereu profesoara iar cand nu eram profesoara imi doream o papusa numai a mea. Dar nu una oarecare ci una inalta si cu parul lung si cu rochita care sa se invarta. A durat ceva vreme pana am primit o astfel de papusa. Si cand am primit-o am fost nespus de bucuroasa. Am ingrijit-o, am pieptanat-o, am invatat-o tot ceea ce stiam (caci a devenit pana la urma si eleva in clasa mea) si am suferit pentru micile neplaceri suferite de ea (ca de exemplu primirea a cate unui pumn de la fratele meu mai mare ca o “corectie frateasca”provocata de neinsemnatele si obisnuitele dispute copilaresti).
Si nu stiam ca exista pe lume o papusa mai frumoasa si mai draga. Pana cand am primit-o pe ea. Papusa mea adevarata, inalta, cu parul lung si incalcit si, deseori, cu rochita (care uneori chiar se invarte).

Acum intelegeti de ce o tin strans in bratele mele. Pentru ca este cadoul meu perfect!

Dupa amiaza blanda de iarna

by maria, Posted on

Ne imbracam (ah, ce bine este cand renuntam macar si pentru cateva zile la cele mai groase haine) si plecam. Baietii si cu mine. Pe Kiti o las acasa pe maini sigure ca sa repete, repete, repete.
In drum, il lasam si pe Horia la un curs pentru o ora si jumatate. Raman cu Felix. Pe el nu il las nicaieri. Nu deocamdata. El ma insoteste, inveseleste, imbogateste peste tot. Chiar si in vizita la un cabinet medical. Stiu cu siguranta ca vom depasi ora promisa de programarea facuta grijuliu inainte. De aceea imi incarc prevazatoare sacul cu doua carti, cate una pentru fiecare. Stiu deasemenea ca cel mai probabil nu vom deschide cele doua carti. Pentru ca locurile noi au si atractii noi pentru Felix iar acestea necesita supervizare vigilenta din partea mea.
Exact cum am calculat. Toate locurile din sala de asteptare sunt ocupate. Cand ies din lift cu copil, haine, sac, carucior se ocupa brusc si sala de asteptare. Reusesc totusi sa largesc putin sala de asteptare si-asa stramta chiar neocupata fiind, datorita puterii analitice a ochiului meu care dintr-o privire aseaza optim in minte caruciorul, incarcat cu bagajele apartinatoare si descarcat de copilul proprietar, intr-un coltisor al incaperii parca special creat pentru cei 100/45/110 cm ai sai. Gasim si un loc in scurt timp, rata de dezocupare a locurilor este mare, fiind o sala de asteptare pentru mai multe cabinete medicale.
Stam tacuti pentru inceput. Tatonam. Felix cerceteaza doar cu privirea camera, iar regulat imi arunca cate un zambet larg, parca pentru a-si confirma increderea in noul mediu. Ii raspund cu un zambet si o mangaiere de fiecare data, ceea ce ii deschide gurita cu familiarul “ce faaaaaci?”.
“Ce faaaci?” de fiecare data. Ce sa faaac? Astept, bine, urmaresc cate o frantura de emisiune pe National Geographic, ma uit la tine, iar astept…Daca nu-i raspund (mai scap ca o extrasistola cate un raspuns, cufundata fiind in raspunsul anterior ceva mai intens), nu e o problema pentru Felix. Isi raspunde singur “Ce faaaci? Bine, tu ce faaaci? Bine, ma joc, repar caruciorul.”
Inca asteptam si este timpul pentru dezmortirea picioruselor. Doi pasi inainte cu curaj, unul inapoi cu timiditate. Doar asa, ca la inceput. Pentru ca 2-1 egal 1, apoi inca unu si inca unu si e in mijlocul camerei. Acolo nu mai are trac. Este in centrul incaperii si al atentiei. Ce-a fost greu a trecut. Se simte ca un actor pe scena, in largul sau. Acolo isi incepe numarul ca intr-un teatru interactiv. Spectatorii devin neasteptat actori. Astazi se joaca piesa “Ce faaaci?” Motiv bun de improvizatie pentru toata lumea.
La pauza ademenesc actorul cu alt rol. Acum sta la mine in brate si ii arat o familie de lei la televizorul nebagat decat de mine in seama. Nu e fascinat de ceea ce vede astfel ca isi mai muta privirea si prin alte locuri. Incepe sa numere:”unuuuuu, dooooi, treeeei…capche”. Poftim? Imi trimit privirea in urmarirea privirii lui si vad in trei puncte cardinale diferite, trei doamne cu trei palarii pe cap. Ii soptesc ca acelea nu sunt sepci, ci palarii.
Desi procentul persoanelor fara palarie pe cap este mai mare decat al celor cu palarie pe cap, o persoana detinatoare de palarie isi arata explicit interesul pentru Felix si il provoaca la o mica conversatie. Care fiind mica, evident se termina repede. Insa Felix, care “nu mai e pinc, s-a facut maaae”, incearca sa o lungeasca si i se adreseaza doamnei: “Doamna cu palaiie”, demonstrand o mare capacitate de invatare.
Decorul este acelasi si dupa 50 de minute, cei care ii dau unicitate s-au schimbat aproape in totalitate. Mai putin evident noi, care inca suntem acolo si alte doua trei persoane. O batranica isi ia hainele sa plece. Nu inainte de a se intoarce spre Felix, atrasa natural datorita varstei de polul opus. Schimba cateva vorbe cu el, apoi se indreapta spre trepte pentru a le cobori. Felix o urmeaza pana la limita de periculozitate si o urmareste pana dispare din zarea lui. Apoi un pic trist spune “a plecat baba”. !!! Of!!! Unde o fi auzit asta? Imi rasfoiesc repede in minte dosarele, sunt sigura ca nu a auzit de la noi cuvantul asta. Mie imi sunt dragi oamenii in varsta si i-am invatat intotdeauna pe copii sa ii respecte. Nu imi fac mari griji totusi, Felix e inca mic, nu e vorba de lipsa de respect. Dar totusi, de unde stie cuvantul? Gasesc apoi raspunsul. Este din Ratatouille, desenul animat cu Remi, sobolanul bucatar, in care o batranica rea descarca pusca spre eroii filmului. Iar batranicile rele din povesti sunt uneori si babe.

