Părintești

De bunăvoie

by maria, Posted on

O ştiţi pe pisicuţa Kiti? Miau-miau, se gudură printre picioarele şi mâinile mele. Îşi lasă capul moale între umeri şi se apleacă din trunchi, ca să intre sub braţul meu drept. Miaaaaau, îmi zâmbeşte discret, dar plin, aţi mai văzut vreodată un zâmbet discret, dar totodată imens? Vino, pis pis pis, ridic braţul şi în acelaşi timp îi răsare caputul dintre umeri şi de sub braţul meu. A reuşit să-mi intre pe sub piele. În mijlocul culoarului dinafara supermarketului mă opresc să-i împărtăşesc îmbrăţişarea, cine are o pisicuţă, ştie de ce!

E tot mai înţelegătoare şi sunt tot mai înţelegătoare. Încetişor îi descoperim şi crâmpeie de spontaneitate. La casa de plată pun cele cumpărate deoparte şi potrivesc o sacoşă larg deschisă în dreptul lor. Nu apuc să transfer produsele în plasă pentru că cineva o face mai repede în locul meu. E Kiti care mă lasă o fracţiune de secundă mută de uimire. Îi zâmbesc aprobator şi încurajator şi o ajut. Umplem sacoşa repejor, o deschid pe a doua. Kiti îşi face treaba cu devotament şi implicare, astfel încât aruncă sticluţa de apă pe jos. Se apleacă cu mimică îngrijorată şi ridică apa. Văd că se descurcă bine şi o las, ca să plătesc. Între timp, Kiti termină ceea ce ce singură a început. Achit şi îmi pun portmoneul în geantă. Kiti ia între timp punga de pâine feliată a clientei de după mine şi o pune în geanta noastră. O iau şi o repun pe bandă. Kiti insistă, reia acţiunea. La fel fac şi eu, în plus îi explic că pâinea nu ne aparţine. Kiti pare că înţelege, de fapt ştiu că înţelege, însă nu îşi poate înfrânge impulsul de a lua pâinea şi a o pune la noi în sacoşă. O repun inca o dată printre lucrurile femeii din spate şi îi arunc o privire mustrătoare lui Kiti. Kiti izbucneşte într-un hohot scurt de râs, e clar, acum totul devine o joacă. Mai am nevoie de câteva secunde ca să îmi organizez plasele, geanta şi copilul mic, timp suficient pentru mâna îndemânatică a lui Kiti să ia pentru a patra oară pâinea de la locul ei. Casieriţa, care a asistat la fază, apucă rapid şi uşor isterizată punga cu pâine şi o trage spre ea cu un “nu, nu e a ta!” şi o mimică de copil care-şi apără cu patos jucăria. Îi spun “scuzaţi-o, va rog, are autism” şi văd că vorbele mele o împietresc. “Staţi liniştită, nu e nici o problemă”, încerc să îi readuc viaţa în muşchii feţei, e drăguţă, îi pare rău, deşi nu are de ce, cred eu. În definitiv nici nu ştie că i-a făcut un compliment pisicuţei noastre care s-a comportat exemplar până la momentul pâinii. Plecăm zâmbind din magazin. Eu, pentru descoperirea unui nou semn de spontaneitate din partea lui Kiti; Kiti, pentru bucuria de a fi fost apreciată; iar Felix, pentru că aşa “e faţa mea”, zâmbitoare, nu ştiaţi?

Later edit: pe canapeaua din spatele meu stau dragii mei toţi trei înghesuiţi unul într-altul. Horica îi explică lui Kiti că se va juca cu ea după ce termină de citit câteva pagini din cartea lui. Felix, ca un cameleon, ia aspect de cititor cu o cărticică în mână, precum Horica. Iar Kiti, Kiti îl ascultă pe Horica şi îi răspunde înţelegătoare cu cel mai gingaş, clar şi mai frumos “DA” pe care a fost vreodată în stare să-l spună. Să nu credeţi că exagerez, copiii se mai miră încă de ce a ieşit din guriţa ei zgârcită cu vorbele!

Zi cu soare

by maria, Posted on

Am intrat într-un magazin cu obiecte legate de instalaţiile unei case. Un fel de “women’s secret” bărbătesc. De aceea, când am deschis uşa grea de la intrare şi am păşit în sala-hala rece şi întunecată, am fost izbită de mai multe priviri iscoditoare şi interesate. În plus, am avut şi o parte dintre copii cu mine, o altă specie ciudată intr-un astfel de loc, noroc că, deşi copii, reprezentau totuşi partea masculină, mulţumesc, dragilor, pentru că mi-aţi fost amortizoare! Am reuşit cu relativă uşurinţă să achiziţionez o listă de produse, este uimitor cum poţi să înveţi anumite lucruri complet necunoscute şi pe care nu ţi-ai imaginat vreodată că ai putea măcar să le auzi. Băieţii nu s-au plictisit, o dată, pentru că ei nu se pot (încă) plictisi, iar apoi, pentru că, băieţi fiind, au o atracţie şi un interes naturale pentru şuruburi, coturi şi robineţi. Horica a urcat şi a coborât treptele ce duceau la un etaj neexplorat de niciunul dintre noi de câteva ori bune, iar Felix l-a urmat îndeaproape. Au lansat avioane din hârtiile colorate, ce făceau reclamă magazinului, de la etaj şi până jos, s-au urmărit printre centrale şi radiatoare cu un pistol de apă. Eu am ridicat o dată- de două, maxim de trei ori vocea la Felix, ca să-i întrerup bălăceala degetelor în apa potabilă de la dozator. La casierie am aşteptat să achit şi să primesc factura pentru ceea ce am cumpărat, compătimind-o în sinea mea pe fata pierdută într-o lume de şuruburi şi am ascultat povestea lui Felix care zicea vitejeşte cum s-a întâlnit el deunăzi cu doi T. rex-i pentru a căror captură s-a înarmat de fapt cu pistolul verde de apă şi cum s-au împrietenit ei în cele din urmă şi au dansat Moonwalker pe muzica lui Michael “Jasken”. Legătură dintre Felix şi cei doi T. recsi s-a dovedit a fi una de genul love-hate întrucât, deşi bucuroşi să danseze împreună, la întrebarea mea ce vrea să-i fac de mâncare pentru mâine, Felix a spus mazăre cu piept de T. rex. Aşa am să fac, dar în cazul în care nu găsesc piept de T. rex, voi cumpăra piept de pui.

Kiti a mers pentru prima dată la şcoală. Se pare că şcoala nu este destul de “specială” pentru Kiti. În sensul că nefiind sedată, ca alţi copii de pe-acolo, Kiti nu stă o oră întreagă în băncuţă ei. Ea are nevoie de mişcare, motiv pentru care de mâine va sta doar două ore. Măcar la început. Apoi mai vedem. Ştiam, dar acum m-am convins: nu poţi să pui toţi copiii cu probleme la un loc. Şi ei sunt diferiţi, iar problemele pe care le au îi diferenţiază şi mai tare. Măcar sunt doar 5 copii în clasa lui Kiti si merge mereu însoţită.

Horica a venit de la şcoală şi îşi face temele conştiincios. Kiti este obosită, ar vrea să adoarmă, dar nu o las, iar Felix stă “liniştit în coteţul său” sau “în locul ăsta frumos pe care l-am găsit io”, adică sub masă. Eu scriu cu senzaţia că am un balon umflat în stomac şi cu gândul la un ceai călduţ pe care o să mi-l fac imediat ce spăl şi culc copiii. Adică în 3 minute!

Schimbare

by maria, Posted on

Am o oboseală în mine! Nu-mi place să dorm dupăamiaza. Nu că mi-aş permite, nu, asta nu, cel puţin nu când Horica învaţă dupămasa. De fapt, e impropriu zis după masă, întrucât copilul ăsta n-ar putea înghiţi o masă de prânz înainte de ora amiezii. Astfel că pleacă la şcoală nemâncat, are totuşi un sandwich şi o sana în ghiozdan, pe care sper să le dea gata.

Deci, simţind aşa o oboseală mare, încerc să mă eliberez de ea, întinzându-mă pe canapeaua roşie. Felix e pe trambulina de lângă canapea. Mănâncă un măr şi ţopăie: sus-jos, sus-jos. Kiti are liber, se învârte ca leul în cuşcă. Vine lângă mine şi se aşază (se trânteşte pe mine, dar toată lumea îi ştie salturile, chiar şi muşchii picioarelor mele care se contractă defensiv în aşteptarea celor peste treizeci de kilograme în cădere). Vine lângă mine ca un căţeluş (comparaţiile cu diverse animale îmi vin acum, după citirea impreuna cu cei doi copii a câtorva fabule) şi apropo de căţeluş, astăzi, pregătindu-ne să intrăm într-un magazin, Felix a vazut un câine desenat pe uşă, tăiat cu o linie roşie. A intreabat cine l-a mâzgălit şi i-am spus, bieţii câini nu sunt primiţi în magazin; da, da, ştiu, nu plânge, doar fii atent si nu lătra şi totul va fi ok!

