Senzatii

Într-un coșuleț drăguț cad unul câte unul, din când în când, niște organe de simț. Ele sunt croite dintr-un carton lucios, dar par cât se poate de reale. Sunt doi ochi căprui cu gene, un năsuc ca un buton de jucărie, o guriță deschisă de un zâmbet adevărat, cu dinți și două urechiușe. Urechiușele sunt defavorizate, fiind mai mici decât ar trebui, dar, nu vă speriați, este doar greșeală de tipar. Fiind desenate pe un carton, ele sunt bidimensionale, dar, fiind decupate dintr-o fotografie, par tridimensionale.

Ochii văd și se văd cel mai bine în coșuleț.
Nasul “vede” și el binișor.
Urechile sunt ciudatele, nu pentru că sunt mici, ci pentru că “văd” doar mici detalii aparent irelevante.
Gura aproape că nu “vede” deloc. E încătușată. Se descătușează doar pentru plăcerea proprie, uneori însă și pentru urechiușe, care i-au picat cu tronc.

Și cele șase organe de simț se simt bine în coșuleț, dar se simt și mai bine pe meleaguri natale. Adică fiecare la locul lui pe fața aparținătoare. Care este desenată pe un alt carton lucios, iar a cărei proprietară este chiar cea care joacă acest joc. Căci este un joc.
Deci, fetița (am uitat să spun că e o fetiță), o fetiță reală, trebuie să-și aranjeze proprii ochi, propriul nas, propriile urechi și propria gură pe desenul de pe carton. Și cum organele de simț stau destul timp împreună în coșuleț, s-au jucat și s-au învârtit până au făcut un scurtcircuit. Așa că, fiind bulversate de stimuli mulți și amestecați, nu mai știu unde le este locul. Și se trezesc deodată în locuri nepotrivite și necunoscute. Și se trezesc deodată cu un zgomot infernal de fond la care nu mai fac față. Și n-au încotro, trebuie să se organizeze cât se poate de bine, așa că ochii pot să râdă sau să mănânce sau să miroasă sau să audă; nasul poate să vorbească sau să vadă; urechile pot să vadă; gura poate să audă și să vadă. Dar ce muncă! Ce concentrare! Ce durere!

Este un joc atractiv, toți sar să-l joace. Sunt pe-acolo și doi băieței care dau o mână de ajutor. Și mama fetiței, și tatăl fetiței, și alte fete care vin să dea o mână de ajutor și pleacă doar pentru a reveni în ziua următoare, tot ca să ajute la dezlegarea misterului. Toți vrem să punem în ordine organele de simț centrifugate. Ca să nu se mai chinuie atâta. Ochii să vadă, urechile să audă, nasul să miroasă, gurița să vorbească…

Intamplari cu un baietel

Intamplarea unu

Baietelul nostru este maricel dar nu atat de maricel incat sa-i zicem baiat inloc de baietel. Si este vesel si ghidus. Este atat de vesel incat de multe ori rade doar dintr-un gand. Rasul lui se rostogoleste la vale si se amplifica de se-aude peste mari si tari (ma rog, camere si camarute). Rasul lui se hraneste din ras. Deci daca incepe…

“GURA, TACI DIN GURA!!!”,spune gura care rade si opreste rasul numai pentru a reincepe ciclul peste ceva vreme.

Intamplarea unu se intampla neintamplator concomitent cu fiecare ciclu de mai sus.