Au mai trecut niste minute si noi am terminat vizita la medic. Plecam cu haine, sac, carucior in graba mare sa-l luam pe Horia de la curs. Ne asteapta dragutul afara, in fata scolii, neinghetat. Plecam in trei acuma in graba mare sa imbratisam fetita care inca repeta, repeta, repeta.

La multi ani!

by maria, Posted on

Azi este ziua lui tati si Horia i-a pregatit o surpriza. I-a realizat un desen pe care l-a inramat pentru a si-l pune pe birou sau pe peretele de la serviciu. Reprezinta o scena din lumea animala preistorica. Este un mare si temut dinozaur, carcarodontosaurus, la finele unui ospat (yak) nevegetarian evident, intr-o padure bogata din Cretacicul inferior.

Sper sa nu fie pentru tati vreo sursa de inspiratie ad litteram :), ci sa fie doar motiv de bucurie pentru iubirea fiului sau care i-a creat si oferit un cadou din inima.

La multi ani, draga tata!

De ce nu i-as spune unui copil “nu te cred”…

by maria, Posted on

…atunci cand imi povesteste ceva, orice.

Lui Horia i s-a furat telefonul mobil (pe care il poarta la el exclusiv pentru a ne intalni mai usor la sfarsitul orelor) vineri de catre femeia de serviciu in timpul orei de sport. Din fericire am recuperat obiectul furat care mi-a fost inapoiat de la secretariatul scolii, iar hotul prins (de data asta) a fost sanctionat. Ma rog, aceeasi poveste veche cu alti protagonisti. Pentru pagubit povestea nefiind altfel decat inedita, acesta a spus-o si colegilor si doamnei invatatoare. Dupa ce a fost ascultat cu atentie (ca pe o stire de la ora 5), Horia a primit un raspuns. “Nu te cred!”.

De ce scriu despre asta?
Daca ii spui unui copil care nu minte atunci cand povesteste ceva ca nu il crezi, acest copil ar putea trai mai multe feluri de sentimente: dezamagire pentru lipsa increderii din partea celui caruia ii impartaseste ceva; nesiguranta si descurajare, poate ca pentruca ceea ce el stie este incorect, acest fapt putand duce la renuntarea la asertivitate, la inhibarea spiritului critic si la lipsa increderii si stimei de sine.
Daca ii spui copilului care inventeaza sau chiar minte ceva ca nu il crezi efectul pe care il poti obtine este incurajarea copilului respectiv in minciuna, pentru ca daca a mintit si tu ii spui ca nu il crezi, copilul ar putea incerca data viitoare sa gaseasca o minciuna si mai puternica. E ca si cum i-ai spune: ha, ha, te-am prins, eu sunt mai istet decat tine, daca vrei sa ma pacalesti pe mine trebuie sa te mai straduiesti!

Acestea par lucruri marunte si intr-o oarecare masura chiar sunt, insa maruntisuri de genul asta sunt o multime si intervin categoric nefast in educatia copiilor nostri.
Noi, parintii lui Horia, nu-i vom spune niciodata acestuia sau fratilor lui ca a mintit. Vom incerca sa aflam , in cazul in care ar face-o, de ce s-a intamplat acest lucru si vom analiza aceste motive pentru a putea stabili un plan de actiune.

Nu te cred=neincredere=opusul increderii=fara incredere. Vrea cineva o relatie lipsita de incredere cu un copil sau cu oricine altcineva?