Iar am fugă de idei, parcă eram obosită, nu-i aşa? Da, şi de oboseală parcă mă întinsesem pe canapeaua roşie să mă relaxez un pic. Şi parcă mă invadaseră copiii pe canapeaua roşie. Profit de invazia asta si il apuc pe Felix de o coapsă cu mâna stângă, între timp nu mai ţopăie, doar sta pe trambulină, uşor, să nu îl gâdil, nu pot să-i ţin acum isonul într-o partidă de gâdileală. Cu mâna dreaptă îi prind mâna lui Kiti ajunsă de acum deasupra mea. Şi…închid ochii. Ah, ce relaxare! Completă, fără compromisuri! Pe canapeaua roşie şi în nădejdea mâinilor pe post de organe inteligente elimin oboseală după oboseală cu fiecare secundă. Şi nu că oboseala ar fi puţină, dar secundele sunt lungi, pentru că nu-mi trebuie decât câteva ca să mă revigorez. Imi amintesc cum dormea Kiti de prânz, tot pe canapeaua roşie, acoperită aproape în întregime de corpul meu, înfăşurată cu braţele mele, când era un bebeluş sau chiar un pic mai mare. Mă uit acum la ea, este aproape o domnişoară!

Kiti începe şcoala. Haios e că începe direct cu clasa a doua. Criteriul-aspect fizic a fost determinant. Am sărit cu ocazia asta peste emoţiile primei zile de şcoală în clasa întâi. Horica a început ciclul gimnazial, programul lui s-a întors invers. Profesorii de până acum sunt “faini” şi doamna diriginta este foarte bună (nici nu mă aşteptam la altceva, doar predă istoria).
Felix? Felix nu a început “gădăniţa”. A fost la un moment dat interesat de acest subiect, dar apoi, aflând că mami lui nu merge la grădiniţă, a refuzat. Am acceptat refuzul, nici la grădiniţă nu cred să se accepte câini. Deocamdată.

Seară in familie

by maria, Posted on


În cortul montat aproape de pădurice şi de malul lacului stau cei trei copii, iar părinţii îi privesc dintr-o relativă depărtare. Pare că ar fi într-o expediţie de urmărire şi cercetare a animalelor de pe Animal planet. E linişte deplină, chiar şi Kiti îşi măsoară cu grijă şi cu interes respiraţia, se aud totuşi nişte şoapte din când în când. Este noapte cu stele şi lună pe cer.
“Hei, ce faceţi acolo?”. Întrebarea mea primeşte un răspuns abrupt,”şşşt, ne ascundem de turma de dinozauri!”. Aha, se joacă de-a urmărirea. Ei sunt urmăriţii, urmăritorii sunt imaginari. Oare îi vede şi Kiti?

Deodată începe agitaţia. Cortul se leagănă dintr-o parte într-alta şi inerţia mişcării lui îi aruncă afară pe copiii din el. Sunt atacaţi şi conducătorul de grup hotărăşte retragerea. Horia, cu cele necesare expediţiei pe spate, într-un rucsac, porneşte în fugă aranjând coloana de fugari în ordine descrescătoare.

Imaginea copiilor fugind vreo 200 de m în şir perfect, fără ruperi de ritm este acaparatoare pentru noi, părinţii copiilor. În special datorită lui Kiti care trăieşte jocul în acord cu fraţii săi. Şi datorită stilului în care ea aleargă după Horică, aruncând ritmic câte o privire în urmă pentru a se asigura că Felix e în coloană. Kiti aleargă cu viteză destul de mare, însă mişcările membrelor ei sunt uşor excentrice. În fugă, picioarele sunt aruncate spre exterior pas cu pas şi gambele nu sunt flectate suficient pe coapse astfel că arată ca o raţă în grabă mare. Braţele fac mişcări de înot în aer, iar mâinile le ţine cu palmele deschise şi degetele răsfirate, în contrast puternic cu membrele unui atlet în alergare. Dar aleargă şi o face cu viteză.

Ajung neprinşi înapoi la bază, în cort. Reintră unul după altul, aşa cum au şi ieşit, cu mişcări scurte şi sigure ca într-un desen animat (doar fundul lui Kiti mai are nevoie de o a doua mişcare ca să dispară din vedere) în cort unde răsuflă uşuraţi.

Jocul s-a terminat, copiii împart cu noi două pizza, Margherita şi vegetariană. A doua se termină mai repede, dar Felix mai vrea o bucată. Îi ofer din bucăţile pline de sos de roşii rămase pentru Horia (băiatul care mănâncă greu) dar sunt refuzată cu o mimică dezgustată şi cu observaţia că lui nu-i place pizza plină de sânge. Aşteptăm ca Horică să-şi mestece şi să-şi înghită ultimele bucăţele şi plecăm acasă.

Alte frânturi de zi

by maria, Posted on

I-am spus, nu te juca la uşa de la balcon, pentru că poţi să-ţi prinzi mâna acolo, iar el şi-a întins buza inferioară spre exterior de parcă ar fi fost cozorocul unei şepci întoarsă cu capul în jos, pusă pe gât şi nu pe cap şi m-a privit suspicios, oare s-a supărat sau nu s-a supărat, întrebându-mă, mami, m-ai certat? I-am răspuns, cum aşa, iubitule, cum să te cert, te-am avertizat doar din grijă să nu te răneşti, dragul meu şi buza inferioară a început să îşi reducă din dimensiunile anterioare, de criză, nu până la cele minime, dar pe-acolo.

Am lucrat la început cu ea mult, i-am fost mamo-profesoară şi cred că această meserie o poate egala pe cea de profesoară contrar părerii general acceptate că părinţii nu pot fi profesorii copiilor lor. Era mică, zâmbăreaţă, senină. Acum este mare, mai serioasă, mai gravă. Şi nu îmi mai este elevă de când am demisionat din meseria de mamo-profesoară. Sunt doar mama ei. Mi-a rămas însă reflexul dobândit pe când era mică, zâmbăreaţă şi senină. E eleva mea din când în când şi atunci îmi arată că sunt favorita ei. Ca astăzi, când m-a complimentat cu răspunsurile ei atât de curate şi naturale.

Şi-a amintit că începe şcoala în curând şi nu poate să închidă sertarelul ăsta liniştit până nu află cum facem în prima zi de şcoală, eu trec într-a cincea, voi învăţa dupăamiază, nu-mi cunosc profesorii, ce facem? Căutăm pe internet, sugerez eu,, ignorând tot trecutul meu cu site-ul şcolii, pe care l-am accesat cu diferite ocazii, sperând să obţin informaţii relevante şi pe care l-am închis tot cu atâtea ocazii cu mâna goală de informaţii, parcă sperând într-o renaştere. N-am aflat cum se face atunci când treci într-a cincea în prima zi de şcoală, dar am aflat că ministra bla bla a vizitat şcoala noastră şi că noi toţi suntem nespus de bucuroşi şi onoraţi pentru asta.

Sunt în bucătărie şi simt o relaxare nemaipomenită pentru că am găsit soluţia pentru masa de prânz a copiilor. Strig un la masă şi aştept să apară rând pe rând copiii, ceea ce ei şi fac într-o ordine neobişnuită, numărul unu Felix, numărul doi Horia şi…unde-i Kiti, ea care avea mereu numărul unu pe tricoul de masă, păi a adormit, zice Horia. Sugerez, du-te şi trezeşte-o, şi Horica mă ascultă, soptindu-i la obloanele închise cuvântul magic de start, masă, şi masă devine foc de armă pentru Kiti care sare dintr- odată în picioare, dărâmându-l pe Horia şi călcându-l ca să îşi recucerească tricoul cu numărul unu. Îl ia astăzi pe numărul doi, fiindcă Felix nu mai poate fi dezbrăcat de cel cucerit, aşa-i cinstit. Horica vine şi el, târându-se rănit şi artistic cu tricoul lui cu numărul trei întipărit deja pe pieptul său.

Copilul tău

by maria, Posted on

…”ce şanse are?”

Greu de răspuns şi dificultatea constă în găsirea unui răspuns cât mai politicos posibil.