Intamplarea doi

Baietelul este pasionat, vreau sa spun PASIONAT de biologie/paleontologie. Chiar asa, veti zice? Ei da, pe-acolo! Si tocmai a terminat un curs foooarte interesant de ornitologie. Pentru copii. Interesati cel putin. De subiect. Si pentru ca tocmai vine de-acolo, de la curs adica, le povesteste cu pasiune (v-am spus ca este pasionat) la masa unei cafenele parintilor si fratilor sai despre pasari rapitoare. “Stiti ca soimul calator zboara cu 300km/ora? Sau ca in timpul imperecherii cei doi soimi calatori indragostiti isi dau unul altuia betisoare pe care le arunca pe jos ca apoi sa isi incante perechea executand un zbor gratios? Sau ca, vai, felul de mancare preferat este bietul porumbel?” Si tot asa baietelul povesteste despre pasari rapitoare. Si mimica lui este si mai expresiva decat insusi cuvantul (fie vorba intre noi, asta se intampla putin si din cauza lipsei celor doi incisivi din fata, ca v-am zis ca e doar un baietel).
Dar vai! Ce se intampla? Deodata, dintr-o singura saritura, scaunul baietelului se tranteste cu zgomot de ciment, cestile si paharele de pe masa mimeaza un cutremur si baietelul este in picioare, cu ochii mari, speriati si gura deschisa intr-un tipat de spaima. “Ne ataca uliul!”
Toti privesc intr-acolo si incep sa rada. Chiar si baietelul o face. Si rade si rade ca la intamplarea unu. Pentru ca “uliul” nu e decat o vrabiuta.

Intamplarea trei

Tot baietelul e in intamplarea trei. E cu matusa lui dupa un mic dejun la o cantina. Baietelul e absorbit de ceva, nu stiu de ce anume pentruca e visator cateodata.
“Du, te rog, tava la locul ei!”, zice matusa.
“Nu!”, zice baietelul.
“Poftim? Ce-ai spus?”, e contrariata matusa.
“Nu, multumesc!”, raspunde baietelul…

MORALA: Nu am nici o morala pentru ca nu am nici o poveste. Sunt doar trei intamplari din timpurile reale si foarte recente, cu un baietel adevarat.
Si daca totusi cautati o morala, sa zicem: radeti des cu copiii vostri si radeti bine ca niste copii!

“Psssss, nu vreau sa v-aud!”

Stau pe fotoliu si dau ocol camerei cu privirea. Este liniste, H se joaca linistit, ca de obicei, in camera lui, F e si el acolo, tot ca de obicei. Kiti e cu mine, aici. Sau cel putin asa mi s-a parut, parca am vazut-o strecurandu-se tiptil si fara voce in camera. Nu, nu mi s-a parut. E intr-unul din patratelele ei. Nu e de mirare ca n-am fost sigura de prezenta ei langa mine pentru ca este complet linistita si aproape complet acoperita de niste obiecte. O balena si un caine mare din plus de la IKEA, un rucsacel de gradinita, o pijama albastra si un scaun verde de plastic (!?!). Sta pe burta, cu fundul in sus, cu nasul cat mai adanc infipt in coltul canapelei si cu gambele atarnand pe podea. Pare impietrita ca o reptila in nisip conservandu-si energia. Prezenta ii este tradata insa din cand in cand de cate o miscare brusca si scurta din gambe, care tasnesc cu viteza in sus si cad pe podea la fel de repede. Oare nu simte durere?

Nu ma deranjeaza aceasta bizarerie. Toti avem ciudateniile noastre poate. Insa ma ingrijoreaza putin pentru ca pozitiile ei de relaxare sunt modelate in jurul vreunei adancituri ca cea dintre salteaua patului si perete unde ii sta nasul atunci cand doarme. Si atunci cum poate sa respire? Zici ca si aerul nostru o copleseste! (asta nici macar nu-i o exagerare tinand cont de poluarea lui).

Acest comportament pare de autoaparare. O bombardam cu prea multi stimuli. Dimineata lectii, dupaamiaza lectii iar, intre lectii cine sunt eu?, ce este?, cum te cheama?, cati ani ai?, hai sa numaram!, vino la mine!, du cartea pe masa!… Si eu m-as ascunde undeva daca m-ar bombarda cineva toata ziua cu instructii si intrebari. Uneori chiar o fac pentru cate 10 minute :).

De-aia o inteleg si ii respect dorinta de a se izola uneori. Nu prea mult insa. E 14 30 si incepe lectia. Avem alta optiune?

“Buna ziua, eu sunt Kiti!”

