S-ar putea numi, desigur, exotic

Îmi plac parfumurile cu nume exotice, cum îmi rezonează Escale a Pondichery! Descrierea plastică a lui Felix are deasemenea răsunet interesant, lui i se înșurubează stropii minusculi de parfum în nas, cuprinzători până în gură și urechi, iată un motiv potrivit de a stabili niște repere și comunicări anatomice. Hapciu!

Îndrept patul, timp în care Kiti, spălată și îmbrăcată, așteaptă, urmărindu-mă de pe scaunul din spatele ușii larg deschise a balconului. Nu însă astăzi, când se ridică de pe scaun și se lasă cu totul într-un cot pe dulapul de haine, încrucișând neobișnuit picioarele pe podea. Mereu mă face să zâmbesc cu posturile ei caraghioase, iar orice zâmbet merită răsplătit cu o îmbrățișare, așa că, după ce o îmbrățișez, Kiti își lasă greutatea trupului să se scurgă printr-un cot pe umărul meu și își încrucișează din nou neobișnuit picioarele pe podea, ca înainte. Nu aș putea să bag mâna-n foc că n-o face fericit intenționat.

Circulă pe internet o poză cu două mimici ale aceluiași câine, o expresie arțăgoasă, înspăimântătoare, reprezentând mama-acasă și una blândă, zâmbitoare, adică mama-în public, dar Felix o privește amuzat dezaprobator, el susține că imaginea se potrivește cu realitatea cel mult invers. Dacă mă gândesc bine, ar putea avea dreptate, îl cert mai degrabă ca să se conformeze la așteptările unui public dat, decât acasă, unde are libertatea să ignore anumite standarde sociale. Cred în comportamentul social decent, împotriva tonului general deranjant de indecență și insist să îl demonstrez, bineînțeles în măsura în care înțeleg să o fac.

Horică mi-a spus odată că sunt tare ”witty”, ceea ce este desigur un mare compliment, nu neapărat pentru că vine de la un adolescent, ci fiindcă vine de la propriul adolescent. De dimineață, fiind în eterna-i mare grabă, l-am luat ușor peste picior, amintindu-i că mi-a spus odată că sunt ”witty”, pentru a-i minimiza reacția. N-a fost să fie, mi-a răspuns că sunt witty, dar pitică. L-am amenințat că îl voi atinge cu un pumnișor când va ieși pe ușă, iar el, în aceeași vânzoleală după cărți și caiete, a îndeplinit presimțitor un hohot scurt de râs. Bună dimineața!

12794955_10208864113190203_8754513552736573554_o

O ploaie veselă și adevărată cu nuci uriașe

Felix este bucuros, m-a însoțit la bancă pentru a-și converti bănuții din pușculiță în euro. A primit treizeci de euro, iar în fața bancnotei de 10 euro a izbucnit în râs, sunt exact ca mister Bean când a scos bani de la bancomat. A râs vădit amuzat și băiatul de la bancă, ”ca Mr. Bean”, a zis, el este foarte tânăr, poate că a urmărit, ca Felix, desenele animate cu Mr. Bean. Se poate să fi scris despre asta acum vreo săptămână, dar sigur n-am scris despre ploaia cu nuci uriașe de acasă, din sfârșitul de săptămână care a intrat cel mai de curând în non-existență. Toate cele două zile Kiti s-a ocupat să ne testeze răbdarea, perspicacitatea, perseverența și, până la urmă, inteligența, toate ale noastre, întrucât pe ale ei le-a demonstrat în timp congruent cu cel al testării respective. N-aș putea spune că am trecut testele fetei, întrucât Kiti și-a împlinit cu ocazia noului joc inventat, ploaia cu nuci, deopotrivă nevoile senzoriale, tactilă și auditivă, cât și nevoia de joc și controlul jocului. Aș putea considera, totuși, că nu ne-am aflat, niciunul dintre noi, ceilalți, în postura tristă și dureroasă de pierzători absoluți, întrucât lansările de la etaj ale fetei cu nucile accelerate suplimentar față de gravitație s-au lăsat cu explozii la contactul cu parchetul, nu cu vreun cap de om. Nu mai spun despre praful și pulberea roșcată și țăndările lemnoase groase împrăștiate spectaculos pe rază generoasă, ele fac parte din joc.