Păi, să văd, ce-aş putea spune:

80%. Hmmm, pare un procent cam mărişor. Când ajungi la 80 de procente eşti foarte aproape de maximum, deci cu o ultima fortare mai sari 20 de sutimi şi ajungi la miracol. Greu de crezut, imposibil de imaginat.

Să scornesti un 50%? Ai putea şi asta, dar, iară, jumătate poate fi uneori mult, alteori puţin, practic, nu spui nimic. Iată o variantă bună de răspuns, îţi laşi interlocutorul fericit, ia ce vrea.

Dacă emiţi un 20-30% arunci asupra ta un văl morbid, nimeni nu vrea să afle că stă destul de des în preajma ta, un loser cu şanse minime de succes.

Apoi, “ce şanse are?” mai poate primi un răspuns politic, se poartă, e bine, atent, empatic şi reconfortant pentru întrebător să laşi norocul pe braţele solide, inaccesibile ale ştiinţei: ei, nu se ştie niciodată ce îţi poate aduce viitorul, ştiinţa evoluează, dacă se descoperă un medicament miraculos sau o metodă de tratament asemenea?

Nu vreau să fiu prea critică cu persoanele care îmi pun astfel de întrebări. Credeţi-mă pe cuvânt, le înţeleg ignoranţa şi chiar apreciez, când e cazul, motivul pentru care pun întrebarea. Dar, să zicem că persoana despre a cărei şanse te interesezi este un sportiv în faţa competiţiei vieţii sale (şi nu este afectată de vreo boală grea pentru a păstra mediul aseptic si fericit, in definitiv chiar nu e cazul de altceva). Se întâlneşte în marea finală cu adversarul său de-o viaţă, rivalul său. Ei bine, pentru a îi calcula şansele de a câştiga sportivului nostru vom pune cap la cap toate întâlnirile precedente dintre cei doi şi vom obţine un procent. Iată, băiatul nostru cel sportiv a câştigat de două ori din zece întâlniri. El va avea 20% şanse să câştige de data asta. Cam puţine şanse, nu-i aşa? Dar, poate el să câştige? Da, categoric!
Cu alte cuvinte, şansele sunt pentru statistică, reuşita este individuală, unică si poate impredictibilă şi nu ţine întotdeauna cont de calculele ştiinţifice.

Ei bine, Kiti are autism. Vreţi să ştiţi ce şanse are?

În afara faptului că nişte persoane inimoase o ajută zi de zi să înţeleagă lumea asta perverită (vă daţi seama ce muncă de Sisif?), Kiti are o şansă enormă din punctul nostru de vedere, al parintilor ei care o iubesc mai mult decât şansa asta, aceea de a creşte într-o familie mare şi iubitoare care nu are nevoie să îi calculeze absolut nici o şansă pentru a trăi bucuroasă cât de bine ştie si poate ea să o facă.

Am răspuns suficient de clar?

Vacanţa noastră la mare: prima săptămână

by maria, Posted on

Acasă, din nou acasă, ajungem după două săptămâni. Mulţi kilometri pe şosele cu maşina am parcurs, aşa cum ne place nouă. Anul ăsta maşina a fost condusă de tati în ritmurile fermecătoare şi atât de diferite ale lui Bob Dylan. Daţi clic aici de vreţi să faceţi ce îl îndemna Felix mereu pe Horică să facă la fiecare prime acorduri de melodie: “Hoia, dă din cap!”. Sau daţi clic aici de vreţi să plângeţi de atâta frumuseţe. Sau aici pentru un electric blues celebru.

Scuze, n-am putut să trec peste, doar muzica asta a făcut parte din vacanţa noastră.

Am revăzut Marea Neagră bucuroşi, unii dintre noi. Am făcut cunoştinţă cu ea timizi, alţii dintre noi:


Am regăsit bucuria dimineţilor devreme la malul mării şi ne-am reamintit de faţa prietenoasă a soarelui:

Am jucat şi ne-am jucat pe terenul de tenis, de data asta un teren alintat de briza mării. Kiti aproape că s-a identificat cu terenul:

Iar Horică ne-a zâmbit (şi) de la înălţime:

Am scris aici despre puterea mării asupra lui Kiti. Aici, scrutând apele jucăuşe:

Obosiţi, relaxaţi, într-o poziţie care mă topeşte de emoţie:

Mai ales când soricelul este satelitul fraţilor săi:

Apoi am găsit o dupăamiază pentru plimbare în grădina botanică şi prin castelul Reginei Maria de la Balcic. E un loc frumos, plin de delicateţe:


Şi un loc întins, chiar şi Felix a remarcat în faţa acestui vas de înălţimea unui băieţel: “ce balcică imensă!”:


Şi ca să nu-mi pară incompletă vacanţa de la mare, am dat o fugă şi la Varna, pentru o seară târzie de jazz, în curtea muzeului de arheologie. Cu copiii, binenteles:

Intens

by maria, Posted on

Cu greutatea corpului susţinută de colacul galben, special conceput pentru primele lecţii de înot ale copilului mai mare, şi cu picioarele împingând forţa apei dezordonat şi neîndemânatic, Kiti pluteşte în apa agitată a mării agăţată cu mâinile de mâinile tatălui ei. E atât de impresionată de imensitatea mării încât se manifestă zgomotos şi exuberant. Vocea ei concurează cu melodia mării şi deşi e pe alt ton se acordează destul de bine împreună. Fondul muzical permanent al mării acceptă solourile lui Kiti. Poate nu se întâmplă la fel şi cu unii oameni din jur. Dar asta nu mă interesează acum. Pentru că mă bucur pentru bucuria ei pe care o înţeleg destul de bine.

Lasă-ţi privirea să plutească odată cu apa mişcătoare. Urmăreşte valul ajuns la ţărm şi reîntoarcerea la mama lui. Du-ţi privirea paralel cu vârful valului şi observă cum malul începe să-ţi fugă cu frică parcă de sub picioare. Eliberează-te de celelalte senzaţii şi pregăteşte-te să cazi în braţele mării.

În mâinile lui tati, Kiti, lebăda galbenă, dansează un vals în doi paşi: unul înainte spre braţele lui tati, altul înapoi până la extensia completă a braţelor unite. Şi iar, şi iar. Apa unduitoare îi loveşte ritmic feţişoara zâmbitoare. Tati chiar se miră, uite că nu înghite apă, ştie să-şi limiteze unele porniri. Totuşi bucuria îmbătătoare a contactului cu apa mării începe să arate straniu. Ochii îşi pierd privirea, trupul îşi anulează vigoarea. Lui tati îi îngheaţă la 24 de grade picioarele pentru un moment dar profită supravieţuitor de palma rece a gheţii şi o apucă pe Kiti hotărât de fustiţa galbenă şi o trage la mal. Aici încearcă să o trezească la realitate aducând-o la propriu cu picioarele pe pământ. Dar aşa cum nu poţi cere unui fir de ată să stea singur în picioare pe masă, la fel de improbabil este şi ca Kiti să o poată face. Kiti îi alunecă din braţe, atât de moale e. Tati o ia pe sus şi o aduce la “bază” urlând disperat numele meu.

Pe şezlong îi măsor pulsul, îi pun repede nişte întrebări şi o mângâi. Kiti e speriată. Pare că s-a trezit din beţie şi a uitat unde este şi ce s-a întâmplat cu ea. Văd că e acolo, cu noi şi văd că e nemulţumită şi nedumerită pentru tratamentul primit. Ei, ce-i? Eu nu am dreptul să mă îmbăt de fericire? Aşa tace ea şi îmi pare rău că am supărat-o. Mă gândesc imediat că pot să obţin trei efecte pozitive cu o bucăţică de biscuite şi anume, să îi dau trezirea, să îi dau plăcerea gustului preferat şi să îi aud vocea. Astfel că rostesc hocus pocusul nostru magic “BITE”, care o ridică instantaneu în picioare, îi redă un zâmbet firav pe faţă şi îi deznoadă limbuţa. Gata, am reanimat-o!!!

Vuuuuu, în expir, pauză, în inspir,
vuuuuu, ,pauză, , se aude marea.

La, la, la, la, la la la lalalalalalalala…………., se aude Kiti cântând cu pasiunea unui artist adevărat.

Căruciorul

by maria, Posted on

Ce recunoscătoare îi sunt! Este mic, uşor, complet extensibil şi, destul de neaşteptat, robust, iar ca să-i demonstrez această calitate spun doar că a transportat toţi trei copiii noştri, zeci de sacoşe care mai de care mai pline şi, nu de puţine ori, mi-a fost mie bancă în parc în mijlocul spaţiului de joacă.

