Vreau si eu un rol

Kiti mai nou isi tradeaza tot mai des vechiul ei patratel al canapelei din camera de zi pentru alt locsor. E un loc retras, o clasica ascunzatoare pentru un joc al copilariei intr-un apartament de bloc, de-a v-ati ascunselea, sub masa.

Kiti nu se retrage complet acolo pentru ca se aseaza turceste cu picioarele incrucisate, asa cum stie de la gradinita, cu fata spre noi. Si ne priveste. Daca nu stii ca e acolo, ai mari sanse sa nu o observi. Totusi ai putea sa ai o surpriza , poate neplacuta, daca realizezi brusc ca cineva acolo jos te priveste destul de insistent. Caci asta face, sta si ne observa. Sta in semiintuneric, masa fiind limitata de un perete, biblioteca si un fotoliu. E parca sufleorul de la teatru. O prezenta discreta pentru public, dar atat de prezenta pentru actorii abonati ai scenei. Pentru ca insistenta privirii ei parca dirijeaza scenariul din camera. Noi toti suntem atenti la ea, ne fascineaza si ne uimeste. Pentru ca desi e sub masa si e neobisnuit, este totusi atat de aici, cu noi. Este o prezenta, pe cat de stranie, pe atat de captivanta si ademenitoare.

Felix a cedat, e primul dintre actori care muta actiunea in cabina sufleorului.

O duminica sportiva

Astazi ne-am trezit devreme ca intr-o zi obisnuita a saptamanii, am luat rapid micul dejun si ne-am grabit spre Piata Constitutiei la maratonul international cu numarul 1 din Bucuresti. Si bine-am facut. Ca ne-am grabit. Pentru ca zona era inchisa de jur imprejur cam pe o raza de doi km (sau mai mult?).

Aa, desi ne grabeam tare ca sa nu pierdem inscrierile la semimaraton (tati) si la cursa pentru copii Chio Chips (ce sponsor principal pt un concurs sportiv pt copii!!) de un km (Horia), binenteles ca mami, adica subsemnata, a uitat caruciorul lui autointitulatul Dede. Cu riscul de a fi intarziat ne-am intors totusi si ma felicit ca am facut-o dupa ce ma trag de urechi ca am putut sa uit un lucru atat de pretios cand vine vorba de o excursie destul de dificila (??) pentru un lenesut mic de 2 ani.

Oricum, am ajuns destul de bine in timp cu toata intoarcerea neaducatoare de ghinion (sic). Si ne-am inscris. Adica, of course, s-au inscris, tati si Horia.

Printre mai multe sute (cu siguranta, cel putin una) l-am zarit repede cu ochii mei de vultur pe tati la start si l-am inclus cat am putut de rapid si in campurile vizuale ale puilor mei entuziasmandu-i pentru cateva secunde pana ce tati a fugit dupa blocurile de la Unirii disparand din vederile noastre pentru un timp.

Multumiti ca l-am zarit la pornire, ne-am indreptat spre locul de start al cursei copiilor. Horia, cu tricoul lui rosu prea mare cu numarul de concurs atasat cu ace de siguranta, parea un pitic printre ceilalti temerari, nefiind insa singurul de aceasta dimensiune “modesta”. Cam slabut si palid dragutul de el acum dupa nici o saptamana de la viroza intestinala. Totusi cursa e scurta, un km nu e prea mult si daca a insistat sa alerge in ea, am fost de acord.

S-a dat startul si pt copii si pana sa ma adun eu bine cu copiii mei nealergatori am si auzit in megafoane sa eliberam pista ca ajung primii copii la linia de sosire. Mai, sa fie, cum se poate asa ceva? Iata-i, intr-adevar, sosesc. Imi gasesc repede un loc numai bun din care sa il reperez pe Horia. Nu stiu cum reusesc, dar constat ca sunt foarte abila in descoperirea de locuri bune pentru observare in diverse aglomeratii de oameni. Si cum spuneam, aflata cu picii mei intr-un astfel de loc, il vad si pe eroul mic al duminicii noastre cu fata chinuita de efort rupand si el la randul sau pentru a nu stiu cata zecea oara panglica virtuala deja a finalului de cursa. Il strig si-l imbratisez mai mult ca sa-l sustin decat ca sa-l felicit. E epuizat, s-a grabit de la inceput pana la sfarsit alergand 1000 m ca 100m. Facem impreuna cativa pasi pana ii revine suflul dupa care ne retragem din multimea de sportivi si nesportivi. Bravo, pui!

Mai avem mai mult de 45 de minute pana ne asteptam sa-l vedem pe tati la linia de sosire astfel ca ne plimbam de colo colo in piata inca nu foarte murdara din fata monstrului comunist. E minunat afara, cerul e complet senin, e si cald, ce bine, nu e nici prea multa lume ca sa fie sufocant, doar muzica urla prea tare, macar de-ar fi fost una mai placuta auzului!

E mult mai interesant intotdeauna sa ii vezi live si atat de aproape pe sportivi decat la tv. De-asta am si ales o bordura de la marginea pistei improvizate pentru alergare pe care sa ne asezam si sa-i incurajam pe temerarii zecilor de km printre care se afla si al nostru drag. Pe care l-am si “prins” o data si l-am “ajutat” cu niste urale.

