Omul care tace are aerul melancolic al străzilor pustii ale copilăriei. O privesc ca printr-un geam gros de sticlă permeabil, nu la glas sau privire, ci doar la atingere. Dar nimeni nu se atinge cu nimeni, la fel cum nici timpul pierdut al copilăriei nu se poate atinge cu timpul prezent, cel puțin nu nemijlocit. Tăcerea și neprivitul îmbracă oarecum deprimant claustrarea în care se ține nu neapărat de bună voie. Kiti cea tăcută are aerul trist al orașului părăsit de copilărie. Si grav, ca un punct culminant. Dar asta numai când nu râde. Atunci se petrec atingerile care, de altfel, mereu ne sunt la îndemână. Hohotele fetei sau amintirile. Străzile orașului sau, paradoxal, dovada vremelniciei. Punct sau contrapunct.