Este veteran printre obiecte/jucării/hăinuţe/şi alte accesorii necesare unei case cu copii mici şi nu mulţi prieteni vechi i-au mai rămas. Când ai de dus un trai lung şi încercat, este bine să o faci cu bucurie, parcă ar zice el de sub aspectul îmbătrânit, dat de traiul lung şi încercat, şi cu vigoarea dată de bucuria cu care a trăit şi încă o mai face.

Sunt ani de când îl port cu mine şi mă întreb uneori dacă mai ştiu să merg fără el. Cum să mă obişnuiesc să-mi car geanta fără grijă? Nu mi-a plăcut niciodată s-o fac, nici la cursuri nu mă prea duceam cu geantă din acest motiv (mai ales iarna, când o haină trebuia să fie nu doar călduroasă, ci şi plină de buzunare şi buzunăraşe, ideale înlocuitoare de geantă). Acum este simplu! Acte, chei, bani şi alte de trebuinţă în diversele ieşiri, închise cât mai compact într-o gentuţă, stau în siguranţă în plăsuţa croşetata agăţată de mânerele căruciorului. Fără de griji inutile.

Îi sunt benzină şi îmi e suport multifuncţional peste tot pe unde ne plimbăm. Ne este bază şi pătuţ în multe împrejurări. E aproape o căsuţă mobilă şi o mămică grijulie cu multe mâini întinse pentru toţi copiii din jurul ei. Cu el în preajmă nu-mi mai fac probleme, în aglomeraţie ne ţine strâns uniţi.

Puteţi să râdeţi cât poftiţi dar e chiar el, prietenul meu bun, căruciorul.

Trei

by maria, Posted on

Felix este băiat mare de azi, are trei ani. Numai că pentru el, să înţeleagă brusc, de pe o zi pe alta, că de acum va răspunde trei în loc de doi, când va fi întrebat în diverse situaţii câţi ani are, este dificil de înţeles. Nici nu-i de mirare că astăzi, când Alina l-a întrebat câţi ani împlineşte, Felix a răspuns “doi”. A primit o privire, de fapt două priviri dezaprobatoare, aşa că s-a mai gândit o dată şi a zis “patru”. Şi încă alte două priviri de acelaşi fel de la exigentele din faţă, Alina şi mami, l-au făcut să mai încerce o dată: “şapte”. Offf, iar a fost nevoit să se răzgândească şi să îşi încerce norocul “o…”. Noroc că mami şi-a modificat mimica, mişcându-şi buzele şi limba în formă de “t”, fără sonor, dându-i astfel cheia pentru răspunsul aşteptat. “Treiiiiii!”, cu un “iii” lung, cântat, cu codiţă în sus, obraznică de la zâmbetul larg, învingător al feţei.

De dimineaţă, foarte de dimineaţă, conform obiceiului casei, Felix a primit urări de la mulţi ani în următoarea ordine: mami, care abia l-a pândit să deschidă ochişorii împreună cu feţişoara zâmbitoare la prima oră ca să-l îmbrăţişeze, să-l pupe pe obrăjori şi să-i şoptească (doar încă ceilalţi dormeau) la ureche ce avea de zis. Apoi Horica, cu mândrie, fiindcă şi-a amintit că e ziua lui Felix aproape mai repede decât s-a trezit, l-a luat sus, în patul lui etajat, l-a pupat şi i-a citit o poveste ca să fie el primul care-i dăruieşte un cadou. Apoi tati, somnoros, cu un la mulţi ani şi o încercare semireuşită de pupat obrăjori rotunzi şi moi, doar semi-reuşită din cauza lui Felix care, absorbit de întâmplarea poveştii citite de Horia, nu a vrut să-i ofere decât un picioruş spre pupare. Şi în cele din urmă la mulţi ani-ul de la Kiti întruchipat de un sărut gingaş pe frunte.

După masa de prânz, în formaţia obişnuită pentru această parte a zilei, adică mami cu cei trei copii, i-am cântat trei variante de La mulţi ani, pe care le-a primit cu emoţie. Apoi a suflat de vreo cinci ori în lumânările de pe tortul din postul anterior, până a reuşit să le stingă, am aplaudat cu toţii, chiar şi Kiti, şi l-am gustat. Mai ales eu, mie, se pare, îmi place cel mai mult din familie. Cu maşinuţa primită în mână.

Acum doarme şi visează. Ca un băiat mare de trei ani.

La mulţi ani!

by maria, Posted on



Mâine este ziua lui Felix. Ce noroc că s-a născut cu o zi înainte de fratele lui, Horia, aşa “a prins” şi el o zi de naştere. Deci, e ziua lui, împlineşte trei ani. E curios, dar îmi pare mai mic decât Horică la trei ani. Nu şi decât Kiti, care mi s-a părut bebeluş până de curând, cam pana în jurul vârstei de cinci ani. Nu este inexplicabil, Horică a fost mic până când s-a născut Kiti. Apoi a devenit brusc mare prin comparaţie. Astfel că, tot aşa, prin comparaţie, piciulică, Felix, deşi împlineşte mâine trei ani, este tot micul nostru.

Mâine este ziua lui Felix. Astăzi a avut playgroup-ul obişnuit de miercuri dimineaţă. Fără să spun nimănui că este ziua lui, am pregătit un tort pe care l-am împărţit de dimineaţă cu copiii şi mamele lor. Tortul a fost tare apreciat de mic şi mare. Doar Felix şi Horia au refuzat să-l guste. Bine, câte o bucăţică de cam un milimetru cub tot au înghiţit la rugăminţile mele. Eu nu pot să îi înţeleg cum de nu sunt atraşi de astfel de dulciuri, fiindcă pentru mine să mă abţin este greu de imaginat. O să scriu reţeta aici pentru că este foarte uşor de realizat şi chiar apetisant. Atât de uşor de realizat şi de apetisant încât în seara asta, după cina copiilor, am făcut un duplicat al tortului respectiv. De data asta copia şi-a depăşit originalul, aşa cum era şi de aşteptat.

Mâine este ziua lui Felix. Aproape că mi-e greu să înţeleg unde, dar mai ales când au dispărut cei trei ani. Prietena mea M a născut săptămâna trecută (la mulţi ani sănătoşi bebuta drag!). Pe lângă cel mai nou(-)născut al cercului nostru, Felix este măricel. Totuşi, nu chiar aşa de măricel. Încă două capete în sus şi două mânuţe lateral. Atâta cât pentru trei ani.

Mâine, la trei ani, primeşte şi un cadou: o maşinuţă Lego cu piese mici. El a cam sărit etapa Lego duplo. Le are însă şi pe astea de la Horică şi Kiti, dar le foloseşte mai mult Kiti la lecţiile ei. Nu poţi să fii fratele mai mic şi să te comporţi de parcă n-ai avea pe cine imita. Fraţii mai mari exista pentru a fi imitaţi. Deci, o maşinuţă Lego galbenă, mică-mică şi un fel de play station educativ cu funcţie de cadou comun băieţi, eventual fetiţă.

A stat în centrul cercului format de copii şi mămici, lipit de mama lui, adică eu, şi s-a emoţionat la urările muzicale ale celor din jur. A protestat la urarea pe aceeaşi temă muzicală făcută de frăţior, din cauza versurilor: happy birthday to you, happy birthday to you, you look like a monkey, and you act like one too.

Mâine, de ziua lui, fără însă vreo legătură cu ziua lui, vom merge la piscină. Aaa, şi vom mânca tort. Şi pentru că am promis reţeta, iat-o:

Să-i zicem, tort de mere.

De ce avem nevoie:
-1 pachet de margarină
-3 ouă
-350 g făină
-2 linguri scorţişoară măcinată
-1/2 cană de zahăr brun
-3 mere fără cotor, cu coajă
-1 pahar curmale, tăiate bucăţele, fără sâmburi
-1 pahar alune tocate
-3 linguri compot de caise.

Ce facem cu ingredientele?
Ungem cu margarină o tavă rotundă cu diametrul cam de 20 cm. Restul de margarină se bate cu ouăle.
În alt castron se amestecă făina cu scorţişoara şi cu zahărul. Apoi adăugăm 2 mere tăiate cubuleţe, curmalele şi jumătate din alune. Amestecăm bine şi adăugăm şi margarina cu ouăle. Din nou amestecăm bine.
Punem compoziţia în tavă. Deasupra punem al treilea măr tăiat în felii subţiri şi presărăm restul de alune.
În cuptorul încins în prealabil introducem tava şi lăsăm 40-50-60 de minute.
După 10 minute de când am scos tortul din cuptor se scoate pe un platou şi se însiropează cu compotul de caise.
Atât.