Apoi, cand am apreciat ca ar fi timpul sa se termine cursa pt tati am refacut invers drumul, ajungand inca o data la linia de sosire. Aici i-am aplaudat pe fiecare dintre “ajunsi”, Felix, Horia, Kiti si, cum altfel, eu. Kiti mi-a placut mult pentruca a aplaudat si ea cu interes si entuziasm.

Parca-l vad pe tati in zare, e pe ultima suta de metri. Agitatia e mare pentru ca in fata lui sunt si castigatorii maratonului, doi atleti din Kenia (previzibil). In sfarsit ajunge si el si toti ne bucuram.
Fac repede o poza ca sa nu se piarda impresia efortului si satisfactiei de a fi reusit si de data asta de pe chip, apoi, dupa mai multe minute de odihna plecam acasa.

Astazi nu mai iesim din casa. 40 la suta dintre noi sunt foarte obositi, ii dor picioarele. Suficient de harnice pentru o singura zi, cu ingaduinta chiar si ale celorlalti 60 la suta (care au mers si ele, picioarele, de la locul povestirii la masina). Poate mai putin Dede, parttime motorizat.

Da’ ce-i rau in asta?

Dupa doua zile de stat acasa ca urmare a unei viroze intestinale, ieri, la scoala, Horia sta cuminte in banca asa cum i-am recomandat ca sa nu se epuizeze fizic. Vine o fetita la el si incepe sa-l ciupeasca destul de tare de brate. Horia o roaga sa inceteze pentru ca nu se simte prea bine, ea reactioneaza intocmai. Acasa Horia mi se plange de micul incident, iar eu il asigur ca a fost vorba doar de o dovada de simpatie din partea fetitei pentru el.

Astazi, la scoala, mica faza se repeta. Horia o intreaba de ce il ciupeste, iar ea ii raspunde: “pentru ca esti un prost!”

Ce sa spun? Dovada de simpatie tot ar putea sa fie, insa forma acestei dovezi este destul de neplacuta. Din pacate, cuvinte de acest gen se rostesc zi de zi la scoala de catre copii, dar, uneori, chiar si de catre profesori. Este o alta expresie a agresivitatii vietii noastre actuale. Violenta verbala este cel putin la fel de agresiva ca violenta fizica. In plus, se pare ca este foarte usor acceptata de catre educatori si, mai ales, de catre parinti. Si mai trist este ca, nu doar o accepta, ci nici nu o mai vad. Este o prezenta constanta, s-a banalizat. Nu scapam de ea cu amenintari, asa cum nu dezvatam un copil sa loveasca alti copii, batandu-l. Nici chiar lectiile gen “dirigentie” care oricum lipsesc cu desavarsire in ciclul primar nu ar putea sa schimbe situatia radical.

Exemplul personal are cel mai puternic impact. Astfel ca voi incepe cu mine insami si imi voi promite sa fiu si mai atenta la atitudinile si comportamentele mele. Mai ales cand conduc!!!

Alegere

Daca-l intreb pe Felix daca imi da un pupic, imi raspunde “nu!”.

Ok…, atunci il intreb “imi dai, te rog, un pupic mic?”, iar el imi raspunde “nu, maae!” si… zis si facut.

Ha, ha, ha, sa nu ma spuneti…

Crize de plans

Vazandu-l astazi pe nepotelul meu plangand tare, tare, mi-am amintit de Kiti care a fost un bebelus destul de plangacios in prima faza. Dar bebelusii plang, iar unii chiar mai des decat altii, nu-i asa? Plang de foame, de sete, de prea multa galagie, de oboseala, de dureri de burta etc. Si cand plang, noi reactionam. Le dam de mancare, ii leganam, ii mangaiem. Si ei se calmeaza, se relaxeaza. Este o reactie in lant fireasca, obisnuita. Dar, din pacate, lucrurile nu sunt intotdeauna atat de liniare. Si stiu asta din proprie experienta.

Este inimaginabil de frustrant sa ai in fata ta un bebelus care plange si pe care sa nu poti sa il calmezi. Si frustrarea este cu atat mai mare cu cat nu esti un parinte “debutant” cand fiecare eveniment minor are un impact major. Oare ce se intampla? Si Horia a plans. Si am cautat sa eliminam rand pe rand posibilele cauze pana cand (frecvent destul de repede) am descoperit motivul neplacerii copilului. Dar de data asta nu ii putem da de capat. Nu ii mai este foame, tocmai a mancat. Burtica pare destinsa, a eliminat aerul inghitit odata cu laptele. O infasor intr-o paturica moale, o legan usor in bratele mele, ii soptesc la ureche ca sa-mi auda vocea pe care trebuie sa o stie, se poate altfel? Ii schimb chiloteii. Ii dau suzeta, pe care o tin, in afara noptii, ca pe ultim argument impotriva plansului. Nimic. Ce este in neregula cu copilasul meu? Stiu ca bebelusii plang, dar credeam ca o mama poate sa-si linisteasca propriul copil. Mi se intampla mie ceva? Sunt prea tensionata, gresesc cu ceva? Ce o deranjeaza pe biata Kiti de e atat de nefericita? Nici acum, dupa 6 ani nu pot sa raspund mereu la aceasta intrebare.