Daca pana de curand interactiunile lui Kiti cu fratii ei s-au aflat strict sub controlul nostru, mai nou observ reactii spontane de la ea spre ei.
Pe cel mic il apuca stangaci de mana sau umar sau cap si il duce (mai bine spus il impinge) intr-o plimbare catre usa de la intrare si inapoi.
Alteori intentia ei este si mai indrazneata, ea ne(mai)multumindu-se doar cu o plimbare ci o transforma intr-o veritabila urmarire in fuga. Care e incarcata de emotii: surpriza cand il vede in urma ei, teama de a fi prinsa cand se apropie prea tare de ea, infiorare insotita de chiot cand este incoltita, apoi bucuria de a relua ciclul.
Cu fratele mai mare interactiunile sunt mai “misterioase”, mai subtile. Ele sunt pure declaratii de dragoste: imbratisari tandre uneori, puternice alteori si intentii de atragerea atentiei cand H este prea absorbit de vreo activitate.
Iar celor doi frati laolalta Kiti li se alatura pentru a”dansa”.

Insa toate reactiile care o apropie de asa-zisa “normalitate” par incomplete. Si chiar sunt. Cand danseaza o face cu ochii in pamant, cand se joaca cu mingea o arunca si o prinde cu jumatate de corp, cand rade e pentru un timp prea scurt. E ca si cum s-ar simti vinovata fata de propria constiinta. Vinovata pentru ca rade, vinovata pentru ca bucuria ei are impact puternic, vinovata pentru ca isi tradeaza propriul sine pe care ar vrea si n-ar vrea sa-l tradeze.

E un proces de adaptare. E unul greu, anevoios. A inceput fara acordul ei si continua poate o farama si cu voia ei. E bine asa, e rau? Nu stiu! Dar va fi mai usor pentru ea, noi asta speram.

 

Cel mai cel

Care e cel mai istet din familia noastra?
Cu intrebarea asta neisteata stim cine NU e cel mai istet, ha, ha, ha.
Dar oare care e cel mai prostanac?
Pai, sa zicem, ca cel mai prostanac este cel mai inalt si mergem in ordinea descrescatoare a inaltimii. Esti multumit?
Ha, ha, ha, da!
Care e cel mai bun la tenis?
Cel cu gura mai mica!
…

El glumeste cu noi, dar ne si testeaza. A aflat ca nu e in competitie cu alti copii ci doar cu el insusi. Insa vreau sa si creada asta. Oare poate sa “scape necontaminat”? Contraexemple sunt in jurul lui la tot pasul. E destul de dificil dar categoric nu imposibil sa ramana dezinteresat de “care e cel mai cel?”.

Pentru ca nu exista “cea mai buna clasa” sau “cea mai buna invatatoare” sau “cel mai tare la matematica” etc. Si n-as vrea sa existe nici pentru copiii nostri. Pentru ca perspectiva e prea ingusta asa. Pentru ca atitudinea asta este discriminatorie, exclusivista iar comportamentul ce decurge dintr-o astfel de atitudine este prea agresiv, ba o poate lua chiar razna.

Stiu ca e asa pentru ca mi-o spune cineva in permanenta.
Este pisicuta (Kiti), o fiinta afectuoasa, muncitoare, buna si calda.

Despre frumusețe

“Ce păcat de ea, este atât de frumoasă!”…

Fata mea este foarte frumoasă. Așa se spune, copiii cu autism sunt deosebit de frumoși și că așa-zisa frumusețe ” ieșită din comun” este compensatorie pentru multiplele deficiențe, de socializare, comunicare etc. Eu nu cred asta. Dar fata mea tot frumoasă rămâne.
Și baietii mei sunt foarte frumoși. Aveți cumva vreo îndoială? Degeaba, știu ce spun, sunt mama lor.

Văd copii frumoși mereu și aud despre existența lor de la fiecare părinte cu care vorbesc.
Nu-mi amintesc să fi întâlnit copil urât sau mai puțin frumos. De-asta nici nu cred ce se spune despre copiii cu autism. Dar nu este nici invers. Să nu credeți cumva că apariția lor vă va dezgusta! Stați liniștiți, veți fi surprinși! Înfățișarea lor este cât se poate de “normală”. Cu trecerea anilor rămâne la fel, însă, fără terapie sau uneori chiar cu terapie, comportamentele lor ies din “normalitate” și încep să fie aparente, să “se vadă” pe chip sau trup. Dar chiar și așa, știți ce frumoasă este fata mea?