Şi o poză:

Horică-primul meci

by maria, Posted on


Ajuns la 10 dimineaţa pe terenul de tenis, Horia începe încălzirea pentru primul său meci de tenis, să-i zicem, semioficial. Partea “oficială” se datorează faptului că adversara lui este adusă de la alt club de tenis, deci o fetiţă total necunoscută şi meciul va respecta arbitrajul şi condiţiile unuia “adevărat”. Meciul este doar “semi”-oficial pentru că nu se desfăşoară în cadrul unui turneu organizat, este amical, fără miză.

Pentru că fetiţa încă nu a sosit, Horică începe să servească un coş de mingi, serviciul fiind unul dintre punctele sale vulnerabile. Pe când serveşte, apare şi adversara sa însoţită de antrenor şi tată. Antrenorul, domnul V, îl urmăreşte pe Horică aflat (ne)surprinzător tocmai după două servicii reuşite şi, cu o privire hâtră, îl întreabă pe antrenorul lui Horia: “ăsta-i Rambo?”. Rambo 5 (sau 6???) zâmbeşte şmecher şi se îndreaptă spre adversara sa pentru a se cunoaşte.

Ea este Andreea, o fetiţă înaltă, cu un corp atletic, codiţă lungă, şatenă, prinsă la spate, ascunsă parţial sub şapca bleu.
“Sunt Andreea, am aproape 10 ani”.
“Eu sunt Horia şi am tot aproape 10 ani”.
“Ziua mea este pe 25 iulie”, spune Andreea.
“Incredibil, ziua mea este pe 24 iulie”, se minunează Horică.
“Eu am o soră născută pe 26 iulie”, zice Andreea şi îi înţeleg foarte bine bucuria de a spune asta pentru că…
“Şi eu am un frate născut cu o zi înaintea mea, pe 23 iulie”, aproape că strigă Horia, “câţi ani împlineşte ea?”, continuă el.
“3”!
“Asta e una bună, mai rar aşa o coincidenţă, şi fratele meu face tot 3 ani!”

Hi, hi, hi, ha, ha, ha, de o parte şi de alta a fileului. Iată un start bun pentru o relaţie!

“Gata copii, să începem meciul, adu şi mingile, Radu”, de la mijloc, domnul V.
“Sunt Horia!” cu o exclamaţie cu volum de şoaptă.
“Andrei, cine e mai mare dintre voi?”, se interesează domnul V, evident neatent acum câteva minute, la schimbul prietenesc de introducere a celor doi copii.
“Sunt Horia!!!”, insistă Horică.
“Horia, da!”, acceptă în cele din urmă domnul V.
“Deci, care-i mai mare, ca să dea cu banul?”, vrea să iniţieze antrenorul procedura comună de start a meciului prin care cel norocos alege terenul sau serviciul.
“Eu sunt!”, strigă Horia.
“Ba eu sunt!”, replică Andreea.
“Dacă eu m-am născut pe 24 şi tu pe 25 iulie, acelaşi an, atunci eu sunt mai mare!”, calculează Horia.
“Ha, ha, păi eu sunt mai mare că ziua mea e pe 25 şi a ta pe 24!”, la care Horică îmi aruncă o privire neputincioasă, iar eu îi spun cu un gest că e un amănunt neimportant.
Domnul V revine pe teren cu mintea (cu corpul era acolo mai demult) şi devine arbitru: tu când eşti născut?, spre unul, dar tu?, spre celălalt şi decide: “Andreea dă cu banul, ea este mai mare!”
Horică urmăreşte piruetele monedei în aer cu un aer amuzat, ba chiar mai mult de-atât. Eu, pe bancă lângă buna mea prietenă M, venită pentru încurajare, râd de-a dreptul.

În sfârşit începe meciul, pe care nu doar copiii îl joacă acolo, în careu, ci şi noi, mai ales eu, lângă careu, cu sufletul la gură, gură care sporovăieşte în acelaşi timp despre vrute şi nevrute cu Felix şi M, ca să-l ţină (pe suflet) cuminte la locul lui. Fiecare minge este percepută la intensitate de valoare relativă şi nu absolută, iată astfel cum se explică emoţiile susţinătorilor lui Horica.

Câştigă în cele din urmă Horică (6-1, 6-3), însă nu în victoria în sine constă câştigul cel mai mare. ci în faptul că singur, cu mintea lui, a fost nevoit să analizeze şi să decidă fiecare următoare acţiune, să-şi controleze şi să-şi stăpânească emoţia pentru a juca cât mai bine.

Hai Horică!

Frânturi de zi

by maria, Posted on

* “Guten Morgen! Du bist Felix?”, i-a înfăşurat capul pe de-a-ntregul lui Felix cu faldurile bluzei mele largi salutul prietenos al posibilei sale viitoare educatoare. Locul este frumos, curat, liniştit, ne place. Are cerere de înscriere încă din ianuarie, dar cum de atunci aflasem că lista de aşteptare este lungă preţ de doi ani am decis: mai aşteptăm. Se pare că lista respectivă s-a comprimat între timp, aşa că am fost anunţaţi că Felix are un loc din septembrie. Ce să facem acum cu argumentele pro începerea mai târzie a grădiniţei? Să le ignorăm? Nu! Răspuns: nu contaţi pe noi până la primăvară!

* Mic test de agilitate pentru băieţi în jucăuşa lor tentativă de a prinde pisicuţa neagră din parcul întâlnit în drumul spre casă

* “O încurajăm pe Kiti să prindă încredere cocoţată pe role?” “Mergi foarte frumos cu rolele, scumpa mea surioară!”, dar exact aşa!

* Presupunând că am de răspuns la întrebarea “cum e mai uşor să urci patru etaje, fără nici un bagaj sau cu o bicicletă de dimensiune medie în braţe?” aş răspunde fără ezitare contraintuitiv “cu bicicleta în braţe!”. De ce? Pentru că asta e realitatea. Ocolesc liftul numai când am de cărat bicicleta.

* Epuizată de lecţii şi alergat în parc, odată ajunsă acasă, Kiti a găsit cana mea cu cafea, nebauta complet de dimineaţă, a dat-o cu sete pe gât şi a tras instantaneu un pui de somn.

* Neepuizata de lecţii sau alergat în parc, odată ajunsă acasă, m-am amuzat de isprava lui Kiti şi am gătit o mâncare delicioasă din legumele mele preferate, vinete. Am pus şi pui.

* Tenis cu terrier pe post de copil de mingi? Da, se poate şi mai este şi extrem de amuzant!

* Tenis în săptămâna 38 de sarcină? Da, se poate şi mai este şi extrem de amuzant! Eroina? Draga mea prietenă, M, pe care n-am reuşit, pentru că n-am insistat, să o conving că se poate naşte şi altfel decât prin cezariană. (pupici, M!)

* Acasă, seară, eu, la bucătărie, pun o prăjitură cu zmeură şi coacăze la cuptor. A doua oară pe ziua de azi la bucătărie? Interesant, n-aş fi crezut că sunt în stare!

* Acasă, noapte, eu, la calculator, aştept emoţionată să aterizeze odată avionul ăla cu tati!

Îmi cade capul ca prostu’

by maria, Posted on

Îmi cade capul, dacă îmi las creierul în aşteptare. S-a obişnuit, aşa ca prostu’, să vrea să cadă de oboseală încă de pe vremea când îmi hrăneam copilaşii nou-născuţi. Ah, cât îmi doream să existe un dispozitiv ca un fel de stativ pentru susţinerea capului, atunci când, aplecată la marginea patului deasupra copilaşului încă flămând, simţeam o nevoie acută de a-mi lăsa extremitatea superioară a corpului în voia gravitaţiei. Ca şi cum fiecare minut al zilei aproape dusă s-ar fi prefăcut în presiune. Şi ca şi cum, odată capul lăsat pe stativ, presiunea s-ar fi scurs electric prin piciorul stativului în pământ, devenind subit uşor ca o păpădie. Sunt o clepsidră inversă, cu capu-n jos (sic), n-am nevoie să mă întoarcă cineva, ca să număr mai departe secundele. O fac singură natural. Pic, pic, pic.

Fiţi atenţi cam cum am făcut-o azi:

*pic, pic, dis de dimineaţă, da’ negreşit dis, trezită brusc prin apăsarea butonului “mami, am făcut pipi şi caca la oliţă”, cântat de mezin cu voce dulce, şi ridicată aproape automat din pat pentru desăvârşirea acţiunii sale fiziologice;

*pic, pic, năucă înspre camera de zi cu speranţa deşartă că ora afişată de telefonul mobil nu este şi azi mai mică de şase;

*pic, pic, resemnată, întoarsă în dormitor pentru măcar încă jumătate de oră de relativă linişte pentru deznodământul visului;

*pic, pic, vis fără deznodământ, realitate cu declaraţii mereu surprinzătoare de iubire de la deocamdată singurul copil trezit. “Scumpa mea mămică”, “dragul meu tătic”, nici somnul nu le-ar putea ignora!