Pentru ca pisicuta a plans ore intregi din nopti la rand, a plans in parc, la magazin, in masina, a plans diminetile, la pranz si seara acasa, atunci cand vad in preajma mea vreun copil plangand si niste parinti stresati care incearca sa calmeze situatia ma gandesc ca daca as participa la un campionat de linistit copii care plang as iesi campioana. Am senzatia ca miile de episoade de plansetele lui Kiti m-au pregatit pentru cele mai aprige si mai stresante situatii de acest fel. Probabil ca, din pacate, se poate si mai rau, insa eu acum asa simt.

5 secunde

Intr-una dintre sedintele de evaluare a lui Kiti de saptamana trecuta, noi, parintii, am asistat si nu doar atat la testele fetitei. Am trait momente de emotie deosebite.

Imaginati-va o fetita cu codite, silitoare si cuminte, vesela si putin nedumerita de aglomeratia neobisnuita din camera ei. La masuta ei (care e masuta pentru ca e mica, atat de mica incat cateodata fetita delicata o ridica cu totul deasupra capului), pe scaunelul ei (idem), cu mainile regulamentar sprijinite de marginea mesei asteapta lectia. E mai mult decat o lectie, este un examen. Este un examen al nervilor pentru parintii fetitei. Comisia intreaba, fetita raspunde. De fapt succesiunea este: comisia intreaba, fetita se gandeste, fetita raspunde. Pentru ca nu puteam sa uit faza intermediara. Care dureaza intre 1-5 secunde. Sunt maxim 5 secunde dar terifiante. Oare stie? Oare nu? Sigur ca stie, doar am repetat de nenumarate ori. Fetita pare ca a hotarat care va fi raspunsul ei. Se indreapta cu un zambet smecheresc spre raspunsul corect. Hai, haide, e bine, imi strig in minte cu pumnii stransi. Nu, nuuuuuuuuuu, nu te opri, ce faaaaci? Fetita se retrage, stie ca mai are vreo 2 secunde de gandire. Trage cu coada ochiului spre mama ei, adica spre mine, apoi spre tatal ei. Nu-l vad desi e langa mine, dar pot sa presupun ca e la fel de disperat ca si mine, pentruca fetita incepe sa rada. Ii place sa ne vada in “galerie”. E bucuroasa ca simtim pentru ea. A mai ramas o singura secunda. Fetita isi rasplateste parintii pentru emotia lor cu alta emotie. Bucuria invingatorului. Pentru un raspuns corect. Bravoooo! Foarte bine! Uite ciocolata! Daca mai era nevoie… Bucuria parintilor pare ca inlocuieste si depaseste dulceata celei mai ravnite ciocolate. E bucurie din bucurie.

Toddler

Bebelusul meu nu mai este bebelus. A devenit baietel. Foloseste zeci de cuvinte, chiar daca mai trebuie modelate pana la forma lor corecta. Of, ce usurare! Va spun sincer ca am tremurat de frica deseori in sinea mea (si nu numai), urmarindu-i dezvoltarea. Acum, dupa 2 ani, m-am mai linistit.

Pana mai ieri il striga pe Horia “aua”, acum aua s-a transformat in “oia”.
“Tu-tu” devine tot mai des “pina”. “Pina” are si caracteristici: e maae, pica sau gambenga, oshie, batu, vede.
Felix are si preferinte muzicale: Duffy si adoma (Madonna).
Are responsabilitati: “tang dughii, ego” (strang jucarii, lego); sau “ai ghija kiti” cand pleaca din camera si ma lasa doar cu Kiti.
Este iubitor si grijuliu: “pupe upaata” (te pup cand esti suparata).

Ce mai! As putea sa scriu inca zece pagini despre asta. Este tot ce vreau sa stiu, de fapt, acum despre dezvoltarea psihomotorie a lui Felix, ca are un repertoriu suficient de bogat incat sa nu-mi mai fac probleme inutile.

In final, trei preferate pe moment: gambenga pentru galbena, vonvangangangan pentru Volkswagen si kink-konk pentru musca, tantar si alte insecte bazaitoare.

Pupe!

Mi, Si, Sol

“mi, mi, mi, mi, ,si, si, si, si, ,sol, sol, sol, sol,
mi, mi, mi, , , si, si, si, , , mi, mi, mi, mi…”, se aude un glas de copil acompaniat de o chitara. Corzile chitarei acordate chiar emit sunetele muzicale respective, glasul de copil le aproximeaza uneori si le suprapune bine alteori.

Dupa prima lectie de chitara de saptamana trecuta, Horia exerseaza zilnic, asa cum i-a recomandat domnul profesor, primele acorduri. Chitara este de dimensiune maxima astfel ca imbratisata de Horia pare si mai mare. Sub piciorul stang acesta si-a aranjat cateva enciclopedii, asa este pozitia corecta de cantat la chitara, i s-a spus. Mana stanga tine gatul chitarei, mana dreapta prin degetele aratator si mijlociu atinge corzile chitarei. Privirea ii este indreptata spre “partitura”, foaia de hartie cu prima lectie.

