Noduri autosolubile

by maria, Posted on 30/12/2015

Nepăsătoare și rece trece Kiti pe lângă mărul din palma întinsă către ea de Felix, un pic dezamăgit îmi spune chiar așa, am mai întâlnit o atare alcătuire poetică a banalului în exprimările sale verbale, de exemplu, Kiti mestecă fericită sau te iubesc cu răutate, fata primește mărul de la mine, aș aprecia că destul de fericită, ceea ce-mi mai domolește din nedumerirea -de ce de la mine, nu și de la el, în defintiv nu mă poate frustra mai tare decât a făcut-o trezirea ei de astăzi, de fapt o stare de semitrezie ca o împletitură fragilă între un trup încleștat de o energie frenetică suprareală și o minte supusă, ordonată după reguli prezente și comprehensibile, stare pe care am înghițit-o cu noduri și cu un pahar cu nectar de fructe felurite.

Reglaje fine

by maria, Posted on 21/11/2013

În curând îngheață apele, iar Kiti n-a învățat (încă) să mintă, așadar nu va fi vina ei, ca urmare nu înțelege de ce trebuie să poarte haină groasă. Cum să-i explic că îmbrăcămintea nu trebuie să fie neapărat o pedeapsă, iată un rost bun al cochetăriei, haine, haine, să plouă cu haine, ca să ne țină cald la frumusețe. Când i-am ales haină groasă, în afară de culoare și aspect general, am ținut să se încheie cu nasturi, așa, să îi fie greu fetei să o dezbrace. N-am găsit cu nasturi, așa că am cumpărat-o pe cea cu fermoar și capse pe deasupra fermoarului. Kiti o desface în prima secundă după ce urcă în mașină. I-am pus-o cu spatele în față, dar Kiti a dezbrăcat-o în prima secundă și jumătate după ce a urcat în mașină, dând-o peste cap, la fel ca pe o rochie. Ah! Apoi mi-am spus, nu-mi faci tu mie una ca asta, am mârâit și am amenințat-o, dacă vine înghețul, o să-ți cumpăr altă haină! Ea a rânjit satisfăcută, n-ai decât! Dar s-a făcut într-o bună, însorită și încă neînghețată dimineață că i-am dat haina s-o îmbrace înainte de plecarea la școală, haină căreia i-am tras, din neatenție, grabă sau cine știe ce alt motiv, fermoarul până-n gât, determinând-o pe Kiti să tragă cu mânuța de gulerul înalt, din flanelă, acum lipit în jurul gâtului ei, și să-și lase bărbia să îi cadă înăuntrul țesăturii moi a hainei, gest care i-a adus un zâmbet pe chip, dar, cel mai important, a venit cu acceptarea hainei. Așa, brusc, neașteptat, straniu, de nicăieri.

Mai are multe mici sau mai mari bizarerii de genul ăsteia în repertoriul ei, iar observându-le realizez că asemuirea autismului cu un puzzle nerezolvat este foarte plastică și realistă, cu mențiunea că cel care își dorește rezolvarea puzzleului, trebuie să își creeze singur piesele componente. Din această perspectivă, ești îndreptățit, tu, căutătorule de soluții, să ai speranță, întrucât nimeni nu a găsit până astăzi marginile imaginației și ale creativității umane. Totodată știu că te sperie în general complexitatea nemărginirii, iar abstractizarea fenomenelor pare atât de ilogică pentru simțurile tale. Cu toate astea, dacă te gândești la emoția pe care o ai uneori privindu-ți copilul, atunci când, în lipsa unei comunicări concrete, verbale sau nonverbale, știi că ați interacționat, trebuie să admiți că simțurile tale se pot manifesta complet în afara vreunei logici concrete a vieții, așadar ești pe cale să devii un inventator, un descoperitor, un creator puternic de piese minuscule de puzzle. Iar când o faci, vine timpul uitării de frica de matematici superioare abstracte, de șabloane prestabilite, de eșec. Succes tuturor! Da, da, și ție căutătoareo!