*pic, pic, nu e vis, dar nu-i nici realitate atâta timp cât închizi ochii pentru un clipit şi când îi deschizi patul este plin de copii, reali de data asta;

*pic, pic, pic, îţi croieşti drum prin rutina dimineţii, cu spălat, îmbrăcat, mic dejunat, adunat, totul înmulţit cu cinci;

*tot pic, pic, aduni hârtii, imprimi acte, numeri bani de dat, împachetezi maşinuţa nouă a lui Felix, Horrible Histories a lui Horia, banane, DVD playerul portabil şi cele două filme de desene animate, ca să ţină copiii liniştiţi şi fericiţi pe timpul workshopului la care vreau să particip;

*de cinci ori pic, pe toată perioada workshopului, când atenţia mi-am strâns-o şi trimis-o spre vorbitorul oficial şi, periodic, cu frecvenţă mare, spre vorbitorul neoficial care mai era pe deasupra şi plimbăreţ neautorizat de colo-colo, pentru eliberarea unui “şşş” apăsat, la pachet cu o privire, pun rămăşag, nesuferită de furie disimulată;

*alte picuri, pentru alergătura contra cronometru spre întâlnirea cu Kiti, condusă între timp de către Alina la logoped, luarea unui prânz frugal şi reîntoarcerea la locul workshopului, de data asta şi cu Kiti, pentru o scurtă şedinţă de troubleshooting a unor nelămuriri din programele ei;

*un pic mai mare, dat de emoţia negativă a scăpării neastâmpărate a lui Felix în balconul sălii respective;

*restul de pic, pic, pic, pentru succesiunea orelor dupaamiezii restante pline şi ele de terapie, joacă, smiorcăială, ciondaveala, gălăgie, meci de tenis Horica, în acord cu cules gândaci Felix, o mică porţie de trafic la întoarcere de la tenis, cină cu penne, brânză şi nuci, imbăiat copii şi un pic de calculator. Ei, se pare că am ajuns chiar aici, exact pe linia asta. Deci, stop, m-am oprit.

Îmi cade capul ca prostu’ dacă scot calculatorul din priză. Doar sunt o clepsidră automata, ma intorc singură natural.
Pic, pic, pic, pic, pic, pic…

Respiră, eşti la un liman!

by maria, Posted on

Azi a început o nouă săptămână de evaluare a progreselor lui Kiti, de analiză a programelor şi reconstrucţie, în funcţie de noile necesităţi. Da, consultantul ABA este din nou în România.

Stau şi socotesc. S-au împlinit de curând cinci ani de terapie. O terapie intensivă. De fapt chiar mai mult decât atât pentru că această terapie a devenit modul nostru de viaţă alături de Kiti şi felul interacţiunii cotidiene cu ea. De patru ani (întrucât al cincelea mi-a aparţinut întru totul ca terapeut) familia noastră s-a mărit aproape zilnic cu câte una sau două fete. Acestea au pus din sufletul lor, în cele mai multe dintre cazuri, pentru scoaterea lui Kiti la lumina pe care cei mai mulţi dintre noi o percep pur si simplu, fara efort. Aş putea să număr mii de ore, zeci de mii de minute, milioane de secunde. Dar ce sens are? Când terapia devine mod de viaţă, cine mai stă să numere secunde?

Sunt pline de prospetime vizitele consultantului. Cand soseste ajungem la câte un liman. Limanurile sunt nişte locuri înguste, dar stabile, presărate din când în când pe un ocean care se pierde la orizont. Kiti are un colac, ce-i drept, în jurul mijlocului şi cu ajutorul lui înoată de la unul la altul. Paralel cu linia corpului ei întins pe ape suntem noi, într-o barcă modestă, dar stabilă totodată atâta timp cât nu se strică excesiv vremea. Vâslim pe lângă ea creând curenţi care o împing puţin de la spate şi pe Kiti. Însă o mare parte din înaintare i se datorează exclusiv, fiind efortul ei şi numai al ei. Când oboseşte îi alinăm durerea dată de străduinţa de a înainta. Când ajunge la liman îi dăm răgazul de a se bucura de încă o reuşită. Şi începem analiza.

Ce timp a scos? De ce s-a oprit la trei sferturi din drum? Ce erori am făcut în calculul nostru? Ce liman socotim pentru viitoarea oprire? Cât de potrivit i-a fost colacul? Ce viteză i-a imprimat barca noastră? Cât de potrivnică i-a fost schimbarea asta de direcţie? Şi câte şi mai câte?

Nu ştiu exact dacă-i place sau nu-i place. Ceea ce nu înseamnă că nu ţinem cont de părerea ei. Dacă nu vrea, se opreşte. Dacă nu-i convine, se întoarce. Dacă vrea mai mult, cere mai mult. Totu-i să o asculţi.

***

Cinci ani de terapie. E foarte mult.
Cinci ani de viaţă. O bucăţică din copilărie.
O copilărie ca oricare alta, poate, într-un fel.

10 lucruri iubite la copiii noştri

by maria, Posted on

Horia:

1-dragul cu care se uită la fraţii lui;
2-pasiunea cu care ne povesteşte despre animale;
3-curiozitatea cu care descoperă lucruri noi;
4-drăgălaşenia îmbrăţişării lui de la reîntâlnirea de dimineaţă;
5-vocea de copil cu care le spune poveşti fraţilor lui;
6-bucuria de a crea cu piese lego;
7-concentrarea din timpul exerciţiilor de chitară;
8-responsabilitatea cu care mă ajută să parchez cu spatele;
9-naivitatea unora dintre întrebările lui;
10-îndârjirea cu care loveşte mingea de tenis cu forehandul.

Kiti:

1-bucuria din anumite interacţiuni cu fraţii ei;
2-îmbrăţişările şi pupicurile ei dulci şi frecvente adresate mie;
3-îmbrăţişările şi pupicurile ei dulci şi frecvente adresate tatălui ei;
4-bunătatea cu care îşi protejează şi, mai ales, şi-a protejat fratele mai mic de când acesta s-a născut şi până acum;
5-hohotele ei de râs în acord perfect cu hohotele noastre de râs din diverse momente;
6-stângăcia mişcărilor ei din timpul alergării;
7-zâmbetul ei perfect de iubire;
8-gestul ei plin de drag deşi atât de intruziv de a-şi apuca fraţii de cap;
9-privirea caldă şi incredibil de expresivă din timpul călătoriilor cu maşina;
10-alt zâmbet, acela pe care mi-l oferă când o parfumez.

Felix:

1-guriţa deschisă larg de un zâmbet în prima secundă după ce se trezeşte şi mă vede;
2-declaraţiile lui de dragoste nenumărate în cursul unei zile;
3-mângâierile lui de încurajare când sunt obosită de prea multe treburi;
4-imitarea acţiunilor fratelui mai mare fără omiterea niciunei secvenţe;
5-terminarea cu litera “i” a fiecărui cuvânt fie el şi în engleză pentru îndulcire şi dragalasire;
6-zecile de mutriţe multisemnificative;
7-mânuţele mici şi incipient îndemânatice cu care îşi încalţă sandalele;
8-intonaţia cântătoare a vocii lui când vrea să afle ceva;
9-folosirea neaşteptată a vreunui cuvânt mai rar auzit mai de mult de la cine ştie cine;
10-incredibila relaxare a fiinţei sale date de siguranţa apartenenţei de familia lui.

Şcoli “bune”

by maria, Posted on

Să-l mut, să nu-l mut de la şcoala asta?, m-am tot frământat de o vreme încoace. Uite, astea sunt şcolile cele mai bune din zona voastră, mi s-a specificat. Te interesezi ce rezultate obţin copiii la diverse concursuri şi tragi o concluzie: e o şcoală bună sau nu. Buuun. Ia să vedem… Hmmm, nu prea poţi evidenţia şcoli cu mulţi premianţi (ei bine, vreo două mi-au rămas în minte ca având mulţi elevi participanţi la concursuri, dar poate astea sunt şcoli mari sau poate, pur si simplu, aici profesorii isi trimit toti copiii la concursuri), în general găseşti un număr mic, relativ constant de copii cu rezultate bune şi foarte bune de pe la toate şcolile.