Ma uit la el emotionata. Vad ce-am vazut si cand a zambit prima oara, sau cand a pasit sau cand a plecat la gradinita…O imagine draga, unica! Este Horia, baiatul meu cel mare, care a ajuns sa tina in bratele lui o chitara adevarata si sa repete prima lectie…

“mi, mi, mi, mi, si, si , si, si, sol, sol, sol, sol…”

Kiti si tati

Kiti si mingea de fotbal alba cu hexagoane rosii in mijlocul camerei, doi straini.

Tati: “hai sa jucam fotbal, Kiti!”
Kiti:……
Tati: “suteaza!”
Kiti:……, privind cu coada ochiului spre minge.
Tati: “sut”, suteaza in minge, “e randul tau!”
Kiti:……, trece pe langa minge calcand-o usor (acest lucru e posibil, mingea fiind de consistenta unei pernute moi).
Tati: “oaaa, hai Kiti!”, dand cu piciorul in minge spre Kiti.
Kiti: “iii”, mangaie delicat mingea cu piciorul. Mingea se deplaseaza 30 cm.
Tati: “bravo”, si iar mingea ajunge la picioarele lui Kiti.
Kiti: “iiiiii”, cu vocea tot mai puternica si cu un zambet superb. Cu pumnii stransi de entuziasm de data asta chiar suteaza. Mingea se rostogoleste spre tati.
Tati:”extraordinar, goool, bravo, Kiti!”
Kiti: “aiaiaia”, chiot de bucurie, rasete zgomotoase.

Kiti cu mingea de fotbal alba cu hexagoane rosii in brate, doi prieteni.

Urma de ren

Credeți cumva că România, din perspectiva formei ei pe harta lumii, seamănă cu un pește? Se prea poate ca ăsta să fie răspunsul așteptat la lecția de geografie. Însă nu neapărat întotdeauna. Pentru că Horia crede că România seamănă cu urma unui ren. Și de-aia așa a și răspuns când a fost întrebat. Mi-a povestit despre asta când a sosit acasă, pentru că a crezut din spusele doamnei că a greșit ceva (!!!). Chiar a insistat să-mi deseneze urma de ren și să-mi explice de ce și prin ce neregularități harta României se aseamănă cu urma renului. Piciorele lui au câte 4 degete, două înspre față, adică nord pe hartă, al treilea spre exterior sau vest și al patrulea, subțire, spre interior sau est. L-am liniștit, nu, n-ai greșit nimic dragul meu, imaginația nu greșește, doar creează.

Consultanta ABA din Statele Unite

S-a incheiat prima vizita a consultantului ABA la Kiti. Impresiile sunt pozitive in cea mai mare parte. Evaluarea lui Kiti a fost exhaustiva, iar rezultatele au subliniat ariile in care deficitele sunt accentuate, medii sau minime. Inainte insa de aceasta evaluare consultantul ne-a invitat la un interviu destul de intens (aprox 2 ore) pe mine si pe sotul meu in care a dorit sa ne cunoasca, acest lucru insa a fost implicit, pentru ca discutia a fost construita pe intrebari legate de prezenta lui Kiti in programul unei zile obisnuite a familiei noastre si pe descrieri specifice a comportamentelor ei in diverse circumstante. Am fost “promptati” sa ne stabilim obiective clare, explicite pentru urmatorul an, sa zicem. Apoi am convenit asupra lectiilor pe care sa ne concentram atentia pentru urmatoarele 3 luni de terapie si viata de zi cu zi. Binenteles ca am clarificat si aspecte de tehnica aceasta fiind deseori sursa de dificultati in invatare. Ceea ce mi-a placut in mod deosebit a fost deschiderea mare pentru ideile noastre si argumentatia lui pentru orice schimbare gandita. Lucrurile pe care le facem cu Kiti se fac pentru ca urmarim un anumit scop si nu pentru ca trebuie sa ii umplem timpul. Acest lucru pare evident insa nu este intotdeauna pentru ca este dificil sa fii obiectiv cu tine insati. Si nu numai atat, uneori o mana de ajutor din partea unui om cu experienta bogata care astfel vede mai clar the big picture este binevenita si de dorit.

Consider ca este esential ca parintii sa inteleaga rolul acestor consultanti. Ei nu vin aici ca sa ne “vindece” copiii, ei vin ca sa ne ajute sa construim un program coerent, functional pentru o urmatoare perioada a copilului nostru, sa ne ajute sa identificam scopuri clare in dezvoltarea lui si sa incerce , iar experienta lor indelungata le permite sa vina cu idei interesante, sa rezolve probleme comportamentale ale copilului care ii fac viata dificila, lui in primul rand dar si celor din jur. Insist pe aceasta tema, asa cum am facut-o si in alte situatii, pentru ca si perceptia consultantului a fost ca parintii cu care a interactionat de-alungul vremii se agata de ei (cei cu competente in analiza comportamentala aplicata) disperati si isi propun, odata cu contractul pe care il incheie cu ei, obiectivul de a-si “trata” copilul, eventual in 2 ani. Ceea ce este categoric nerealist si care poate crea frustrari mari familiei si evident copilului din partea caruia se asteapta minuni. Din pacate, copiii nostri trebuie ajutati sa inteleaga pas cu pas viata inauntrul legilor ei esentiale de functionare, iar cand constati ca actiuni extrem de simple ca privitul intr-o directie indicata sau chiar gestul de a arata constituie teme pentru predat, intelegi ca, desi nu este imposibila o recuperare in sensul asa-zisei “normalitati”, este mai degraba realist sa-ti propui tinte mai mici, pentru perioade scurte, decat “vindecarea” in 2-3 ani. Iar daca aceasta se produce in acest timp sau mai repede sau mai tarziu nu poate decat sa aduca mai multa bucurie.