Contează pentru cineva? Are vreun sens să afirm asta? Unul mic, recompensatoriu pentru mine, poate că are, da. Nimic ieșit din comun. Natura ne facilitează apropierea de copiii noștri și prin moștenirea genetică a însușirilor faciale. Sunt atât de familiarizată cu imaginea mea din oglindă, încât uneori o consider deosebit de atrăgătoare. Apoi o revăd, într-un format mult mai drăgălaș, de fiecare dată când imi privesc copiii. Deci v-am demonstrat de ce ei sunt frumoși. Dar pentru că toți suntem frumoși măcar în câteva perechi de ochi, iar copiii-în mult mai multe, faptul de a spune că cineva este frumos este irelevant.

“Ce păcat de ea, este atât de frumoasă!” nu schimbă situația cu nimic, nici nu face bine, nici n-ar trebui să facă mai rău. De aceea pentru mine fraza asta nu înseamnă nimic. Așadar să nu mi-o mai spuneți, pentru că nu o să vă mai aud!

Intalniri trecatoare

Nu sunt genul care pleaca in excursie in Occident dupa care, la intoarcere, cu mandrie nejustificata si cu autosuficienta tampa spune ca nu este mare diferenta intre ce vezi la “ei” si ce e la “noi”. Din contra, sunt prea critica de cele mai multe ori cu locul in care traim si oamenii lui, insa nu pot sa nu remarc ca oamenii, indiferent de unde vin, sunt victimele multor prejudecati, iar una dintre ele, cea care ma doare pe mine din cand in cand, este aroganta.

“De ce face asa?”, spune el, vadit deranjat de monotonia data de emiterea unui “iiiiii” interminabil si continuu (apropo, am incercat si eu sa fac ca ea, insa mi se termina destul de repede suflul). “Canta, ii place muzica!”, inventez eu spontan un motiv (poate chiar asa sa fie!?).
“De ce vrea sa sa-si bage mainile in salata de fructe?”, ma chinuie cu interogatoriul ei, sotia lui. “Ar vrea sa manance niste fructe si nu POATE sa ceara!” Subliniez nu poate pentru ca vreau sa ii sugerez ca stie si ce ar vrea, stie si cum sa ceara ce si-ar dori, insa nu poate din motive nedeterminate. Acum, in situatia data, este mai convenabil asa. N-am chef sa intru din nou in explicatii despre cum este ea, ce inseamna sa traiesti cu aceasta conditie si tot ce as mai putea spune despre autism. Stiu ca as oferi niste explicatii inutile. Pentru ca nu este prima oara cand o fac. Unii sunt in stare sa empatizeze, altii nu. Din pacate, uneori interactionam si cu cei care ar face-o cu placere, daca ti-ai lasa copilul acasa.

Sotul si sotia traiesc la “noi”, ei vin din occident. Sunt niste rasfatati de soarta. Si sunt aroganti, pentru ca traiesc cu convingerea ca lor nu li se poate intampla nimic rau. Si sunt lipsiti de simpatie si empatie pentru tine. Cel mult li se face mila superioara pentru ca te invarti intr-una, alergand dupa ea, ca sa nu sparga vreun pahar sau sa nu se spele pe maini in salata lor de fructe, sau sau sau. Esti cam agitat pentru dupaamiaza lor linistita si senina si, cu destula grosolanie diplomatica, ti se sugereaza asta.

De ce te mai intalnesti cu cei de care te plangi? Stiu, e indreptatita intrebarea! Oare se poate altfel? Probabil ca da, insa depinde de multi factori si mi-e greu acum sa-i consider. Poate alta data.

Imi pare tare rau, insa oamenii sunt cam autisti, ei nu pot empatiza de cele mai multe ori cu cei ca ei. Dar nu sunt total autisti, si-au pierdut puritatea si inocenta caracteristica. Educatia oamenilor ar putea fi regandita. E ceva in neregula, lipseste ceva.