Maxim

by maria, Posted on

Brrr, ce frig a fost ieri afara, intunecat si urat. Asa ca ne-am petrecut mare parte din zi in casa. Si ne-am petrecut si mai mare parte in camera copiilor. Aici exista o lada mare cu piese mici de imbinat. Este comoara cea mai veche a lui Horia. La inceput a imbinat piese mari cu mainile lui mici. Apoi piesele au scazut in dimensiuni. Si pe masura ce mainile au crescut piesele au devenit si mai mici. Am vazut piese mici de dimensiunea unui cub cu latura de 1 mm jumatate. Lada e rosie si ii atrage pe micii constructori-creatori.

Sunt in camera cu ei cu o carte in mana. Stau in patul lui Kiti, e foarte confortabil aici. Deasupra mea e patul lui Horia asa ca ma simt oarecum ascunsa. Copiii se joaca impreuna, pot sa citesc linistita si sa arunc un ochi spre ei din cand in cand. Cu asta si incep. Privirea pe care o arunc inspre ei se opreste acolo. Devin un observator. Un observator foarte subiectiv. Sa nu va bazati pe mine! Dar, totusi, vad ce vad. Trei siluete in jurul lazii rosii. Sunt de dimensiuni si forme diferite. Silueta lui Horia este una subtire, e din profil si ii vad concentrarea pe fata. E ghemuita, aplecata putin oblic in jos si mestereste la un avion. A lui Kiti este evident o silueta de fetita, parul lung si mainile fine o tradeaza imediat. Ea sta cu picioarele incrucisate sub ea si isi plimba mainile prin lada cu piese mici parca le-ar mangaia. Ridica cate o piesa, o intoarce pe toate fetele si o arunca la locul ei. Pare nehotarata: ce sa faca oare, ce sa faca? Din cand in cand se apleaca peste a treia silueta, cea mai mica, pentru a impinge un camion de pompieri care o deranjeaza putin. Felix sta cu spatele spre mine si daca imi apropii pleoapele astfel ca ochii sa fie doar usor intredeschisi il vad mic, rotund cu doua proeminente laterale. Sunt urechiusele lui drage, ah ce-mi vine sa le iau la pupat!

E cald si bine. Si liniste pe fond. Se aud doar trei glasuri de copii. Horia povesteste incontinuu de ce monteaza piesa cum o face si nu altfel, Kiti ne canta vorbele ei de bucurie iar Felix, un alt mare vorbaret in devenire, ori cere ajutorul lui Horia, ori o impinge pe Kiti daca isi simte spatiul in pericol, ori imi cere aprobarea pentru ceea ce a creat. Mai si tipa la Horia cateodata cand acesta isi foloseste din plin imaginatia pentru a-l convinge sa-i imprumute si lui o rotita. Ca o paranteza, Horia inca nu a obtinut rotita.

Au trecut aproape 3 ore de cand stau si ii privesc dar nu mi-au parut decat cateva minute. Cartea pe care o luasem cu mine sta nedeschisa inca. Nu am putut sa ma deconectez de bucuria de a sta sa-i privesc si sa-i ascult!

Haz de necaz

by maria, Posted on

Exista, evident, multe diferente intre viata intr-un oras mare si aglomerat ca cea a Bucurestiului si viata intr-un orasel mai mic, cam de 200 de mii de oameni, curat, extrem de bine organizat si aerisit. Nu insir aici aceste diferente. Vreau doar sa mentionez una vazuta din perspectiva candida a unui copil.

Daca l-as fi intrebat pe Horia acum cativa ani unde lucreaza mami, adica eu, el mi-ar fi raspuns ca lucrez in cabinetul Polonei (o prietena buna, medic stomatolog).

Azi de dimineata devreme (Felix ma provoaca la discutii mai nou incepand cu ora 5:30), dupa ce ne-am dat buna dis de dimineata si cate un pupic mare unul altuia m-am gandit sa-l supun pe prichindel urmatorului interogatoriu:
“Unde lucreaza Kiti?”
“La gadinitza!”
“Unde lucreaza Horia?”
“La coala!”
“Unde lucreaza tati?”
“La teviciu!”
“Si unde lucreaza mami?”
“In matina!”!!!

…adica fiul meu cel mic ma crede sofer!!!…si, din pacate, nu greseste prea mult!

Diagnostic: autism

by maria, Posted on


Am fost intrebata astazi ce am simtit cand am aflat ca Kiti are autism. Mi-e greu sa raspund scurt la intrebarea asta, dar nu pentru ca nu as gasi cateva cuvinte care sa descrie niste emotii, ci pentru ca de la primele suspiciuni legate de dezvoltarea lui Kiti si pana la aflarea diagnosticului a trecut ceva vreme si am nevoie de timp de gandire. Iata ce imi amintesc acum, repede:

Am doi copii sanatosi si cuminti. Exista o mama pe lumea asta care sa nu fie fericita pentru acest motiv? Dar ceva ma nelinisteste. Nu e Kiti cumva prea cuminte? E oare asa zisul “easy going” tip de copil? Kiti nu cere prea multa atentie, nu initiaza interactiunea cu mine sau Horia sau tatal ei. Totusi sta mereu in preajma noastra. Cu cate o jucarie in manuta si gurita. Nu-mi pune inca mari semne de intrebare pentru ca nu se izoleaza iar de zambit zambeste, chiar deseori. Si cat de frumoasa e cand o face! Imi spune si o bunica din parc :”printzeshka”! E foarte previzibila , cred eu. Ii dau apa cand ii e sete, ii dau mancare cand ii e foame, o scot la plimbare cand vrea afara, ii schimb chilotelul inainte sa o deranjeze. Niciodata nu apuca sa ceara ceva. Sau nu stie cum s-o faca? Sau nu o intereseaza ?

