Pe terasa tavernei Thalassa Lykos (Lupul de Mare), așezată la malul limpede al mării, pășește un grup de vreo patru-cinci persoane. Taverna nu are prea multe mese, de fapt sunt exact atâtea între câte Eugenios, chelnerul, un grec tânăr, la vreo douăzecișicinci de ani, arătos, purtând mereu un zâmbet prietenos pe față, aleargă cu folos. E drept, se întâmplă uneori să primească un ajutor punctual de la patroana localului, dar în cele câteva zile la rând, de când mâncăm aici, doar o dată am văzut-o pe aceasta aducând o farfurie, iar atunci Eugenios a părut să o mustre din privire pentru gest. Noi suntem de obicei printre primii clienți ai dupăamiezii, poate obiceiul localnicilor de a servi prânzul mai târziu sau poate nerăbdarea noastră de a savura preparatele mediteraneene din meniu să fie cauza, oricum locul este un umbrar artificial eficace, arșița miezului de zi se stinge dusă de briză în apa mării de sub noi, așadar este timpul nostru potrivit pentru a mânca. Savurăm, fiecare după gust și îndrăzneală, diversele platouri propuse, totodată vorbim, râdem, ne simțim bine, fiindcă bunăstarea este înlesnită acum, după orele dimineții, în care trupurile s-au răsfățat cu băi de soare și mare, iar gândurile sunt oricum departe de temele obișnuite. Un alt grup de la o masă alăturată îmi atrage atenția. Un adolescent sau poate tânăr adult vorbește pe ton răstit, emite vorbele sacadat și arată vădită stângăcie în coordonarea respirației cu sunetele pe care se străduiește să le enunțe. Tânărul este afectat de o anumită dizabilitate care implică cel puțin o disfuncționalitate motrică, întrucât unul dintre însoțitori, poate mama lui, îi pregătește cu grijă fiecare îmbucătură, pe care i-o servește direct în gură.
Caut să evaluez cam de câtă discreție au persoanele cu dizabilități și însoțitorii lor nevoie, astfel încât aceștia să nu sufere nici dintr-o prea insistentă atenție, dar nici din ignoranță și lipsă de empatie, întrucât mă observ pe mine însămi, cea din interior, dar și cea din exterior, aflându-mă într-o subtilă inadecvare, mai ales când mă surprind, chiar dacă în intimitatea gândului meu, ascultând stăruitor semnele indiscrete ale dizabilității tânărului din preajma mea. Știu, desigur, că intențiile îmi sunt pe deplin justificate de emoționarea pe care inevitabil o trăiesc, însă percep între cele două tipuri comportamentale dihotomice o fină și înșelătoare limită.
Kiti ocupă un loc privilegiat, un cap al mesei. Ea îl are la mâna stângă pe Bicu, iar la mâna dreaptă, pe mine. Iată o dispunere convenabilă, măcar din punctul ei de vedere (nu că ar fi singurul care să convină), aportul de hrană și afecțiune este astfel asigurat. Fata se simte bine, iar zâmbetul rotund de pe chip stă mărturie. Uneori chiuie de bucurie, chiuielile ei sunt triluri armonioase și familiare pentru urechile noastre. Alteori cântă sau are câte ceva de spus pe limba ei; și cântările și vorbele ei ne sunt familiare și dragi. Însă știu că altora întregul ei repertoriu de vocalize, râsete și chiuieli le poate părea cel puțin straniu, dacă nu chiar supărător. Iată-ne astfel, în calitate de companioni ai fetei, în postura de a deveni centrul atenției mai mult sau mai puțin discrete a celor din jur. Se poate trăi cu asta. Ba mai mult, în măsura în care o persoană este înzestrată cu caracteristici ale personalității histrionice, se pot trăi chiar pasional asemenea momente. Pe de altă parte, familiaritatea pe care repetarea unei întâmplări o naște este de bun augur, așadar noi, cei găsiți în posturi inițial stânjenitoare, avem oricum premise favorabile să trăim împăcați clipele de indiscreție ale oricui.
Observ că, privită din exterior, problema tânărului de peste masă pare mai dramatică decât a copilei noastre, pur și simplu prin prisma familiarității față de manifestările autismului fetei, nicidecum comparând punctual simptome sau disfuncționalități. Iau această observație ca pe o promisiune de optimism și încredere că viața este frumoasă. Aceasta nu are de a face cu expresia românească, să moară și capra vecinului, ci este doar o confirmare a adevărului că omenia ține covârșitor de cunoaștere, cu cât te cunosc mai bine, cu atât am șansa să te îndrăgesc mai mult.
