Mi se pare că suntem prea disprețuitori față de rezerve. Este oarecum înjositoare starea de rezervă, pentru că nimeni nu-i acordă acesteia decât circumstanțial rolul principal, iar rolul principal este adesea supraapreciat în dauna rolurilor secundare. Să ții o rezervă de timp, de spațiu, de material, de disponibilitate, de apă, de credință, de cuvinte sau de răbdare înseamnă să renunți la un dram de spontaneitate, de confort, de libertate. Dar rezervele, așa rezervate și discrete cum le găsim când dăm ochii de ele, au calitatea de a readuce echilibrul într-un sistem dezechilibrat, sunt un fel de îmblânzitoare de stare. Desigur, am rezerve serioase în legătură cu excesul de rezerve, ceea ce constituie în sine un paradox. Dar nu despre exces îmi fac griji, ci despre deficitul de încredere în rezerve. Deunăzi am cunoscut o doamnă “de rezervă”, cum singură s-a caracterizat în activitatea pentru care se afla înlocuitoare și am simpatizat-o instantaneu pentru grația și modestia cu care a înlocuit ce a avut de înlocuit.