Oare e cazul sa ne facem probleme? Observ, nu pentru prima data, nici pentru a doua, a treia oara, ca Kiti nu reactioneaza intotdeauna la vocile noastre. Ba chiar e nevoie sa o strig pe nume de 3-4 ori ca sa -si intoarca privirea spre mine. Si nici la alte zgomote. Este selectiva insa. Daca aude anumite piese muzicale, de exemplu, fuge repede inspre sunet chiar din alta camera daca e cazul. Totusi aude. E evident. Bine, bine, aude, dar atunci de ce nu vorbeste? Are aproape 18 luni si nu spune nici macar mama.” Papusica, spune ma-ma!” Se uita atenta la buzele mele, draga de ea, parca ar incerca sa ma inteleaga, dar nu reuseste. “Spune ma-ma!” Si iara liniste. “Maaa-maaa” strig aproape disperata. De data asta primesc un raspuns. Dar unul mut. Kiti ma imita, dar fara voce: ma-ma. O data, doar o singura data. Nu mai reuseste performanta asta. Cel putin nu inca trei ani de-atunci inainte.

Suntem cu o zi inainte de Anul Nou. Sora mea este cu sotul ei in vizita la noi de cateva zile ca sa ne petrecem sarbatorile impreuna. Ne simtim bine, Mos Craciun a trecut deja pe la noi si, ca de obicei, Horia a fost cel mai entuziasmat. Si de data asta Mosul i-a ascultat dorintele. Kiti e inca prea mica ca sa inteleaga ce e cu Mos Craciun. Nici macar jucariile de sub brad nu sunt interesante. Ce simpatica e ca o atrag ambalajele cadourilor! Gandim noi. Si sa o vezi cat de draguta si haioasa a fost la serbarea de Craciun de la serviciul tatalui ei. Pe cand toti copiii dansau si tipau si radeau in jurul Mosului, Kiti , un pic ciudatica dar tare scumpa, dadea fara incetare ocol ringului de dans tinand bratul ridicat deasupra capului, iar cu manuta isi atarna suzetica deasupra nasului, intre ochi intr-un fel ce parea foarte studiat. Altfel, perfect relaxata si cu zambetul pe buze.

Oaspetii din casa noastra o nelinistesc tare pe Kiti. De cate ori ii scapa privirea spre unul dintre ei, dar mai ales spre sora mea,Cristina, Kiti incepe sa urle si fuge la mine. Ii este frica. Nu este prima data cand o vede dar este prima data cand are o astfel de reactie. De la ultima intalnire, sora mea si-a schimbat culoarea parului, este cam rosu, intr-adevar. Poate de-asta s-a speriat. E totusi foarte ciudat pentru ca Kiti accepta sa fie tinuta in brate de ea, insa sa nu o vada. Chiar ne distram, mai ales pe seama surorii mele, pentru ca Kiti sta cu spatele pe ea si se uita dupa mine prin casa, dar din timp in timp intoarce capul catre cea care o tine in brate si incepe sa planga. Apoi se potoleste brusc. Pana la o noua intoarcere. Cred ca stiu de ce accepta totusi sa-i stea in brate. I-am dat indicatii precise surorii cu privire la pozitia pe care sa o aiba cand o atinge pe Kiti. Dupa care sa stea nemiscata. Pozitiile previzibile ii ofera confort. Cristina o tine exact asa cum o fac si eu. Initial fara sa-mi dau seama, apoi realizand, chiar si atunci cand ii dau laptele in biberon am grija sa mentin acelasi ritm, aceleasi miscari limitate, iar astfel Kiti este calma si relaxata.

Toti bebelusii simt incepand chiar cu 3 luni si culminand cu 10-11 luni frica de straini, cand la vederea unei persoane necunoscute se apropie de parinti de care se agata pentru a-si gasi confortul. Imi sunt nemaipomenit de dragi amintirile imbratisarilor celor doi baieti ai mei din astfel de situatii cand cu bratele lor mici si pufoase ma strang cu putere. In cazul lui Kiti, sentimentul de frica fata de straini se manifesta destul de straniu. Este greu de inteles de ce anumite persoane ii provoaca reale crize de plans, pe cand altele o lasa absolut indiferenta. Cine stie? Poate doar anumite trasaturi faciale ii starnesc temeri. Sau poate asta se intampla doar cand se afla intr-o anumita stare. Da, asta ar putea explica reactia ei diferentiata la stimuli similari. Diversele autostimulari omniprezente la copiii ca Kiti o autocentreaza profund astfel ca orice stimul din exterior se loveste ca de un zid, practic el neexistand pentru ea. Oricare ar fi motivul, lipsa oricarei reactii din partea ei este nelinistitoare cel putin, iar, din contra, crizele de plans sunt prea puternice si prea greu de calmat.