Nu pot să nu las pe această filă micul dinozaur de companie creat de Felix și încălecat de nu știu ce stormtrooper.

12615568_10208651592317314_672109848739855997_o

886837_10208651953046332_6621322491013316381_o

IMG_1643

Fantomele dimineții

Dorm toți în casă, luminile sunt stinse, îmi socotesc greutatea cu care mă răsucesc în pat după telefon și ușurința cu care ies din visul straniu. Trebuie să fie măcar cinci. Ies greu, oare visez? Este cinci, deși crăpătura ușii camerei lui Kiti nu este străbătută de nicio undă de niciun fel. De când am aflat că îmi voi pierde temporar simțurile și până după ce mi le-am recăpătat, curând după anestezia generală care mi s-a întâmplat, mă tem ca trezirea să nu fie doar un vis. Îi ating obrazul lui Cătălin și, fiindcă atingerea îl trezește, îi povestesc visul, de data asta cel din eventuala realitate. Copilul mic agățat cu mâinile de bara longitudinală de pe mașină, apoi pasagerii, niște cunoscuți pe care nu i-am mai văzut de mult, întăresc stranietatea realității din vis. De ce doarme Kiti, mă întreb ușor îngrijorată, apoi, la șase, când aprind lumina din cameră și tot nu se mișcă, mă aplec asupra ei și-o zgâlțâi de braț. Poate visează. Kiti sare din pat, se clatină pe picioare. Acum, în clipa asta a zilei, obrajii ei au moliciune maximă și ard cuminte, afebril, niciodată nu-mi pot refuza încântarea de a-i cuprinde în palme. ”Mă trezesc într-un minut”, se aude glasul lui Horia, și, iarăși, ”mai lasă-mă să dorm”, cel al lui Felix, care deja se află în urma mea și a lui Kiti, cu ochii închiși și brațele întinse înainte, gata supus ritualului dimineții.

409661_4425943136798_621478493_n

Vremea entuziasmării

Privesc la însuflețirea, astăzi rătăcită, din decembrie trecută de a scrie zi de zi în jurnal, privesc fără îngrijorare, răbdarea-mi este cea mai antrenată virtute, către a cărei excelență tânjesc. Se rătăcește deja și Moș Nicolae prin memoria timpului festiv, parcă a fost ieri, spunem astăzi, cum vom spune și mâine, și peste un an, poate că îngrijorarea își are totuși temei. Prea puține dulciuri, și-o exprimă copiii, prea puține idei și însuflețire, mă gândesc eu și caut să o compensez, îngrijorarea, cu niște suplimente din farmacie, dar sunt nehotărâtă, se pretinde prea multă profilaxie închipuită în farmacii, așa că rămân închisă în teama mea familiară, fără prea multe idei și însuflețire. A lui Felix are noimă bine rostuită, dramatismul imaginii unui câine cu guler apretat ca al Caterinei de Medici îl întristează, deși pe mine mă înveselește descrierea plastică a copilului, “săracul câine cu guler în sus de la mic la mare”. Iau înveselirea drept un semn de șovăiala, să mă entuziasmez sau să nu mă entuziasmez? Deocamdată am înțelepciunea să rămân neutră înaintea răspunsurilor date cu aplomb de adolescentul nostru, ba mă hotărăsc să chiar învăț câte ceva din ele, desigur, însuflețirea. Înțeleg totuși că îngrijorarea este ea însăși rătăcitoare printre senzații și îi ofer circumstanțe atenuante. În cele din urma, se pare că până și Kiti găsește împrejurarea momentului oportună pentru lejeritate și zâmbete caline, să ne înviorăm așadar, zic!
11953590_10207686927841305_5326624700904198317_o