“Mami, e extraordinar, e incredibil sa ai un frate si o sora!”, imi spune din cand in cand puiul meu cel mare si responsabil. Asa este, dragul meu, ii spun si ma gandesc cu speranta si bucurie la asta.

Autostimulari

La noi acasa cel putin in camera de zi este mereu ordine. In locurile unde ne ducem, daca nu este ordine va fi incurand pentru ca Kiti va avea grija de asta.
Kiti nu suporta sa vada niciun lucru nelalocul lui. Asa ca, cu indiferenta fata de obiectul pe care-l ia in mana, dar cu o puternica determinare de a-l trimite din raza ei vizuala, il apuca, il priveste pentru o fractiune de secunda, parca cu teama de a nu fi surprinsa asupra faptului, il “ameteste” cu o miscare rapida, scurta si sigura din incheietura mainii, ca apoi, dupa ce “anestezia” e completa si profunda, sa il arunce, deseori fara macar sa priveasca spre destinatie, intr-un loc retras, care se afla intotdeauna in spatele unui “obstacol”. De aceea, in toate locurile in care K isi petrece cate o bucata de vreme, gasim depozite de obiecte, adevarate “kituri de supravietuire”, cum glumim pe seama lor. Partea rea a acestei stereotipii este, evident, faptul ca de cele mai multe ori nu gasim la locurile lor lucrurile de care avem nevoie (uneori urgenta). Dar, ha, ha, exista si “the bright side”. Nu isi gaseste cineva ochelarii? Ia vezi dupa televizor! Ti-ai pierdut cheile de la masina? Nu intra in panica, K a fost prevazatoare si le-a “depus” in spatele calculatorului. Azi jucam tenis, dar suntem cam epuizati sa alergam la fileu dupa mingile oprite acolo? Nici o problema, pentru ca K le arunca intotdeauna de partea cealalta a fileului, doar ideea este ca obiectele in discutie, deci mingile in cazul nostru, sa treaca de un obstacol. Iar fileul este un obstacol, mai ales la tenis, nu-i asa?

Declansarea acestui “obicei” a fost provocata de senzatiile date de lucruri prea multe si dezordine. Insa cu practicarea repetata a acestui gest (de a arunca obiecte in locuri ascunse) aruncatul in sine a capatat valoare de autostimulare. Astfel ca, mai nou, Kiti arunca obiectele cu placere. Ceea ce nu este amuzant decat poate pentru fratiorul cel mic care o imita cu mandrie. Chiar daca uneori chiar el este tinta lui Kiti.

Din pacate ne aflam intr-o noua situatie de tranzitie in ceea ce priveste echipa de terapeuti a lui Kiti.Fete care pleaca, fete care vin si pleaca, fete care vin sa stea. Echipa noastra este acum fragila, se tine doar intr-un fir de par, iar astea sunt momentele cand Kiti isi exerseaza vechile si noile autostimulari din plin.

Casa

Casa este aproape goală. Mai sunt doar câteva corpuri de bucătărie agățate în perete, chiuveta de bucătărie și cuptorul electric. Și o masă mică, albă, veche, obosită, din lemn. Pereții sunt albi, iar podeaua este din piatră cărămizie. Prin ușile din sticlă se vede curtea casei care se pierde în pădurea din spatele gardului. Îi mai aruncăm încă o privire înainte de a-i spune la revedere. Pentru că trebuie să plecăm de aici. Pentru-întotdeauna.

Au trecut doi ani de atunci. Întâmplarea ne duce aproape de locurile lăsate în urmă atât de dragi nouă. O ajustăm puțin și pretindem că tot întâmplător am “aterizat” chiar în orașul unde copiii noștri și-au trăit cea mai mare parte din viața de până acum. Și, deși prietenii noștri ne așteaptă nerăbdători, nu putem să nu spargem spațiul dintre două minute ca să ne strecurăm “fraudulos” în el pentru a revedea casa, cadrul multor amintiri frumoase.