Este 31 Decembrie, noi intram in panica. Nu ni se intampla des dar cand ne cuprinde panica de obicei este weekend tarziu sau sarbatoare. Sa insemne asta oare ceva? Cred ca acumularea de mici tensiuni se face inconstient, pas cu pas, zi dupa zi, iar in zilele in care nu se lucreaza ne simtim mai vulnerabili si astfel creste presiunea. Oricum ar fi, incercarile esuate de a scoate macar o silaba din gurita lui Kiti, acum la 18 luni, si episoadele lungi si tulburatoare de plans ne duc urgent in cabinetul pediatric unde ni se aranjeaza o intalnire cu un medic specialist de O.R.L. pentru testarea auzului copilului. Of, parinti nebuni! Copilul aude perfect, toate testele subiective si obiective sunt in limite normale.

Ne aflam in Dublin de doua saptamani, era inceput de primavara si, desi clima insulara ne-a pregatit pentru zile racoroase si foarte schimbatoare, am avut parte de foarte mult soare si de reprize scurte si nesemnificative cantitativ de ploaie. Surprinzator, nici cu ocazia acestei schimbari destul de importante de domiciliu, Kiti, acum la 2 ani jumatate, nu ne-a aratat nici un semn al teribilului diagnostic ce avea sa vina. Desi incepusem sa citim despre autism inca de cel putin jumatate de an, de fiecare data cand o faceam incercam sa ne convingem ( si reuseam, uneori cu eforturi, dar de fiecare data) ca Kiti si micile ei ciudatenii nu au nici o legatura cu toate grozaviile din carti sau de pe internet. Nu mai ramasese mult insa pana la momentul adevarului.

Eram extrem de entuziasmata de experienta irlandeza. Ma plimbam cu H si K toata dimineata prin parcuri, pe stradute, prin magazine. Cumparam si citeam cu mare bucurie zilnic “The irish times”. De fapt aici am si gasit un mic articol despre conferinta despre autism ce avea sa aiba loc in 2-3 zile. Binenteles ca numaidecat am aranjat programele noastre astfel incat copiii sa stea acasa cu tatal lor iar eu sa pot participa la aceasta intalnire.

Nu am fost foarte bine pregatita pentru socul pe care urma sa-l traiesc. Este adevarat ca m-am “inarmat” cu un caiet si cu un pix insa am ignorat sa-mi iau un pachet de servetele. Si am avut maaare nevoie de el pe tot parcursul dupaamiezii respective! Pentru ca am plans si am plans fara oprire inca din primele cinci minute. Am plans pentru ca totul ma impresiona in jur, parintii indurerati, medicii, psihologii, educatorii plini de dorinta de a afla si a ajuta, atmosfera calda si buna creata de toti cei prezenti. Dar am plans si pentru ca mi-am dat seama de ce ma aflam eu acolo. Da, realizasem ca odata cu inscrierea mea pe lista participantilor la conferinta, ma “inscrisesem” si pe lista virtuala a celor care lupta cu autismul. Nu mai puteam sa neg, in clipele acelea am stiut ca Kiti nu este doar o mica ciudatica, ci ca ea, chiar daca ne zambea, chiar daca deseori se uita in ochii nostri, chiar daca nu mergea pe varfurile picioarelor sau chiar daca nu aranja obiecte in linii perfecte, sufera de autism.

Cine esti tu?

by maria, Posted on

Sunt mica. Am mai mult de 5 ani. Stiu sigur pentru ca la 5 ani am mers prima oara cu masina familiei noastre. Dar nu am mult mai mult de 5 ani. Dar asta nu conteaza. Pot sa am 5, 6, 18 ani.

Sunt in masina, sunt in spate alaturi de fratii mei si de inca un unchi. Stau intre. Cand nu esti nici cel mai mare, nici cel mai mic stai intre. Nu intotdeauna, dar acum da.
Plecam intr-o mica excursie pana la bunici. Ei locuiesc destul de aproape de orasul nostru, jumatate de ora nu e enorm sa stam putin mai inghesuiti in masina. E placut in masina. Imi place sa ma uit pe geam si sa numar copacii. Imi place sa ma joc cu fratii mei. Desi acum e cam greu, n-avem loc.