De aceea cred ca viata in familia unui copil cu dizabilitati ar fi mai buna daca copilul respectiv nu este considerat un copil cu probleme ci doar copilul sau alt copil al familiei. Viata familiei respective sa fie una linistita, obisnuita, fara autocompatimire sau autoinvinuire sau alte sentimente asemenea, si , mai ales, sa nu se transforme intr-0 cursa nebuna pentru recuperare, ceea ce evident nu inseamna opusul.

In familia noastra sunt trei copii: Horia, Kiti si Felix, in ordinea descrescatoare a varstelor lor. Iar aceasta ordine este aleasa acum aleatoriu, pentru ca in ce priveste interesul pentru dezvoltarea lor acesta este acelasi si se adapteaza in functie de nevoile fiecaruia.

vertij

Sta in patratelul ei doua-trei secunde. Se ridica, merge spre biblioteca, fluturand mainile, ajunge in fata raftului, intinde mana spre o carte, o ia si o arunca dupa televizor. Se intoarce in patratel, pleaca din patratel, isi trage pantalonii peste genunchi, isi potriveste centura elastica ce-i inconjoara trunchiul si umerii pentru a-i corecta pozitia vicioasa a spatelui, se asaza pe fotoliu cu o mana intr-un sold si una acoperindu-si urechea. Se ridica, pleaca la fereastra, isi lipeste buzele de geam, pleaca de-acolo fluturand mainile. Il vede pe Felix, il apuca cu o mana de cap incercand sa-l inscrie in traiectoria ei. Nu reuseste, nu insista, pleaca mai departe. Intalneste un scaun, se asaza pe el, se ridica de pe el, se intoarce in patratel. Paraseste patratelul, ajunge la cutia de jucarii, alege una, o “ameteste” bine si o arunca in spatele calculatorului. Ridica o perna de pe jos, o potriveste pe cap ca pe o palarie gigantica, se asaza in patratel. Sta in patratel cu perna pe cap, se ridica din patratel fara perna pe cap. Si pleaca.
O urmaresc in continuare insa nu mai vad ce face, stiu doar ca “roieste” in jurul meu. “Iiiii” inainte, “iiiiii” inapoi, “iiiii” pe pat, pe scaun, fotoliu, “iiiii” la geam, pe masa, calculator si inapoi. Cu obiecte, fara obiecte, cu fiinte, fara fiinte, cu tinta, fara tinta. Interesata, conectata, cu simtul umorului (!!!). Haotica, dezlanata, dar energetica, vesela. Daca iau cadru cu cadru si le sortez, as putea sa cred ca izolez ceva coerent, totusi sunt prea multe cadre pentru o bucata infima de timp. am ametit. Imi scutur capul ca sa-mi revin. Reusesc partial. Ma ridic si o iau de maini. Incep sa ma invart cu ea, mimand un dans ca sa-mi treaca ameteala de tot. Noi ne invartim, iar lucrurile din jur se asaza la locurile lor. Un tur complet, inca unul, altul in sens opus, iar si iar. Dansul o aduce pe pamant, ii calmeaza si oboseste picioarele.
Vrea sa se aseze pentru a se odihni, in patratelul ei, bineinteles. Mai mult decat cateva secunde.

Primii pasi

Kiti a inceput al doilea an de gradinita. Dupa prima ora de terapie a zilei, de la 8 la 9, ne imbracam pentru prima zi de gradinita. Kiti este imbracata intr-o salopeta roz pal cu o ie inflorata pe dedesubt si ciorapi roz cu dungi orizontale din centimetru in centimetru (rozul nu e culoarea ei (adica a mea) preferata, dar, ca in garderoba oricarei fetite, gasesti cel mai adesea si haine roz). In picioare are niste pantofi de toamna inchisi la culoare si pe deasupra un pardesiu impermeabil, de domnisoara. Parul lung este strans cuminte la spate. Este atat de frumoasa, chiar daca merge ca Charlie Chaplin, adica cu varfurile picioarelor inspre exterior!

Are 7 ani dar este mai inalta decat fete de clasa a patra. Poate parea un dezavantaj pentru unii atata timp cat si-asa exista o mare diferenta intre ea si copiii de varsta ei, diferenta care devine si mai evidenta din cauza inaltimii. Pentru mine insa nu este. Un dezavantaj vreau sa zic, intrucat cu ce ar ajuta-o pe ea sa creada cei din jur ca este mai mica? Asa este ea. Inalta. Si tare scumpa!

