Într-un coșuleț drăguț cad unul câte unul, din când în când, niște organe de simț. Ele sunt croite dintr-un carton lucios, dar par cât se poate de reale. Sunt doi ochi căprui cu gene, un năsuc ca un buton de jucărie, o guriță deschisă de un zâmbet adevărat, cu dinți și două urechiușe. Urechiușele sunt defavorizate, fiind mai mici decât ar trebui, dar, nu vă speriați, este doar greșeală de tipar. Fiind desenate pe un carton, ele sunt bidimensionale, dar, fiind decupate dintr-o fotografie, par tridimensionale.

Ochii văd și se văd cel mai bine în coșuleț.
Nasul “vede” și el binișor.
Urechile sunt ciudatele, nu pentru că sunt mici, ci pentru că “văd” doar mici detalii aparent irelevante.
Gura aproape că nu “vede” deloc. E încătușată. Se descătușează doar pentru plăcerea proprie, uneori însă și pentru urechiușe, care i-au picat cu tronc.

Și cele șase organe de simț se simt bine în coșuleț, dar se simt și mai bine pe meleaguri natale. Adică fiecare la locul lui pe fața aparținătoare. Care este desenată pe un alt carton lucios, iar a cărei proprietară este chiar cea care joacă acest joc. Căci este un joc.
Deci, fetița (am uitat să spun că e o fetiță), o fetiță reală, trebuie să-și aranjeze proprii ochi, propriul nas, propriile urechi și propria gură pe desenul de pe carton. Și cum organele de simț stau destul timp împreună în coșuleț, s-au jucat și s-au învârtit până au făcut un scurtcircuit. Așa că, fiind bulversate de stimuli mulți și amestecați, nu mai știu unde le este locul. Și se trezesc deodată în locuri nepotrivite și necunoscute. Și se trezesc deodată cu un zgomot infernal de fond la care nu mai fac față. Și n-au încotro, trebuie să se organizeze cât se poate de bine, așa că ochii pot să râdă sau să mănânce sau să miroasă sau să audă; nasul poate să vorbească sau să vadă; urechile pot să vadă; gura poate să audă și să vadă. Dar ce muncă! Ce concentrare! Ce durere!

Este un joc atractiv, toți sar să-l joace. Sunt pe-acolo și doi băieței care dau o mână de ajutor. Și mama fetiței, și tatăl fetiței, și alte fete care vin să dea o mână de ajutor și pleacă doar pentru a reveni în ziua următoare, tot ca să ajute la dezlegarea misterului. Toți vrem să punem în ordine organele de simț centrifugate. Ca să nu se mai chinuie atâta. Ochii să vadă, urechile să audă, nasul să miroasă, gurița să vorbească…

Stau pe fotoliu si dau ocol camerei cu privirea. Este liniste, H se joaca linistit, ca de obicei, in camera lui, F e si el acolo, tot ca de obicei. Kiti e cu mine, aici. Sau cel putin asa mi s-a parut, parca am vazut-o strecurandu-se tiptil si fara voce in camera. Nu, nu mi s-a parut. E intr-unul din patratelele ei. Nu e de mirare ca n-am fost sigura de prezenta ei langa mine pentru ca este complet linistita si aproape complet acoperita de niste obiecte. O balena si un caine mare din plus de la IKEA, un rucsacel de gradinita, o pijama albastra si un scaun verde de plastic (!?!). Sta pe burta, cu fundul in sus, cu nasul cat mai adanc infipt in coltul canapelei si cu gambele atarnand pe podea. Pare impietrita ca o reptila in nisip conservandu-si energia. Prezenta ii este tradata insa din cand in cand de cate o miscare brusca si scurta din gambe, care tasnesc cu viteza in sus si cad pe podea la fel de repede. Oare nu simte durere?

Nu ma deranjeaza aceasta bizarerie. Toti avem ciudateniile noastre poate. Insa ma ingrijoreaza putin pentru ca pozitiile ei de relaxare sunt modelate in jurul vreunei adancituri ca cea dintre salteaua patului si perete unde ii sta nasul atunci cand doarme. Si atunci cum poate sa respire? Zici ca si aerul nostru o copleseste! (asta nici macar nu-i o exagerare tinand cont de poluarea lui).

Acest comportament pare de autoaparare. O bombardam cu prea multi stimuli. Dimineata lectii, dupaamiaza lectii iar, intre lectii cine sunt eu?, ce este?, cum te cheama?, cati ani ai?, hai sa numaram!, vino la mine!, du cartea pe masa!… Si eu m-as ascunde undeva daca m-ar bombarda cineva toata ziua cu instructii si intrebari. Uneori chiar o fac pentru cate 10 minute :).

De-aia o inteleg si ii respect dorinta de a se izola uneori. Nu prea mult insa. E 14 30 si incepe lectia. Avem alta optiune?

Daca pana de curand interactiunile lui Kiti cu fratii ei s-au aflat strict sub controlul nostru, mai nou observ reactii spontane de la ea spre ei.
Pe cel mic il apuca stangaci de mana sau umar sau cap si il duce (mai bine spus il impinge) intr-o plimbare catre usa de la intrare si inapoi.
Alteori intentia ei este si mai indrazneata, ea ne(mai)multumindu-se doar cu o plimbare ci o transforma intr-o veritabila urmarire in fuga. Care e incarcata de emotii: surpriza cand il vede in urma ei, teama de a fi prinsa cand se apropie prea tare de ea, infiorare insotita de chiot cand este incoltita, apoi bucuria de a relua ciclul.
Cu fratele mai mare interactiunile sunt mai “misterioase”, mai subtile. Ele sunt pure declaratii de dragoste: imbratisari tandre uneori, puternice alteori si intentii de atragerea atentiei cand H este prea absorbit de vreo activitate.
Iar celor doi frati laolalta Kiti li se alatura pentru a”dansa”.

Insa toate reactiile care o apropie de asa-zisa “normalitate” par incomplete. Si chiar sunt. Cand danseaza o face cu ochii in pamant, cand se joaca cu mingea o arunca si o prinde cu jumatate de corp, cand rade e pentru un timp prea scurt. E ca si cum s-ar simti vinovata fata de propria constiinta. Vinovata pentru ca rade, vinovata pentru ca bucuria ei are impact puternic, vinovata pentru ca isi tradeaza propriul sine pe care ar vrea si n-ar vrea sa-l tradeze.

E un proces de adaptare. E unul greu, anevoios. A inceput fara acordul ei si continua poate o farama si cu voia ei. E bine asa, e rau? Nu stiu! Dar va fi mai usor pentru ea, noi asta speram.