Suntem pe drum de 20 de minute si brusc realizez ca nu mai e asa de placut ca inainte. Ciudat, doar nu s-a schimbat nimic.Incet-incet simt ca nu mai am spatiu sa respir. Intru in panica. Ma intorc cu o miscare brusca in partea opusa. E la fel de insuportabil. Picioarele ma dor, trebuie sa fac ceva. Le intind cat imi permite spatiul ingust pentru picioare si pentru o fractiune de secunda e minunat. Imi revin ca un arc la pozitia de repaus care nu e repaus si pentru corpul meu mic. Mai avem mult? Nu mai suport. Tip in gand, ma framant in spatiu. Vreau sa plang. Cred ca o si fac incetisor. De-am ajunge odata! …

Sunt mica. Seman cu mine, dar parca nu sunt eu. Sunt tot intr-o masina. E mai mare, nu ma mai inghesui cu fratii mei. Fiecare are locul lui bine limitat. Dar degeaba, nu-mi place. Plang si tip. Unde mergem? Parca am auzit ceva vorbindu-se in casa, inainte sa iesim. Dar nu stiu ce inseamna. Nu vreaaaau! Am acasa un patratel! Vreau in el! Ajutati-ma! Imi lovesc pumnii stransi intre ei ca sa-mi ia durerea necunoscutului. Imi zgarii fata ca sa uit. Si plang…

Au trecut 20 de minute si brusc imi e mai bine. Fratii mei sunt langa mine. Ce bine! Parintii sunt in fata. Ce bine! Noi mergem cu masina. Eu ma uit pe geam. Ador sa vad cum imi fug lucrurile din fata. Ce bine e! E minunat in masina cu familia mea!…

Suntem amandoua una in fata celeilalte. Eu si cu mine. Ne zambim. Intind mana sa vad daca si cealalta o face. Da, parca ar fi o oglinda. Deschid palma intinsa si astept. Primesc manuta mica in palma mea. Dupa 3 secunde. E o oglinda defazata. Dar calculat defazata. Pentru ca aseaza situatia bine. Completeaza imaginea, nu o copiaza pur si simplu. Mainile sunt conectate, oglinda dispare. Si-a indeplinit misiunea.

Miercurea fara cuvinte

by maria, Posted on

Ce este “Miercurea fara cuvinte”?

Miercurea , pe internet, bloggerii care participa la “Wordless Wednesday” ( “miercurea fara cuvinte”), posteaza pe blogul lor o fotografie (de preferinta proprie, si nu luata de pe net) care nu are nevoie de explicatii. De aici si titlul “wordless”- adica “fara cuvinte”. Se considera ca fotografia vorbeste de la sine, astfel incat nu mai e nevoie de o descriere. Desigur, daca cineva doreste sa adauge cateva cuvinte nu e nici o problema.


Mi-e foarte draga poza asta (desi de o calitate slaba) cu Felix la 6 zile. E incredibil de mic, nu-i asa?

Da’ ce-i rau in asta?

by maria, Posted on

Dupa doua zile de stat acasa ca urmare a unei viroze intestinale, ieri, la scoala, Horia sta cuminte in banca asa cum i-am recomandat ca sa nu se epuizeze fizic. Vine o fetita la el si incepe sa-l ciupeasca destul de tare de brate. Horia o roaga sa inceteze pentru ca nu se simte prea bine, ea reactioneaza intocmai. Acasa Horia mi se plange de micul incident, iar eu il asigur ca a fost vorba doar de o dovada de simpatie din partea fetitei pentru el.

Astazi, la scoala, mica faza se repeta. Horia o intreaba de ce il ciupeste, iar ea ii raspunde: “pentru ca esti un prost!”

Ce sa spun? Dovada de simpatie tot ar putea sa fie, insa forma acestei dovezi este destul de neplacuta. Din pacate, cuvinte de acest gen se rostesc zi de zi la scoala de catre copii, dar, uneori, chiar si de catre profesori. Este o alta expresie a agresivitatii vietii noastre actuale. Violenta verbala este cel putin la fel de agresiva ca violenta fizica. In plus, se pare ca este foarte usor acceptata de catre educatori si, mai ales, de catre parinti. Si mai trist este ca, nu doar o accepta, ci nici nu o mai vad. Este o prezenta constanta, s-a banalizat. Nu scapam de ea cu amenintari, asa cum nu dezvatam un copil sa loveasca alti copii, batandu-l. Nici chiar lectiile gen “dirigentie” care oricum lipsesc cu desavarsire in ciclul primar nu ar putea sa schimbe situatia radical.

Exemplul personal are cel mai puternic impact. Astfel ca voi incepe cu mine insami si imi voi promite sa fiu si mai atenta la atitudinile si comportamentele mele. Mai ales cand conduc!!!

5 secunde

by maria, Posted on

Intr-una dintre sedintele de evaluare a lui Kiti de saptamana trecuta, noi, parintii, am asistat si nu doar atat la testele fetitei. Am trait momente de emotie deosebite.

