Mă miră încă și mă resemnează lipsa de congruență dintre acțiunea spontană și cea provocată ale copilei, un fel de schiță informă sau dimorfism de circumstanță, desigur, înnebunitoare din perspectiva educatorului cu care mă confund de multă vreme. Se scrie singură cursiv când simte s-o facă și se mâzgălește în lehamite altminteri. În tot acest timp, educatorul se transformă ca un aluat crescut scos brutal la rece. Firesc este, de altfel, să iasă la iveală toată această nepotrivire dintre reacțiile genuine și cele dobândite, doar că nepotrivirea se atenuează până la dispariție în cele mai multe cazuri. A-ți imita conștient propriul comportament involuntar cere un tip de raționare complexă, este o decodificare a unor impulsuri abstracte, urmată de o echivalare paralelă (nu simetrică) a efectelor acestor impulsuri. Iată de ce cred eu că, de exemplu, Kiti nu poate să mă strige decât “îm-îm”, dar poate cânta cât se poate de limpede “ma-ma-ma…”.