Stiu că știuca mușcă

‘Câinele care latră nu mușcă’ nu spune mai nimic despre cum arată câinele care mușcă, dar, și dacă ar spune, nu ar fi destul de interesant, întrucât pe Horică nu l-a mușcat un câine, ci l-a mușcat o știucă de două degete. Nefiind ranchiunos, Horică a iertat-o, iar știuca i-a mulțumit și i-a promis să-i îndeplinească trei dorințe. In felul acesta, ambii, știuca și Horică, au rămas împăcați în lumile lor, acvatică și terestră, știuca- trăind senzația nălucitoare de a fi pentru o clipă un peștișor de aur, iar Horică- încrezându-se în promisiunea știucii de a reapuca momeala băiatului odată și-odată. Intre timp, Felix, care dobândește exponențial cunoștințe în domeniul pescuitului de la fratele său cel pasionat, a scos din lac o altă știucă, imediat după încă altă știucă, ceea ce l-a umplut de invidie mândrie pe povățuitorul micului învățăcel. Aici povestitorul (nu povățuitorul) deschide o paranteză [în paranteză fie spus, acestuia îi sunt tot atât de trebuincioase excursurile, cât îi sunt unui programator instrucțiunile condiționale, (dacă înțelegi ce vreau să spun- foarte bine, treci mai departe; dacă nu înțelegi ce vreau să spun- nu-i bai, treci mai departe)], așadar deschide o paranteză în care subliniază condiția contradictorie, natural compatibilă cu fericirea, a educatorului în general, aceea de a oscila între bucuria de a transmite idei și tristețea de a înțelege limitele menirii sale, ca să vezi de ce iubirea pentru elevii săi îi împlinește educatorului viața. Tot răstimp, Kiti și-a îndesat mâinile în buzunarele hainei și nu și-a făcut defel griji pentru câinii, știucile și, în general, animalele care mușcă sau nu, ceea ce, desigur, nu este neapărat întristător, cum nu este nici îmbucurător, întrucât, vezi mai sus, pe Horica tocmai l-a mușcat o știucă de două degete. Dar, cum am spus, fata și-a vârât degetele împreună cu mâinile în buzunare. Fiind una dintre acele zile de toamnă târzie însorite, noi două nu am cules roadele toamnei, ci am cules flori de câmp, cu care ne-am împodobit solar spiritele și viu chipurile, ceea ce am făcut și cu cățelușele noastre dragi (vezi fotografia). Limpeziți de griji și ifose (unora le-au ieșit chiar prin sânge, nu doar respirator, vezi știuca mușcătoare), ne-am sălășuit cuminte între noi, apoi.

Nimereli

Băieții se nimeresc deodată în camera de muzică, în paranteză spun, cine n-are cameră de muzică să-și cumpere, se nimeresc nu doar în cameră, ci și în acorduri, ce cânți acolo, întreabă cel mare în timp ce-și împletește măiastru degetele printre corzile chitarei, Star Wars, uite nu știi să citești, răspunde obraznic cel mic, acorduri desperecheate cu vorbe se unduiesc încoace, mă fac atentă, sol, do, fa diez, ceva așa își spun, pare simplu, dar când dorința împlinește simplitatea, poate începe complexitatea. Potrivirea nu este întâmplătoare sau este, de fapt, nu este, eu cred în neîntâmplare, fiindcă întâmplarea îmi folosește mai mult când raționez, așadar este ziua mamei, iar armonia punctuală dintre frați se augmentează într-una mai plină, melodioasă, cu drag, pentru mine, mulțumesc.

La radio lălăie un băiat insistent, după voce efeminat, ‘it’s hard to say no’, ‘it’s hard to say no’, iar Felix pare ori să nu-l creadă, că prea se contrazice singur, ori să creadă că e cam prostănac. Nici mie nu-mi inspiră încredere. Caldarâmul se punctează delicat cu bobițe albe de gheață, frumusețea efemeră ține o clipă, prelungită artificial, ca pauza de după extrasistolă, atât și de la capăt, nu contează care. Kiti se bucură că ne impresionează, noi acumulăm impresii felurite privind-o și ascultând-o, acum mă alege pe mine, apoi pe Felix să-i ținem isonul. Mă tulbură ușor gestul matern cu care-și îmbrățișează fratele, n-am cuvinte să-i deplâng imposibila maternitate, dar n-am nici dreptul să simt în felul ăsta, așa că refuz desfrâul emoției ce mă cuprinde. Las soarele să schimbe perspective îngrijorătoare, straniu, chiar asta face, mă uită și mă conduce acasă în miez de zi, să coc trei vinete și-o pâine, apoi să croiesc o bluză. Mi-e imposibil să-i spun ‘nu’.