Imaginati-va o fetita cu codite, silitoare si cuminte, vesela si putin nedumerita de aglomeratia neobisnuita din camera ei. La masuta ei (care e masuta pentru ca e mica, atat de mica incat cateodata fetita delicata o ridica cu totul deasupra capului), pe scaunelul ei (idem), cu mainile regulamentar sprijinite de marginea mesei asteapta lectia. E mai mult decat o lectie, este un examen. Este un examen al nervilor pentru parintii fetitei. Comisia intreaba, fetita raspunde. De fapt succesiunea este: comisia intreaba, fetita se gandeste, fetita raspunde. Pentru ca nu puteam sa uit faza intermediara. Care dureaza intre 1-5 secunde. Sunt maxim 5 secunde dar terifiante. Oare stie? Oare nu? Sigur ca stie, doar am repetat de nenumarate ori. Fetita pare ca a hotarat care va fi raspunsul ei. Se indreapta cu un zambet smecheresc spre raspunsul corect. Hai, haide, e bine, imi strig in minte cu pumnii stransi. Nu, nuuuuuuuuuu, nu te opri, ce faaaaci? Fetita se retrage, stie ca mai are vreo 2 secunde de gandire. Trage cu coada ochiului spre mama ei, adica spre mine, apoi spre tatal ei. Nu-l vad desi e langa mine, dar pot sa presupun ca e la fel de disperat ca si mine, pentruca fetita incepe sa rada. Ii place sa ne vada in “galerie”. E bucuroasa ca simtim pentru ea. A mai ramas o singura secunda. Fetita isi rasplateste parintii pentru emotia lor cu alta emotie. Bucuria invingatorului. Pentru un raspuns corect. Bravoooo! Foarte bine! Uite ciocolata! Daca mai era nevoie… Bucuria parintilor pare ca inlocuieste si depaseste dulceata celei mai ravnite ciocolate. E bucurie din bucurie.

Toddler

by maria, Posted on

Bebelusul meu nu mai este bebelus. A devenit baietel. Foloseste zeci de cuvinte, chiar daca mai trebuie modelate pana la forma lor corecta. Of, ce usurare! Va spun sincer ca am tremurat de frica deseori in sinea mea (si nu numai), urmarindu-i dezvoltarea. Acum, dupa 2 ani, m-am mai linistit.

Pana mai ieri il striga pe Horia “aua”, acum aua s-a transformat in “oia”.
“Tu-tu” devine tot mai des “pina”. “Pina” are si caracteristici: e maae, pica sau gambenga, oshie, batu, vede.
Felix are si preferinte muzicale: Duffy si adoma (Madonna).
Are responsabilitati: “tang dughii, ego” (strang jucarii, lego); sau “ai ghija kiti” cand pleaca din camera si ma lasa doar cu Kiti.
Este iubitor si grijuliu: “pupe upaata” (te pup cand esti suparata).

Ce mai! As putea sa scriu inca zece pagini despre asta. Este tot ce vreau sa stiu, de fapt, acum despre dezvoltarea psihomotorie a lui Felix, ca are un repertoriu suficient de bogat incat sa nu-mi mai fac probleme inutile.

In final, trei preferate pe moment: gambenga pentru galbena, vonvangangangan pentru Volkswagen si kink-konk pentru musca, tantar si alte insecte bazaitoare.

Pupe!

Mi, Si, Sol

by maria, Posted on

“mi, mi, mi, mi, ,si, si, si, si, ,sol, sol, sol, sol,
mi, mi, mi, , , si, si, si, , , mi, mi, mi, mi…”, se aude un glas de copil acompaniat de o chitara. Corzile chitarei acordate chiar emit sunetele muzicale respective, glasul de copil le aproximeaza uneori si le suprapune bine alteori.

Dupa prima lectie de chitara de saptamana trecuta, Horia exerseaza zilnic, asa cum i-a recomandat domnul profesor, primele acorduri. Chitara este de dimensiune maxima astfel ca imbratisata de Horia pare si mai mare. Sub piciorul stang acesta si-a aranjat cateva enciclopedii, asa este pozitia corecta de cantat la chitara, i s-a spus. Mana stanga tine gatul chitarei, mana dreapta prin degetele aratator si mijlociu atinge corzile chitarei. Privirea ii este indreptata spre “partitura”, foaia de hartie cu prima lectie.

Ma uit la el emotionata. Vad ce-am vazut si cand a zambit prima oara, sau cand a pasit sau cand a plecat la gradinita…O imagine draga, unica! Este Horia, baiatul meu cel mare, care a ajuns sa tina in bratele lui o chitara adevarata si sa repete prima lectie…

“mi, mi, mi, mi, si, si , si, si, sol, sol, sol, sol…”

Kiti si tati

by maria, Posted on

Kiti si mingea de fotbal alba cu hexagoane rosii in mijlocul camerei, doi straini.