Primul ei an de gradinita i-a dat aproape zi de zi sansa sa invete sa paseasca in lumea reala. Cu ajutorul celor ce au insotit-o, dupa 10 luni a reusit sa stea in picioare sustinuta. Pentru anul care acum incepe imi doresc sa reuseasca sa faca 2-3 pasi singurica. Oare e posibil?

Kiti duce doua buchete de flori pentru cele doua doamne educatoare. Le ofera cu ajutor. Luati-le repede de-aici, pentru ca odata despachetate de folia protectoare, Kiti se repede sa le jumuleasca. Doamnele se uita mirate. Nu va speriati, e tot Kiti, cea de anul trecut, cea cu a carei prezenta va obisnuiserati, va mai amintiti? Aha, da, o reprimesc ele fara resentimente.

E miezul zilei, aici se incheie prima zi de gradinita a anului pentru Kiti. O astept impreuna cu baietii in fata cladirii. Si, printre stropi, ii vad silueta draga indreptandu-se spre poarta in pas stingher, de Charlie Chaplin. Ma induioseaza.

Acum formatia pe care o conduc este completa si tot asa ma simt si eu cand ii vad pe toti trei in spate unul langa altul. Offf!

Au, ma doare!

Este dupa amiaza. Suntem in masina si il asteptam pe tati sa vina ca sa plecam la plimbare. Stam toti pe bancheta din spate in ordinea obisnuita si gandita: Horia si cu mine stam paznici langa usile din dreapta si stanga, Felix sta langa mine urmand sa urce in bratele mele cand pornim iar Kiti pe locul din mijloc. Kiti, desi prinsa in centura, o intinde la maximum ca sa ajunga sa se sprijine cu barbia pe unul din scaunele din fata. Intr-o astfel de pozitie bratele lungi ii atarna peste ambele scaune din fata ale masinii. Sta cam contorsionata insa e bucuroasa ca am iesit din casa. Cand mainile ei intalnesc o suprafata noua, degetele primesc impulsul de a bate usor tactul de 3-4 ori pe ea ca pentru a o testa. Ca o paranteza, deseori ma trezesc cu Kiti percutandu-mi obrazul, fruntea, gatul, piciorul etc. Ei, tot asa facea Kiti si cu capacul unei cutii pentru diverse aflata intre scaunele din fata. Cand…deodata Kiti icneste tare si scurt. Se retrage brusc spre spatarul banchetei din spate fluturand mainile. Oare ce-o fi deranjat-o? ma intreb. Nerabdarea o “doare” din nou. Intotdeauna am crezut ca manifestarile ei de neliniste si agitatie inseamna durere. Fizica sau nu neaparat. Dar, din cauza ca o doare plictiseala, o doare schimbarea rutinii, o doare oboseala etc, constat ca mi-e dificil sa interpretez o anumita manifestare ca durere fizica, iar daca totusi reusesc sa o fac, ca sa o si localizez pare imposibil.

Dar nu si de data asta. Pentru ca, luand-o de mana ca sa o linistesc, mana mea se umple de sange. N-am timp sa caut sa aflu ce s-a intamplat. Scot repede 3 servetele din usa si ii infasor mana. Sangerarea se opreste o secunda timp in care vad de unde vine. Varful degetului mijlociu de la mana stanga a intrat in cutia pe care o cerceta care, inchizandu-se accidental, aproape ca l-a perforat.

E seara. Suntem acasa. Aceiasi. Chiar si Kiti e neschimbata in afara de plasturele de pe deget. Cu care s-a obisnuit repede. Sau poate ca o doare sa il dea jos cum ar face daca i-as lipi un plasture pe un deget indemn.

Ii arat degetul si ii spun: te doare! Pare cinic, dar cat de bine ar fi ca Kiti sa invete sa spuna , pentru inceput macar, ca o doare ceva? Si cum se poate explica unui copil pentru care cuvintele nu inseamna mai nimic “durere”?

Explicatie

Astazi o prietena de-a lui Kiti (da, Kiti are cel putin o prietena) mi-a dat o idee buna. Voi crea un mic document cat mai vesel si scurt in care voi incerca sa fac o descriere a motivelor comportamentului, sa-i zic, bizar al lui Kiti. Il voi multiplica si voi avea mereu in rucsac un teanc gata de dat cui voi crede eu ca ar fi cazul. Si poate atunci, cand Kiti va fi din nou in leaganul tip “lighean” din parc, unde este bucuroasa si linistita si unde cred ca are sansa sa constientizeze si sa isi simta tot corpul si unde atentia ii creste, iar cand o alta mama ma va ruga sa o dau jos pe Kiti din leaganul de 4 persoane ca sa se legene si baiatul ei caruia nu-i place compania fetei mele celei blande si eu o voi da jos din nou pe Kiti ca sa nu il supar inutil pe baiatul ei fara vina de altfel, sa pot sa scot din rucsacul meu micul si inofensivul document din care mama cea intoleranta sa afle de existenta unor copii despre care nu ar vrea sa stie dar care exista si care vor sa se legene si ei cateodata intr-un leagan dintr-un parc sau sa alerge pe aleile lui alaturi de alti copii.