Fetiță și băiat

Tastez grăbită niște mesaje, o fac cu destulă iscusință, însă n-aș face-o niciodată doar din plăcerea de a tasta. Dimpotrivă, scriu cu stiloul cu atâta drag, încât acum, că i l-am cumpărat nou-nouț lui Horica, mă las deplin în voia dorinței care mă îndeamnă să scriu, orice, numai să scriu. N-am inspirație, dar dorința mi-o aduce, îmi amintesc o demonstrație algebrică simplă, în ciuda complex-itații care îmi definește numerele cu care lucrez, și frumoasă, totodată stufoasă, așadar îmi desfăt simțurile scriind. Cerneala îmi șade bine pe degetele cu unghii albastre.

Am, observ, surplus de admirație de oferit, acum o concentrez pe adolescenții de pe terenurile de tenis, toți băieți, o constatare ce ar putea fi surprinzătoare, dar nu este, mă aflu, adesea, singura mamă dintre ale lor, ale băieților, ceea ce mă întristează nedefinitiv, întrucât am înclinație azi să-l portretizez în instantanee luminoase pe Horica, ceea ce aș face cu drag și celorlalți, măcar în spiritul echității, dar, mai ales, pentru că ne e mai mare dragul să, fiecăreia dintre noi, mamele. Îl văd pe băiat elastic și grațios, se mișcă precum un balerin, pun nota asta cu o ușoară ironie, foarte ușoară, doar pentru el și-ai noștri sesizabilă, însă deasemenea o pun cu desăvârșită și lipsită de obiectivitate admirație, fiindcă despre asta tocmai spun.

Îmi vine în minte să o antrenez pe Kiti să răspundă corect la întrebarea pe care medicul neuropsihiatru i-o tot pune an de an la evaluare, ‘esti fetiță sau băiat’, așadar o întreb de dimineață, în baie, pe când fata îmi urmărește veselă și interesată gesturile, de parcă ar tânji după ele, după gesturi, să devină și ale ei, ‘esti fetiță sau băiat?’. Kiti râde ștrengărește și-și atinge urechea dreaptă, eu nu cunosc semnele pentru genuri, dar îl leg pe cel exhibat de purtarea cerceilor mai degrabă de către fete și anunț băieții, deveniți brusc atenți la noi de prin camerele lor, că sora lor cunoaște răspunsul corect. Mă amuz împreună cu ea, o mai întreb o dată, fiindcă fata este dulce-acrișoară ca o cireașă, ‘esti fetiță sau băiat’, iar de data asta, fiindcă în baie apar și frații ei, Kiti își duce râzând indexul sub nas, precum o mustață liniară, puțin probabilă, ah, ne păcălește, acum răspunde ‘băiat’. Este o atmosferă de veselie nepotrivit euforică în baie, spațiu mai curând anost decât entuziasmant, iar gandu-mi descurcăreț mă poartă către hotărârea de a desluși convenabil eventualul rei ăspuns la eventuala lui întrebare, pe care o aștept dupăamiaza asta.

Felix construiește un dialog pe seama unei imagini din manualul de română. Accentuează, îl construiește, întrucât, crede el, el nu creează niciodată inspirat de imagini, carevasazică creează mânat de nevoia interioară și construiește controlat de sugestii exterioare. Zice el, inginerește, bună ziua, domnule doctor, mă cheamă Adina și sunt interesată de mâncarea sănătoasă. Apoi, un bună ziua, alimentele sănătoase sunt: fructele, legumele și multe altele, neexhaustiv din partea medicului nutriționist din desen. Și iarăși o întrebare din partea Adinei, dar făina este sănătoasă, urmată de replica expeditivului doctor, nu, la revedere. Așadar, la revedere!