Ai putea să juri că știi cine sunt?

by maria, Posted on 12/07/2012

“Ce vrei? N-am chef de discuții, lasă-mă! Hai că vin acum, dă-mi o secundă să așez puzzleul ăsta pe raft! Ok, ok, o văd pe mama, bună!, acum, însă, am altă treabă! Mă întorc o secundă în camera de lucru, nu sunt sigură că puzzleul stă în locul potrivit. De ce mă urmărești? Tu nu ai altceva mai bun de făcut? Da, am înțeles că a venit mama, dar poate să mai aștepte. Urăsc când încerci să mă determini să fac ceva, atunci când eu trebuie să fac altceva, mă înțelegi? Mă înțelege și pe mine cineva? Se pare că nu, mă încalț, dacă așa zici tu, ziceți voi, vă dați seama că mai întotdeauna fac ceea ce vreți voi să fac? Realizați că mă supun de cele mai multe ori doar ca să vă fac pe plac? Acum NU vreau! Acum aș dori să fac altceva, nu sunt sigură că știu ce vreau să fac, dar aș putea găsi ceva care să fie alegerea mea și numai a mea! De aceea, vă rog să mă scuzați, dar am să mă descalț. Poftiți, cu drag, sandalele mele în capul vostru, eu am tulit-o înapoi!

Unde este lemnul ăla? Ce să fac cu el, aș vrea să fac ceva cu el, îmi vine să urlu fiindcă nu știu ce să fac! Nimic nu e al meu, numai al meu. Degeaba te uiți îngrijorată la mine, tu ai ceva numai pentru tine, de exemplu, controlul asupra mea. Știu că ai acest control, este al tău, îl recunosc, dar astăzi, acum nu îl mai ai sută la sută, fiindcă așa am hotărât eu. Eu acum NU plec acasă. Orice ar fi, acum nu vreau să plec acasă! De ce vii cu sandalele la mine? Nu tot tu ai spus că locul sandalelor este în hol, sub dulap? Scuză-mă că te împing, te împing numai pentru că insiști să mă încalț, iar eu nu vreau asta!

Nu știu cum reușiți, nu știu cum am ajuns așa, de mă supun întotdeauna voinței voastre. M-am încălțat din nou, ce mai zici acum? In semn de mulțumire, te dai, te rog, din calea mea ca să mă întorc în camera de lucru, fiindcă am o treabă neterminată acolo? Nu vrei, foarte bine, trebuie să te dau eu la o parte, am brațe puternice și lungi, nu îți prea plac brațele mele puternice și lungi, să înțeleg? Eu doar atât aș vrea să înțelegeți, acum, în acest moment, eu nu vreau să plec de aici. Urăsc să mă urmăriți cu toții, ce, jucăm un joc cumva, sunt eu infractorul, iar voi eroii salvatori? Nu îmi place jocul vostru, detest acest joc! Mi-a venit iar plânsul, îmi vine singur, nechemat, vă urăsc pe toți!

Nu vă înțeleg înverșunarea, păreți de-a dreptul îngroziți, nu ați mai văzut așa ceva în viața voastră, așa e? Văd că v-ați chemat ajutoare să țină ușa. Pe acolo nu se trece, atunci, măcar, dati-mi voie să plâng. Uite, am descoperit ceva ce îmi aparține pe deplin: plânsul. Plânsul este al meu. Plâng, eu plâng, acum plâng, plâng când vreau eu. Ai mai încercat uneori să-mi furi chiar și plânsul, dar nu ai reușit. Intelegi, nu-i asa, ce este o frustrare?

Ține-ți strâns ușa aia dragă și dă-mi sandalele! O să mă încalț cu ele și o să plec, fiindca asta îți dorești de la mine. Dar, te rog să mă scuzi, am să plâng cu plânsul meu! Al meu! Jumătate de oră am să plâng numai pentru mine!”