Parcăm în fața casei și vrem să coborâm, să îi dăm un ocol și apoi să sunăm și la sonerie. Din păcate Kiti devine brusc anxioasă și începe să se agite. Și să se zbată, să dea din picioare și din mâini. Apoi începe să plângă. Simt un junghi în stomac de fiecare dată când o văd că plânge. Deși expresia furiei ei este mult mai dramatică și poate impresiona pe oricine, când plânge și îi văd lacrimile pe obraz, mi se rupe sufletul în două și asta doare cumplit. Imi urăsc neputința de a o înțelege. Pentru că știu că o doare, dar nu știu ce.

Coborâm totuși din mașină cu inimile strânse, nu vrem să perturbăm liniștea nimănui. Sunăm la soneria casei care a fost doar a noastră odată, deși nu ne aparținea și suntem invitați călduros de proprietarii ei înăuntru. Casa este neschimbată, este chiar la fel de goală precum am lăsat-o. Incredibil. Ce sentiment ciudat!

Nu apucăm să ne scuzăm pentru comportamentul lui Kiti, pentru că, surpriză, Kiti se relaxează instantaneu. Mersul ei se fluidizează, mișcările mâinilor nu mai sunt sacadate, urletele devin vocalize de plăcere. Oare ce s-a întâmplat? Să recunoască ea această bucățică de pământ? Aș miza pe asta. Începe să se plimbe prin toate colțurile, iese în curte și face ceea ce a făcut mereu în acest loc. Ba chiar, însoțind-o la toaleta de la etajul casei, observ că știe ce ușă trebuie să deschidem. Au trecut doi ani, însă acțiunile lui Kiti sunt neașteptat de firești.

Are Kiti memorie afectivă? Are amintiri? Poate găsi ea în mintea ei resurse pentru a rezolva probleme complexe care să-i permită vreodată să devină o ființă independentă și fericită în lumea asta? De fiecare dată când îmi zâmbește cred că DA!

Din nou lăsăm casa în urmă. Dar de data asta o facem mai ușor. Pentru că acum știm că aparținem și noi un pic acestei bucăți de lume. Pentru-întotdeauna.

Puii mei

Ei sunt trei pui de lei. Cel mai mare are înălţime medie, este suplu, atletic, poate puţin cam slăbuţ. Coama începe să-i crească, va fi un tânăr leu atrăgător. Cel mai mic este un leuţ foarte simpatic, mic şi jucăuş şi urecheat. Puişorul din mijloc este o fetiţă şi, fiind singura fetiţă din grup, i se zice pisicuţa. Este un exemplar deosebit de frumos. Este foarte blândă şi este deseori tristă. Prietenii ei însă se gândesc deseori să o înveselească. Iar câteodată chiar reuşesc.

Nu îi vezi decât împreună. Leuţul cel tânăr, pisicuţa şi leuţul cel mic şi jucăuş. Ei formează un triunghi deşi merg în linie. Leul mare se simte responsabil cu ocrotirea fraţilor săi astfel că mereu îi supraveghează şi îi îndepărtează de pericole cu agilitate. Leul mic a căpătat deja o identitate clară în grupul din care face parte. Veselia lui şi spiritul ludic animă întregul grup. Iar pisicuţa nu ştie alt fel de a-şi duce existenţa decât între frăţiorii ei. Dependentă de ei. În imediata lor proximitate dar fără a-i atinge prea mult. Poate totuşi ,uneori, doar pentru câteva secunde. Mereu în compania lor.

Ăsta este triunghiul lor, un triunghi bine calculat şi echilibrat.

Leul cel mare ştie şi să vorbească. Iar leul cel mic începe şi el să spună tot mai multe cuvinte. Pisicuţa însă nu a învăţat niciodată să vorbească. Încearcă câteodată însă nu-i iese decât un “iii” ca un mieunat. Şi ăsta e un motiv pentru care i se zice pisicuţa. Şi pentru că nu vorbeşte ci doar miaună, deseori alţi pui de lei râd de ea. Pentru că este obişnuit în lumea acestor lei să vorbească şi nu să miaune. “Oaaaa, vine fantoma, fugiţi!”, strigă ei câteodată. Din fericire pentru pisicuţă, ea nu se sinchiseşte de leii cei mici şi răi. Însă leul cel mare lăcrimează adeseori. Îi pare rău de pisicuţă şi ar vrea să fie mai puternic ca să o apere şi mai bine. Leul cel mic şi jucăuş nu înţelege prea bine de ce râd ceilalţi lei. El crede că şi asta e o joacă pentru că lui chiar îi place mieunatul pisicuţei şi o imită cu bucurie.