Ordinea mea

Kiti era nelinistita. Intr-un colt al bucatariei, pe jos, a gasit un recipient cu apa. Si-a luat o cana rosie si si-a potolit setea. Nelinistea persista. Apoi, pentru ca apa se gasea si in alte recipiente din acea incapere, a (re)stabilit o alta ordine. Iat-o:

Si s-a linistit.

asa intrebare-asa raspuns

In caietul lui Horia cu teme pentru vacanta:

1) scrieti trei lucruri care va reprezinta.

“seriozitatea, frumusetea si frica de metamorfi”.

Asa ca daca intalniti pe strada un baietel serios, frumos si infricosat de metamorfi sa stiti ca acela e Horica!

2)scrieti propozitii de trei cuvinte care sa inceapa cu aceeasi litera.

“Valentin, vezi vaca?

Costin cara comoara.”

3)alcatuieste propozitie cu cuvantul mostenire.

“Eu inca n-am nici o mostenire.”

Fără cuvinte

“Ies din baie şi mă îndrept spre a doua uşă pe stânga. Apăs pe clanţă. Uşa nu se deschide. Mai încerc o dată. Şi încă o dată. Degeaba. În spate vine cineva căreia i se zice mama. Mă uit spre ea rugător. Mama înţelege, mişcă cheia din uşă, apasă pe clanţă şi, minune, uşa se deschide. Intru înăuntru. Fug spre dulapul cu hainele mele. O aştept nerăbdătoare pe mama. Ştiu că vine, dar dacă întârzie numai puţin, intru în panică. Încep să sar scurt şi repetat pe vârfurile picioarelor. Iar dacă întârzie un pic mai mult simt că nu mai mă pot stăpâni şi încep să strig “iiii” şi să dau din mâini. Dacă o fac, mama mă ia de mâini calmă, ferm dar fără forţă şi mi le ţine de alungul corpului în jos. Mă linişteşte când face asta. Mă simt mai bine acum.

Aştept să-mi ia pijamaua şi chiloţii. Mama se aşează pe fotoliu. Eu mă aşez la mama în braţe. Mama îmi pune chiloţii pe marginea fotoliului. E semnalul pentru a începe să mă îmbrac. Îmi potrivesc degetele mari de la mâini în interiorul chiloţilor, restul degetelor pe exteriorul lor. Îi ridic. Ridic îndoit din genunchi piciorul stâng şi încerc să-i fac loc printr-o deschizătură a chiloţilor. Nu reuşesc, mi se agaţă de degetul mic al piciorului. Scot piciorul şi mai încerc o dată. Nici acum nu reuşesc. Îmi eliberez piciorul şi renunţ. Zâmbesc şi mă prefac că mă joc cu altceva. Nu reuşesc să o păcălesc pe mama. Îmi spune să mai încerc. Reiau paşii de dinainte şi reuşesc în cele din urmă să trec întreg piciorul prin gaură. Urmează să ridic piciorul drept şi să fac acelaşi lucru. De cele mai multe ori reuşesc mai uşor decât cu stângul. Dar uneori doar cred că am reuşit pentru că atunci când mă ridic în picioare ca să trag chiloţii în sus aceştia se blochează pe la jumătatea coapsei şi mama mă ajută să-i dau jos doar ca să reiau încă o dată toţi paşii. Cine să o mai înţeleagă şi pe mama asta?

Acum mama îmi dă pantalonii de pijama. Îi aşează şi pe ei pe marginea fotoliului. E timpul să-i apuc, tot ca pe chiloţi, şi, în aceeaşi ordine, să încerc să-i aduc cumva pe mine. Parcă e mai uşor decât cu chiloţii. Odată ce vârful piciorului intră în pantaloni, nişte tuburi lungi îmi conduc picioarele prin ele şi gata e îmbrăcatul.

Urmează bluza de pijama. Când o văd aranjată în faţa mea ştiu că trebuie să o iau cu mâna stângă de marginea dinspre mine şi cu mâna dreaptă trebuie să mă strecor înăuntrul bluzei ca să caut o ieşire. Ce mai nebunie! Ei, aici e dificil uneori. Pentru că dau de mai multe ieşiri. Şi mama are un fix: trebuie să găsesc una şi numai una dintre portiţe. Dacă nu, mă întoarce din drum. Asta nu mă supără prea tare. Când în sfârşit găsesc ieşirea preferată a mamei, strecor şi mâna stângă prinauntrul bluzei, tot ca să ajung afară din nou. Mâna stângă e mai dibace. Nu prea se încurcă. Cel mai des, găseşte calea cea bună. Acum e rândul capului să facă un drum prin bluză. Partea bună e că e cel mai uşor capului să găsească intrarea în bluză. Nu ratează niciodată (pentru mama niciodată înseamnă între 80 şi 100 la sută). Partea rea este că nu îi e capului prea lesne să găsească ieşirea. Şi e tare supărător. Capul mi se blochează cu totul în bluză iar eu intru în panică. Mă sperii. Sunt agitată. Încep să mă învârt. Ajutooor! Scoateţi-mă de-aici! Mi-e rău! Plâng şi ţip şi mă învârt pe loc. Trag tare de bluză, uneori în jos, alteori în sus. Uneori brusc situaţia se stabilizeaza şi mă trezesc cu bluza îmbrăcându-mi corpul. Alteori din agitaţia mea mă trezesc cu bluza într-o mână. Ooo, nu! Trebuie să o iau de la capăt! Numai de nu aş mai cădea în capcana aia înfiorătoare!