Totusi, de exemplu, aflu că o anumită şcoală este faimoasă pentru performanţele naţionale şi internaţionale ale elevilor săi. Îmi ţes în minte un scenariu prin care îl văd pe Horia într-o clasă a acestei şcoli şi îl văd înconjurat de câţiva prieteni, copii educaţi, curioşi şi buni. Dar, absolut întâmplător, aflu despre modul necinstit în care se fac înscrierile acolo. Apoi, pentru a pune scenariul din mintea mea în viaţă, îmi pregătesc o mică prezentare a copilului meu, pe care să o fac în faţa directorului acestei şcoli, gândind că, în ciuda celor auzite despre înscrieri, aş putea avea totuşi o şansă mică. Ei bine, greşit! Nu neapărat dintr-o eroare de logică, în definitiv nimic nu este încremenit în univers, ci din…lipsă de interes. “Aha, sunaţi-mă mâine la ora 8:30 şi vorbim pe îndelete!” “Sigur că da, voi reveni!” S-o cred eu! Sper că nu credeţi că mi s-a mai răspuns vreodată la telefon?

Bună lecţie am primit. Mulţumesc, domnule director! Să-l mutsau să nu-l mut nu mai este frământarea mea. Cel puţin nu acum, în momentul ăsta. Nu şcoala românească are valoarea dominantă în educaţia copiilor noştri, ci noi, părinţii, prin eforturile suplimentare pe care le facem acasă împreună cu copiii, contăm cel mai mult pentru dezvoltarea lor sănătoasă.
Concluzie? Horica va rămâne la şcoala la care este. De ce? De ce nu?

Din seria aşa întrebare, aşa răspuns

by maria, Posted on


După nişte scurte întrebări de matematică puse lui Horia, cu Felix cocoţat în braţele mele, îl întreb aşa, într-o doară, şi pe cel mai nou membru al familiei dacă el o să fie bun la matematică. Spre “dezamăgirea” mea, Felix îmi răspunde : “eu iau la maniacă doi!”.

Hmmm, e oare cazul să mă îngrijorez :)?

imaginea de pe http://www.oup.com/oxednew/images/MathsLogo1.gif

Oraşul

by maria, Posted on

Plângea tare când am intrat în casă. Chiar plângea cu lacrimi, nu era doar plictisită. Acum zece minute a început să plângă brusc, fără nici o legătură aparentă cu ceea ce făceam, mi-a spus I. Vrea să evadeze. De la lecţii, de sub control, din căldură, din monotonie, dar mai ales din casă. Ei bine, ne încălţăm, luăm căruciorul din maşină (Felix nu poate rezista un drum dus-întors până la/ şi de la şcoala lui Horia) şi mergem în plimbare să-l luăm pe Horia.

E foarte cald afară dar ne simţim mult mai bine decât în casă, drumul nostru are mai multe porţiuni umbrite, iar dacă adie şi vântul, cu atât mai bine. Deci, la drum!

Kiti şi-a pus plangand sandalele, eu i-am strâns scaiul pe călcâie. Felix a îmbrăţişat-o, şi-a luat o maşină şi am pornit. O adevărată aventură este să porneşti cu căruciorul prin Bucureşti. Mi-am amintit de prima săptămână de la revenirea noastră în ţară. Era ziua mea şi voiam să-mi fac un cadou. Mi-am luat cei trei copii şi am pornit-o agale, senină, la fel ca ziua de septembrie de atunci, pe…Calea Victoriei. Bebeluşul în cărucior, copilul mijlociu în dreapta, copilul mare în stânga. Un triunghi cu bază solidă, gata de luptă cu oraşul. Am primit atunci botezul focului. Din calmă, senină, relaxată, bucuroasă, aşa cum mă simţeam la plecare, am ajuns înapoi acasă isterizată, încruntată, nervoasă, încordată, mulţumind Domnului că ne-a adus teferi înapoi. Fără nici o glumă. Locul ăsta, altădată spaţiu de promenadă, reprezintă azi inversul absolut a ceea ce îmi imaginasem eu, atunci, în naivitatea şi neştiinţa mea. Trotuarele, atunci când nu lipsesc, pentru că da, există şi porţiuni în care trotuarul pur şi simplu intră în zid, aruncându-te pradă monştrilor de pe şosea, sunt strâmte, ingrate, dar mai ales cucerite. Ele sunt acum în slujba maşinilor, nu cred să mai existe în oraşul ăsta vreunul neprihănit. Iară eu, alături de copiii mei, trebuie să fi arătat ca picată de pe altă planetă. Auzi, cu căruciorul pe Calea Victoriei! Ha, ha, ha, ce glumă bună! Nu trebuie să mai spun că am ajuns acasă fără cadou, cui îi arde de cadouri când grija pentru pruncii tăi te macină?

De atunci am mai făcut şi refăcut de câteva ori drumul la şcoala lui Horia şi înapoi cu căruciorul. Că doar omul se învaţă repede cu binele, dar şi cu mai puţin binele. Am apelat cu fiecare incursiune în nebunia orasului la instinctele de supravieţuire şi am observat că, la fel ca în orice antrenament, înveţi să răzbaţi până la urmă. Ba ajungi chiar la măiestrie cu un pic de insistenţă. Şi chiar ajungi într-atât de departe încât să exclami: ce frumos e părculeţul ăsta, tot ăla la care acum doi ani te uitai cu milă. Pentru că vrei să trăieşti armonios, deşi pare disonant.

În timpul primilor 50 de paşi, starea lui Kiti a cunoscut o adevărată metamorfoză. Din viermele respingător de la pasul zero, firea ei a devenit un fluturaş cu aripi multicolore spre pasul 50. Efectul benefic al cerului liber deasupra capului asupra omului. Acum, experimentaţi pietoni ai marelui oraş, bucuria maximă din aceste plimbări constă în opririle la umbra cate unui copac pentru a ne potoli setea, poate foamea sau pur şi simplu pentru a simţi puţin vibraţia frunzelor, ierbii, pământului.

Am ieşit din zona verde. Grăbim pasul să scăpam cu cât mai puţin fum inhalat până acasă. Chipul lui Kiti arată bucurie. Trecem prin faţa unui biet bătrânel care cerşeşte cu mâna întinsă spre Kiti (copilul din dreapta mea). Plină de candoare, Kiti îi întinde în răspuns mânuţa goală şi un zâmbet. Bătrânelul este mulţumit. Oare ce cerşeşte?

Din nou acasă. Mai experimentaţi decât cu o zi înainte. Tot noi.

Cat de devreme la grădiniţă ?

by maria, Posted on

A sosit vremea să mă tot întreb.

Într-un mic parc de lângă o grădiniţă ies zilnic copiii cu educatoarea lor (copii mici, mulţi, educatoare, numai una) şi ocupă spaţiul de joacă. Îl ocupă la propriu pentru că se postează pe construcţia din lemn de jur împrejur ca pentru apărarea unei fortăreţe. Este cetatea lor, orice intrus trebuie nimicit. L-am lăsat pe Felix (da, unul dintre invadatori) să încerce să se descurce cu străjerii. După mai multe încercări eşuate acesta a revenit la bază. Iarăşi “tupăat”.

Copiii sunt prea agresivi, i-am spus educatoarei. Da, aşa este, mi-a confirmat ea cu o mimică resemnată, dar şi şmecherească. Pentru că şi-a dat seama că am picat din cer cu aşteptările mele. Câţi ani are băiatul, m-a întrebat. La vară face trei ani. Să ştiţi că nu e prea mic pentru grădiniţă, uitaţi-o pe Ioana, aducând de umeri o fetiţă mică, mică spre mine, ea are doar doi ani şi câteva luni, dar ştiţi ce descurcăreaţă este?

Trebuie să scriu pe hârtie: ce vreau de la grădiniţă? Sincer, dacă aşteptările mele privind şcoala sunt minime, nu văd cum aş putea cere mai mult de la grădiniţă. Ştiu că nu vreau să văd agresivitate şi violenţă la copii. Nu aştept de la un copil de 3, 4, 5 ani să “se descurce”, să înveţe să citească litere, să înveţe 10 cuvinte în limba engleză.

Lista rămâne deschisă.