Acum se joacă. Leul cel mare aleargă prin iarbă, leul cel mic sare, se rostogoleşte urmărindu-l pe fratele mai mare, iar pisicuţa mănâncă nişte iarbă şi îşi urmăreşte liniştită reperele…

Workshop ABA autism

Foarte bun workshopul ABA (Applied Behavior Analysis) tinut la Bucuresti de compania ABC, Inc (Applied Behavior Consultants) din California, USA, prin unul dintre fondatorii ei, dr. Joseph E. Morrow si cei doi traineri, Steven Richardson si Mari Ueda. A durat 3 zile intensiv, de la 9 la 17, si inca o jumatate de zi de intrebari si raspunsuri. S-au mai organizat workshopuri pe aceeasi tema in ultimii ani, dar acesta, care s-a incheiat astazi, este primul sustinut de profesionisti adevarati ai domeniului. Si chiar a meritat sa-mi petrec aceste 3 zile jumatate, audiind cursurile si seminariile.
Desi de-alungul anilor am citit multe materiale pe subiect si pot spune ca stiu destule amanunte despre ABA, workshopul m-a ajutat sa “generalizez” (ca sa folosesc un termen atat de important al terapiei) informatiile luate din carti. In plus, am reusit sa-mi clarific cateva probleme punctuale, acestea intervenind inevitabil in orice program de terapie.

Cateva lucruri interesante: TAG training cu copii cu autism.

TAG este acronim pentru Teaching with Acoustical Guidance si in foarte mare este vorba despre folosirea unui dispozitiv destul de mic pentru a fi tinut intr-o mana, cu un buton care printr-o usoara apasare cu un deget produce un mic zgomot, un clic. Acest clic defineste metoda ca acustica, iar Guidance sta pentru feed backul pe care clicul il da copilului. Si anume, clicul inseamna intotdeauna da, iar absenta clicului inseamna mai incearca o data.

Concret, profesorul sta in fata copilului cu dispozitivul acustic in mana si cu recompensa pregatita. El ii prezinta cerinta copilului, apoi acesta da un raspuns. Daca raspunsul este corect profesorul va declansa clicul cat se poate de repede dupa care ii va oferi copilului si recompensa materiala. In acest fel, dupa un timp, efectul clicului va fi foarte motivator si recompensant pentru copil, incat se poate renunta mult mai usor la recompensa tangibila.

Din studiile celor de la ABC, si nu numai ale lor, a reiesit clar puterea motivatoare a procedeului TAG training.

Tot ca noutate ar fi prezentarea Infant and Toddler Program, un program adresat copiilor cu autism mai mici de 3 ani si care consta in conducerea intregului program de terapie intr-un cadru cat se poate de natural, deci total opus celui clasic de format unu la unu, se desfasoara intr-un centru, gradinita cu nimic diferita de una obisnuita si care se concentreaza pe obtinerea comunicarii functionale prin joc. Deci, diferentele fata de un program ABA clasic sunt:
-settingul natural, obisnuit vs cadrul formalizat la masa si scaun;
-invatare incidentala vs invatare dupa un orar prestabilit;
-generalizare intrinseca vs necesitatea planuirii cu grija a generalizarii;
-petrecerea timpului copilului intr-un mod cat se poate de natural vs zecile de ore petrecute la masa de copii atat de mici.
Rezultatele obtinute prin compararea datelor nu arata nici o diferenta semnificativa intre copiii care au urmat acest program si copiii de aceeasi varsta care au invatat in cadru mai formalizat. Totusi, avantajele programului sunt evidente atunci cand consideram varsta mica a copiilor.

Senseless

Ultima zi de scoala. Obisnuita serbare de sfarsit de an. Curtea scolii marcata inutil cu vopsea alba pentru a delimita un careu pe care sa-l traverseze copiii premianti. Forfota obositoare la concurenta cu o “muzica” romaneasca imposibila. Data evident la maximum.