 

Un absolut relativ

Îi luasem o carte lui Felix pentru Moș Nicolae de la târgul de carte, ignorând că el, împreună cu colegii săi, sunt acum acolo cu cincizeci de lei în buzunar. M-am hotărât să i-o arăt, ca să nu îl atragă dintre zecile de cărți pentru copii chiar aceea. Pe de altă parte, aș fi putut sta relaxată, o carte în dublură este mult mai utilă decât, să zicem, o bluză în dublură, fiindcă o poți lesne dărui, nu trebuie ca cel care o primește să încapă în ea. Nu mai socotesc că în situația dată voi cumpăra încă o carte, pentru moș, nu de alta, dar socotelile (de bani) mă îngrijorează uneori.

Băieții noștri nu prea mănâncă. Cu toate că nu mănâncă, Horica învață, face sport și chiar crește, ceea ce, pentru o pofticioasă rațională ce m-am aflat încă dinaintea amintirilor proprii, este miraculos. Felix nu își egalează fratele în mofturi, doar frații mai mari sunt, cel puțin în copilărie, greu de egalat, însă este un tip suplu, cu personalitate intens voluntară, care-și idolatrizează fratele, ceea ce trebuia demonstrat. Sau nu, în definitiv, dacă mi-aș fi propus să demonstrez o atare concluzie, ar apărea ilogică vizita mea la farmacia verde. Unde am aflat că singurul produs care dă senzația de foame, așadar îndreaptă omul către frigider, ca o bucată de cașcaval în cursă adulmecată de nasul unui șoricel, este uitatul bitter suedez al copilăriei noastre, pe care, cum decurge din cele de mai sus, eu una nu l-am testat vreodată, desigur. Ieri l-am servit pe cel mic pentru prima oară cu jumătate de linguriță diluată în apa dintr-un pahar și am așteptat efectele. Răstimp, pentru că sunt o împătimită a remediilor naturiste, chiar habotnică de-a dreptul, și încă una analitică, am cântărit în minte posibilitatea ca urmările lichidului binefăcător să devasteze un stomac stârnit de foame, dar captiv într-un trup închis forțat ore în șir într-o școală, ca al lui Horica, de aceea am decis să amân administrarea în cazul său, mai ales că, așa cum am mai spus, Horica învață, face sport și chiar crește, ceea ce nu pot să nu spun și despre Felix, dar. Jumătatea lui Felix de linguriță, dată pe gât de dimineață, a fost urmărită aproape live în coborârea ei pe tractul digestiv, cel puțin așa a reieșit din vorbele copilului, care ajuns acasă, mi-a pufnit nemulțumit că bitterul meu suedez este de doi bani, ba de minus doi bani, întrucât la gustarea de dimineață de la școală, momentul primei îmbucături după medicament, Felix a simțit chiar mai puțină poftă de mâncare decât simte în mod obișnuit, așadar efectele sale sunt cel mult neglijabile. Ah. Ca atare, în astă dimineață, sticluța cu bitter suedez n-a mai fost deschisă. De ciudă. Să nu spună că nu i-am spus.

Datorii scumpe, adică dragi

-Felix, nu prea mă mai asculți în ultima vreme, observ!

-Da, aprobă el, dar te iubesc!

-Știu că mă iubești, dar…

-Mami, spune, ce e mai important: să te ascult sau să te iubesc?

-Să mă iubești este cel mai important, desigur, răspund univoc.

Acesta este un dialog cu fiul meu, pentru care mă simt datoare să mulțumesc. Mulțumesc!

Citesc aceasta scrisoare, O scrisoare despre ‘cum este’ să ai un frate cu autism, și-mi dau lacrimile. Nu pot să nu mă duc cu gândul la copila noastră și la frații ei, care o iubesc foarte mult. Sunt recunoscătoare.