Tati: “hai sa jucam fotbal, Kiti!”
Kiti:……
Tati: “suteaza!”
Kiti:……, privind cu coada ochiului spre minge.
Tati: “sut”, suteaza in minge, “e randul tau!”
Kiti:……, trece pe langa minge calcand-o usor (acest lucru e posibil, mingea fiind de consistenta unei pernute moi).
Tati: “oaaa, hai Kiti!”, dand cu piciorul in minge spre Kiti.
Kiti: “iii”, mangaie delicat mingea cu piciorul. Mingea se deplaseaza 30 cm.
Tati: “bravo”, si iar mingea ajunge la picioarele lui Kiti.
Kiti: “iiiiii”, cu vocea tot mai puternica si cu un zambet superb. Cu pumnii stransi de entuziasm de data asta chiar suteaza. Mingea se rostogoleste spre tati.
Tati:”extraordinar, goool, bravo, Kiti!”
Kiti: “aiaiaia”, chiot de bucurie, rasete zgomotoase.

Kiti cu mingea de fotbal alba cu hexagoane rosii in brate, doi prieteni.

Consultanta ABA din Statele Unite

by maria, Posted on

S-a incheiat prima vizita a consultantului ABA la Kiti. Impresiile sunt pozitive in cea mai mare parte. Evaluarea lui Kiti a fost exhaustiva, iar rezultatele au subliniat ariile in care deficitele sunt accentuate, medii sau minime. Inainte insa de aceasta evaluare consultantul ne-a invitat la un interviu destul de intens (aprox 2 ore) pe mine si pe sotul meu in care a dorit sa ne cunoasca, acest lucru insa a fost implicit, pentru ca discutia a fost construita pe intrebari legate de prezenta lui Kiti in programul unei zile obisnuite a familiei noastre si pe descrieri specifice a comportamentelor ei in diverse circumstante. Am fost “promptati” sa ne stabilim obiective clare, explicite pentru urmatorul an, sa zicem. Apoi am convenit asupra lectiilor pe care sa ne concentram atentia pentru urmatoarele 3 luni de terapie si viata de zi cu zi. Binenteles ca am clarificat si aspecte de tehnica aceasta fiind deseori sursa de dificultati in invatare. Ceea ce mi-a placut in mod deosebit a fost deschiderea mare pentru ideile noastre si argumentatia lui pentru orice schimbare gandita. Lucrurile pe care le facem cu Kiti se fac pentru ca urmarim un anumit scop si nu pentru ca trebuie sa ii umplem timpul. Acest lucru pare evident insa nu este intotdeauna pentru ca este dificil sa fii obiectiv cu tine insati. Si nu numai atat, uneori o mana de ajutor din partea unui om cu experienta bogata care astfel vede mai clar the big picture este binevenita si de dorit.

Consider ca este esential ca parintii sa inteleaga rolul acestor consultanti. Ei nu vin aici ca sa ne “vindece” copiii, ei vin ca sa ne ajute sa construim un program coerent, functional pentru o urmatoare perioada a copilului nostru, sa ne ajute sa identificam scopuri clare in dezvoltarea lui si sa incerce , iar experienta lor indelungata le permite sa vina cu idei interesante, sa rezolve probleme comportamentale ale copilului care ii fac viata dificila, lui in primul rand dar si celor din jur. Insist pe aceasta tema, asa cum am facut-o si in alte situatii, pentru ca si perceptia consultantului a fost ca parintii cu care a interactionat de-alungul vremii se agata de ei (cei cu competente in analiza comportamentala aplicata) disperati si isi propun, odata cu contractul pe care il incheie cu ei, obiectivul de a-si “trata” copilul, eventual in 2 ani. Ceea ce este categoric nerealist si care poate crea frustrari mari familiei si evident copilului din partea caruia se asteapta minuni. Din pacate, copiii nostri trebuie ajutati sa inteleaga pas cu pas viata inauntrul legilor ei esentiale de functionare, iar cand constati ca actiuni extrem de simple ca privitul intr-o directie indicata sau chiar gestul de a arata constituie teme pentru predat, intelegi ca, desi nu este imposibila o recuperare in sensul asa-zisei “normalitati”, este mai degraba realist sa-ti propui tinte mai mici, pentru perioade scurte, decat “vindecarea” in 2-3 ani. Iar daca aceasta se produce in acest timp sau mai repede sau mai tarziu nu poate decat sa aduca mai multa bucurie.

De aceea cred ca viata in familia unui copil cu dizabilitati ar fi mai buna daca copilul respectiv nu este considerat un copil cu probleme ci doar copilul sau alt copil al familiei. Viata familiei respective sa fie una linistita, obisnuita, fara autocompatimire sau autoinvinuire sau alte sentimente asemenea, si , mai ales, sa nu se transforme intr-0 cursa nebuna pentru recuperare, ceea ce evident nu inseamna opusul.

In familia noastra sunt trei copii: Horia, Kiti si Felix, in ordinea descrescatoare a varstelor lor. Iar aceasta ordine este aleasa acum aleatoriu, pentru ca in ce priveste interesul pentru dezvoltarea lor acesta este acelasi si se adapteaza in functie de nevoile fiecaruia.