Supraprotectie?

by maria, Posted on

Se făcea că mă aflam în altă ţară dar pe o stradă de aici, din Bucureşti. O luasem pe Kiti de mânuţă şi o instalasem în scaunelul ei de maşină. Dar n-am putut să plec imediat de acolo pentru că era multă lume, multe maşini, mare înghesuială. Iar în învălmăşeala de pe strada asta bucureşteană, mi-am pierdut pentru o clipă atenţia distribuită la oamenii din jur, la maşinile parcate şi neparcate dar mai ales la copilul cuminte din spate. Care, până la reconectarea mea cu pământul, dispăruse din maşină. Unde-i Kiti? Vai, ce-am făcut? Ştiţi firul de gheaţă ce şerpuieşte pe spate şi înghite capul cu minte cu tot pentru câteva fracţiuni de secundă? Şi poate ştiţi disperarea cu care trânteai uşa drept în faţa întunericului de care scăpai în grabă mare când erai copil? Disperarea aia m-a cuprins şi pe mine şi m-a împins pe drumuri, străzi şi străduţe în jur. Cu geamurile maşinii deschise larg şi cu urechile ciulite ca iepurele de teama haitei am condus şi am ascultat. Iar ascultarea a primit răspuns. Vocea ei, groasă şi stridentă venită de peste clădiri. Apoi, nu doar vocea ei dar şi Kiti, întreagă împreună cu bucuria ei de a fi fost regăsită. Îmbrăţişarea a fost emoţionantă şi emoţia m-a trezit cu pulsul mărit.

***

Deseori mi se întâmplă să tresar şi să scap câte un “hi”, la volan fiind, când teama de a fi uitat vreunul dintre copii prin vreo parcare mă cuprinde. Parcă văd bietul copilaş uitat, disperat, alergând haotic şi periculos în jur. Brrrr!
Teama dispare urgent, aşa cum a venit, odată cu întoarcerea bruscă a capului spre spatele maşinii unde realizez că imaginaţia mi-a jucat doar o festă. Aşa ceva nu se poate întâmpla!

Vacanta s-a gatat, traiasca vacanta!

by maria, Posted on

Ce sentimente amestecate dupa vacanta! Si bune, doar regasesti confortul de acasa, dar si rele, doar iesi brusc dintr-o stare de relaxare si iti lipseste tot asa de brusc proximitatea celor dragi, bunici, verisori, frati, prieteni. Lacrimile de pe obrajii lui Horia, “tupararea” declarata de Felix, chiar si resemnarea de pe chipul lui Kiti, toate incap pe bancheta din spate a masinii pornita incet spre casa si imi amintesc de toate sfarsiturile dureroase de vacanta ale copilariei.

Horia, mai mare, isi gaseste in liniste cartea pe care a inceput-o cu cateva zile inainte, parca vrand sa extinda timpul saptamanii ce a trecut: Doi ani de vacanta, de Jules Verne. Nu-i mai ingaduim bucuria asta insa, acum, dupa un sfert de ora de citit, nu aici, nu in mersul masinii, anticipand un eventual dezastru digestiv.

Ca de obicei, ne intoarcem de la bunici cu masina mai plina. Bunatati ramase de la masa de Paste, cadourile copiilor de la iepuras si…neiertatoarele kilograme in plus distribuite destul de nedrept pe noi toti. Unii, mai multe, altii, mai putine, oricum, astfel incat se accentueaza dezechilibrele.

Jucariile si jocurile sunt mereu in numar mai mare. Camera lui Kiti este o adevarata ludoteca. La inceput incapeau pe un raft, acum suntem deja la al patrulea. Iata adevaratii clienti fideli Ikea! Dintre jocurile noi este unul care-mi place mult. O tabla patrata din lemn, foarte bine finisat, impartita in patru cadrane. Fiecare cadran este dominat de cate o forma geometrica mare, clara cu mici gaurele din loc in loc si colorata fiecare in alta culoare. Peste respectivele forme geometrice se vor suprapune perfect niste piese de lemn de aceleasi dimensiuni si culori si cu aceleasi gaurele, si care reprezinta imaginile unor obiecte care au in mod natural acele forme geometrice, iar prin gaurelele existente se vor trece patru sireturi colorate corespunzator care le vor atasa strans pisele de tabla. Este un joc foarte bun pentru copii pentru ca acestia pot dezvolta si perfectiona abilitati ca recunoasterea culorilor, a formelor geometrice, potriviri, abilitati motorii fine dar si pentru senzatia tactila deosebita pe care o dau jucariile din lemn de obicei. Si daca mie imi place sa ma joc cu tablita asta de lemn intr atat incat sa uit de unde am plecat (adica de la un paragraf mai sus), atunci e posibil ca si lui Horia, de exemplu, sa-i faca suficienta placere sa-si recompuna inima, din plastic de data asta, de la National Geographic astfel incat sa ii ameteasca din tristetea plecarii spre casa si sa mai uite.

Vacanta ne-a fost

verde si jucausa

, fierbinte si aglomerata

, colorata si vie

, tihnita si dulce

deci, rotunda ca mingea lui Kiti.

O primavara frumoasa si Hristos a-nviat!

Dezordine

by maria, Posted on

Imi scapa cate un gand aiurea, fug dupa el, nu-l prind. Lasa, imi vine altul. Si altul. Hei, hei, opriti-va ca abia va vad, stop! E haos in capul meu si chiar pe capul meu. Parul e ciufulit, sunt cocheta, zice Laura, doar se asorteaza bine cu pijamaua de pe mine. E verde. Parul nu e verde. Sunt nauca, dar nu fizic. Cred ca as tine la doua seturi de tenis cu cateva mici setari la cap. Am doua nopti gri la activ in ultimele 4 zile. Una buna, alta rea, inca una buna, alta rea, gata, asta-i patternul. Posibil sa mai tina vreo doua nopti. Cate doua de fiecare cap cu circumferinta sub 50. Centimetri. Nu e o noutate. Cand temperatura creste peste 39.5 grade Celsius stau la panda, gata de atac. Cu scutecul umezit in apa la temperatura camerei o astept dupa colt sa o prind in plasa si s-o micsorez. Pana acum am fost eficienta, vezi patternul de mai sus.

Ce ma fac azi dupaamiaza? Au chemat-o pe Kiti la comisie. Imi place cum suna: au chemat-o la comisie. Azi o sa intram (posibil cu totii-mama si copii) unul dupa altul in camera aia, poate o stiti, plina de caini, draguti de altfel, dar galagiosi deci cu potential de sperietori pentru copii, si o sa defilam pe linoleumul rosu (de fapt nu e rosu) pana la scaunele rezervate pentru noi (desi cel mai sigur este ca vom fi mai multi decat scaunele). Noi, pe de o parte, ei, pe de alta parte. Juratii din filmele americane. Noi, inghitind in sec si pledand vinovat, ei, tehnici, detasati, instruiti sau harsiti, fara emotie. Pledezi vinovat, iei mai putin. Un an. Apoi revii. Cel mai adesea, tot vinovat. Hi, hi, hi.

Ma intrebam ce fac? Unu-i cu febra mare, altu-i cu “ceva care-i impinge creierul in craniu” (???). Noroc ca Kiti si-a mai revenit. Dovada si hiperfoamea care a cuprins-o de ieri incoace. Si setea. “Apa, mami!”, imi zicea azi noapte Felix. Aaaa, si “tine, I love you!” la fiecare mangaiere. Am primit multe, va dati seama! Repet, ce ma fac? Iar il scot, mai si ploua azi. Nu putea sa stea ca ieri? Mi-ar fi potrivit mai bine bucatile de zi. Panadol poate inainte cu jumate de ora si cat se poate de rapid inapoi, acasa, in pat, “culcarea mea”.

Pot sa va spun ca a plouat si miercurea trecuta si inca patru joi anterioare consecutive inapoi. Adica in zilele cand Kiti infrunta Bucurestiul spre si de la logoped. Macar acum nu mai e frig. Azi o primesc acasa fara maini si nas inghetate.

Acum a adormit. Recupereaza de azi noapte. 40.2 si are chef de ras si de dragalasenii. In intuneric nu-l vezi cat de aprins la fata e. Doar ochii reflecta mai tare cate o raza de lumina ce intra in dormitor de la vreo masina fara somn de pe strada. Cand in pat cu noi, cand la “culcarea lui”. Ochii ii sunt si mai mari cu scutecul ala imens, ud si alb care-i inconjoara capul. Tati isi aminteste de Steve, seful de la financiarul de acum cativa ani, care a sunat-o pe Barbara, singura cu varsta aproape de pensionare, si i-a comunicat, prin telefon repet, ca datoreaza firmei 100000 de euro! Un tip disperat incerca sa recupereze niste datorii, oricum nu ale lui sau ale ei nici macar. Am ras, am ras cu lacrimi de absurdul situatiei. Merge orice la 3 noaptea. Daca nu e somn, poate fi orice, chiar si un ras semiisteric.

S-a trezit. Plange. Te doare ceva? “Timpica!”, adica nimica. Bine. Vrei la mine in brate? Da, da, hi, hi, hi, uita de plans. Va las, doar vedeti de ce!