Acum am trecut din nou prin toate etapele de mai sus. Sunt cu bluza de pijama în mână, după una dintre încercările eşuate. Stau la mama în braţe. Văd că nu se grăbeşte astăzi. E ciudat. Îi iese apă din colţurile ochilor. Cred că am supărat-o. O strâng în braţe şi mă ghemotocesc şi mai mult, lăsându-mi capul pe umărul ei. Mă mângâie pe spate şi cap. Mi-e bine. Cald şi bine. Îşi ia mâna de pe mine. Stai, nu pleca! Îi iau mâna în mâna mea şi o rog să mă mai mângâie. A înţeles ce vreau de la ea. Ştiu că ar vrea să fiu mai îndemânatică. Încerc. Chiar încerc. Îmi spune că mă iubeşte. Tot timpul îmi spune asta. Cred că ştie că şi eu o iubesc. Ce bine că astăzi nu se grăbeşte! E foarte grăbită de obicei. Aş vrea să mă mângâie mai des. Îmi place.

Acum îmi zâmbeşte. Şi eu îi zâmbesc. Mă învaţă mereu să o imit. Sunt încă fără bluză. Mama îmi dă din nou semnalul să încep magia cu bluza. Surpriză! De data asta îmi reuşeşte magia din prima încercare. Mama e bucuroasă. Şi eu sunt bucuroasă.

Urmează să stau faţă în faţă cu mama care aşteaptă să îmi mişc buzele şi limba într-un anume fel până se aude ceva de genul “a-p-te bna”. Mama mă imită ea pe mine acum, puţin cam stângaci: “noapte bună!”.

Şi fug repede, repede în pat.”

King-Kong

bzzzz, incearca o musca sa ne ameteasca rotindu-se in jurul nostru. Felix o vede si fuge la mine strangandu-mi speriat piciorul in brate “peie, peie!” aratind cu degetelul spre ea.
“Te sperie musca?”
“Nu, Kink Konk!”

“Ei, na!”

Intalniri cu diverse persoane, aceleasi intrebari adresate lui Felix, extensia mea de doi ani si 39 de saptamani incoace: “cum te cheama?”
Raspuns: “ei, na!”
“Cati ani ai?”
Raspuns: “ei, na!”
“Altceva nu stii sa spui?”
Raspuns: “nu; ba da; ei, na!”

In parc

In jocul sau preferat, “Horia, the explorer”, a aparut un nou personaj. Este unul intrupat de noul sau prieten cel mai bun, M. Actiunea se petrece in era jurasica, acum sub forma spatiului de joaca al unui parc bucurestean dintr-o perioada “ceva” mai recenta. Si este un joc inspirat astazi de filmele lui Steven Spielberg, Jurassic Park. Jocul este acelasi clasic cu rai si buni. Iar astazi H si M nu mai sunt dinozauri atacati de rai ci sunt exploratori.

Intru in parc si ii vad imediat din departare pe cei doi “exploratori”. Sunt doua siluete destul de inalte in multimea de bebelusi si toddleri din parc. Care alearga din tufis in tufis, dupa copaci, prin iarba. Kiti si F sunt si ei cu mine. F il vede pe H si alearga inspre el. Kiti merge senina mai departe tinandu-ma de mana. Mult mai tentanta i se pare iarba de la marginea aleii si o priveste cu jind.

Ajungem si noi doua in sfarsit la baieti. Intre timp “Horia, the explorer” a capatat trei personaje. A primit si urechila un rol, desi destul de secundar, e un fel de ajutor de “serif”. Bun si ala, F pare extrem de multumit si mandru. H i-o prezinta pe Kiti lui M: “ea e sora mea, Kiti!”. “E draguta”, crede M. Kiti insa nici nu-l vede pe M pentru ca a scapat in iarba. Cu hotarare smulge un smoc de iarba din care isi alege un fir gros si sanatos si cu multa pofta incepe sa-l mestece. M il intreaba pe H de ce mananca Kiti plante. “Asa e ea, mananca plante verzi, e ierbivora, stii, ti-am spus ca are problemuta aia mica! Dar sa zicem ca Kiti e un parasaurolophus (dinozaur ierbivor) si sa intre si ea in joc, vrei?”, raspunde H. “Da, sigur!”, spune M.

Acum am ragaz sa stau cu parasaurolophusul pe o banca si sa incerc sa il momesc cu ceva ierburi ca sa il determin sa zica “da-mi” in timp ce cei doi exploratori si cu ajutorul lor cel urecheat se rotesc in jurul nostru aparandu-ne de rai. Sunt adorabili in jocul lor lipsit de orice prejudecata.

empatie?

…azi dimineata m-am suparat.
si am plans.
kiti mi s-a urcat pe picioare si m-a imbratisat.
razand.
cu degetelul aratator intins mi-a cules lacrimile de pe obraji.
razand.
apoi le-a intins pe fata ei.
tot razand…