În bucătărie. Kiti mă urmărește îndeaproape, până și mâinile îi sunt întinse în paralel cu ale mele, așa încât spăl cele câteva vase și am senzația că o fac cu patru mâini, două mai aspre, două mai delicate. Așteaptă cuminte să mă îndepărtez de chiuvetă, apoi mă atenționează, vrea biscuiți. O trimit la Horica, cere-i lui. Horica vrea ceva în schimbul bunăvoinței sale. Accentuez, bunăvoință, și o fac în ciuda faptului că cere ceva la schimb. Anume: el îi cântă, ea să danseze. Horia începe să cânte, Kiti, stană de piatră, mustăcește. Mă apropii de ea, pornesc să dansez. Kiti zâmbește, rămâne imobilă. Chem ajutoare, acestea vin ca la comandă. Cătă și Felix. Suntem așadar toți în bucătărie, Horia cântă, toți în afară de Kiti dansăm. Imaginea încremenirii fetei în miezul unei atmosfere excesiv de agitate este fascinantă de-a dreptul. Copilei i se mișcă doar mimica. Datorăm un noian de mișcări dezorganizate împlinirii dorinței de a o mișca, la propriu, pe Kiti. Plătim cu încântare. Kiti pornește o țopăială-dans, pe care o imităm. Bineînțeles, primește biscuitele. Zic, ‘datorăm’ și zic cinstit, fără sentimentul împovărării. Kiti ne adună adesea laolaltă în încântare. Și Horia, și Felix o fac. Dar ideea este să o facă fata. Mai spun asta o dată cu emfază, ca pe o revelație: secretul iubirii fraterne în familia copilului cu autism este ca acesta să adune întreaga familie laolaltă în încântare. Am zis.

Revin la dialogul meu cu Felix. Copiii (nu doar copilul meu) sunt nespus de inteligenți. Au inteligența limpezimii, a lipsei de prejudecată, a sincerității. În vorbele copilului nu stă nici urmă de intenție, atâta vreme cât intenție nu se poate numi dorința de a compensa un neajuns. Știu că ascultarea mea nu-ți mai împlinește așteptările, însă asta nu ține în niciun fel de iubirea pe care ți-o port, ci de altele, cu care nu vreau să te încarc acum, parcă mi-ar spune el și are dreptate. Repet, sunt nespus de recunoscătoare pentru încrederea cu care suntem binecuvântați. Mulțumesc!

Stând pe roze

Mă apasă o oboseală grea pe picioare și cap, abia la orele dupăamiezii se resimte timpul de veghe petrecut cu o noapte înainte. Nu găsesc în moliciunea canapelei relaxarea sperată, de aceea o caut în îndeletnicirea grădinarului. Este momentul potrivit așadar să îmi dedic o vreme pe îndelete trandafirilor mei, amânați de vreo săptămână încoace, cobor din casă înarmată cu foarfeca specială și cu o pungă atârnată de braț pentru uscături, îmi lipsește pălăria din paie de pe cap, pentru că bate un vânt cam puternic dinspre miazăzi și pentru că nu am. Dau ocol rondului de flori, urmăresc sistematic fiecare tufă și mă minunez de tenacitatea acestor plante nepretențioase. Între timp, peste gard, descinde într-o neobișnuită larmă dintr-o mașină familia complicată a vecinilor, un tată șovăielnic, o mamă temătoare și o fetiță aflată într-un continuu neastâmpăr. Din partea opusă, dinspre casă, răsună acordurile improvizate ale chitarei lui Horica, cu care adesea băiatul mă dinamizează când ies în grădina de flori. Pe măsură ce florilor li se reintregeste strălucirea de care uscăturile o mai lipsesc, înțeleg și eu ceva lejeritate în trup, iată că moliciunea și comoditatea canapelei costisitoare nu sunt la fel de prețioase precum natura cu a ei îmbinare maiestuoasă de senzații binefăcătoare. Dar copila vecinilor este strigată aproape în continuu pe nume de către mama ei, iar numele îmi răsună înțepător de fiecare dată în cap; cele două, mamă și fiică, au revenit acasă după o lungă perioadă, de aceea mamei îi apar periculoase pentru copil și câinele, și insectele, și vântul, și oboseala de după zborul lung, așadar repetă nemilos chemarea salvatoare. Acum nu judec, fiindcă este neghiobesc s-o fac. Dacă mai apoi voi judeca, o voi face, desigur, fiindcă este neghiobesc s-o fac.