Am avut grija sa nu intarziem. “N-ai uitat, nu?” mi-a spus prin sms baiatul meu cel mare,H, pe la 4. Nu, nu uit de obicei. La 5 fix suntem in curtea scolii. Cu un buchet mare de trandafiri galbeni alesi de H. Prea mare buchetul. Putea sa fie la jumatate.

De ce mereu ne cheama la o ora, ca apoi sa asteptam inca una pana incepe ce e programat sa inceapa? Ma dor picioarele ingrozitor. Stau cu cativa colegi de-ai lui H si le pun cateva intrebari. Nu se asteapta sa fie bagati in seama de altcineva inafara de prieteni/colegi. Asa ca ma privesc circumspecti. Nu pentru mult timp insa. Deja imi zambesc, ca imitatie a zambetului meu. Sa fie oare acesti copii aceia despre care aud de atatea ori ca sunt nepoliticosi, nerespectuosi, agresivi? Daca da, atunci observ ca se poate si altfel. Mai bine.

In sfarsit ceremonia incepe. Ce bine, mai e putin si se termina! Sunt chemati pe rand copiii fiecarei clase impreuna cu invatatoarea lor pentru a li se inmana cate o diploma, cate o carte si carnetul de note. Adica de calificative. De fapt tot un fel de note atata timp cat FB inseamna 10, minus 10, 9 si minus 9; B- 8 si 7 si asa mai departe. Cred ca stiu ce voi vedea in carnetul lui H. FBuri si un B la romana. H a venit din strainatate in clasa asta intr-a doua. Si a dat diferenta la romana. Deci nu poate sa stie Foarte Bine limba romana. E deja un cliseu, acum dupa aproape doi ani de scoala romaneasca.

Asa ca incerc sa stau calma si sa astept. Sa se ajunga la clasele a treia. Si reusesc. Si sunt chemati si ei, copiii clasei lui H. Ei se duc rand pe rand si isi iau “trofeele”. Apoi se asaza pentru a fi fotografiati. Zeci de blitzuri le lumineaza fetele. Se indreapta catre invatatoare pentru a o incarca cu buchetele de flori. Ce risipa fara rost! La care am dat si eu o mana de ajutor!

Gata. S-a terminat. Plecam acasa, sa incepem vacanta mare. Abia de luni insa. Pana atunci ne relaxam.

Ești ceea ce ești și te iubesc așa cum ești!


Sunt 3 zile de când a împlinit 7 ani. Este o fetiță înaltă, frumoasă, cu părul castaniu deschis, lung și moale, cu o mină serioasă și un aer de înțelept. Este pisicuța. Blândă și tăcută. Și este captivă. În propriul trup și minte.

Este a doua aniversare când ne dă un mic semn că ar ști pe ce lume se află. Prima oară a făcut-o acum un an, când a zâmbit vădit emoționată la vederea tortului și a celor 6 lumânări aprinse. Acum, după un an, ziua ei aduce în afară de noutatea vârstei pe care o aniversăm, o altă noutate, mult mai importantă. Știți ce a făcut pentru prima oară în viața ei? Poate vă gândiți că a recitat o poezie sau că a cântat un cântecel? Nu, nu! Poate despre astea peste ceva vreme… A suflat în lumânarea de pe tortul ei!!! Pe care a reușit să o și stingă! Credeți că doar atât poate fi un motiv de bucurie? Ei bine, este inimaginabil, dar este cât se poate de real. Chiar și frații ei, care așteptau cu obrajii umflați să o ajute în cazul în care nu ar fi reușit, au fost încântați de marea ispravă! Bravo, pisicuța mea!!!

Sunt sigură că știe cât de mult o iubim! Comunicarea dintre noi a început înainte de vorbe. Și am avut grijă să-i “spunem” că o iubim! Vorbele sunt auxiliare, iar ele, oricum, nu ar valora nimic fără suportul comunicării preverbale. De aceea știu! Că știe. Că o iubim mult de tot!