 

Filozofia de circumstanță a împărțirii unei căpșunici

Căpșunica s-a pigmentat sub ochii noștri până nu s-a mai pigmentat, fiindcă am mâncat-o. Înainte însă, am împărțit-o frățește în patru, un sfert eu, un sfert Horică, două sferturi Kiti. Felix și Cătă n-au fost de față, așadar n-au pierdut nimic. Acesta este adevărul relativ, adică dependent. Cât despre celălalt tip de adevăr, absolutul, bănuiesc că nimeni n-ar putea să afirme cu seriozitate că-l știe. În favoarea acestui enunț stă și propria mea îndoială asupra modului de împărțire a căpșunei menționat mai sus, deoarece în această clipă nu pot spune cu exactitate dacă cele două jumătăți pe care i le-am atribuit lui Kiti au fost mâncate chiar de ea sau de mine. Cât despre Horică și sfertul său, nu pot defini relativitatea, întrucât Horica este un tip care nu mănâncă. Dar practic lucrurile nu stau chiar așa, fiindcă cu toții enunțăm din când în când propoziții cu valoare de adevăr de care nu ne îndoim. Vezi o frază mai sus. Respectând propria mea logică, când afirmăm că știm adevărul, suntem neserioși și superficiali. Din acest punct de vedere nu știu ce să spun despre dreptate și echitate. Poate că sunt nedrepte? Oricum, viața, prin prisma parfumului genuin al căpșunei lăsate să își vadă de naiva sa prefacere (iată un adevăr absolut) și fără pretenția sofisticată de a fi dreaptă, este suficient de lipsită de seriozitate și prețiozitate încât să permită și să întrețină acea trebuincioasă și sacadată stare de lejeritate și plăcere, fără de care n-am putea vreodată să ne eliberăm, fie și pentru câte-o clipă, de presiunea vinovăției ce decurge din prea-seriozitate. Cum spuneam la început, pe jumătate serios, am împărțit căpșunica în patru părți și am distribuit-o după propria mea judecată, de altfel una inică, desigur.

“Dacă vreți să vă supărați rău părinții, și nu vă lasă inima să glumiți, puteți cel puțin să deveniți un om al artelor”*

Dimineața de joi, am mai scris despre ea, este dimineața dedicată bunăstării casei, implicit, a noastră. Coc pâine, dar fac asta atât de rar, încât pâinea mea se cere savurată ca un cozonac. Pun semințe de căpșuni în grădinița pe care am gândit-o doar pentru fructe de pădure, coacăze, căpșuni și zmeură. Deasupra lor se ridică proaspeți, renăscuți doi trandafiri englezești. Ascund și un pumn de semințe de busuioc într-un ghiveci din grădinița de plante aromatice de pe terasă, acolo unde găsesc rozmarinul și cimbrul printre cele mai rezistente plante după iarnă.

Ies în parcarea magazinului și dau să trec prin fața mașinii, însă un câine uriaș îmi apare drept în față, speriindu-mă doar pentru o clipă, suficientă ca să mă facă să mă opresc din mers. Stăpânul câinelui îmi vede reținerea și îmi face cunoscut faptul că și el, tot ca mine (așa cum bănuiește el), este bucureștean. Sunt amuzată de stânjeneala cu care își plimbă câinele de orășean pe străduțele satului nostru și nu sunt deloc convinsă că strămutarea la oraș a domnului, aflat la o vârstă respectabilă, s-a produs de suficient de mult timp încât să-i mute vreo genă de la locul ei. Hi, hi.

Între timp, Horica îmi confirmă bănuiala, pâinea n-are gust de pâine, deci pot să-i dau pâine goală ca gustare la școală. Nu că nu mi-aș fi confirmat-o singură, chiar înaintea lui Horica. Nu că n-aș ști că Horica aduce frcvent gustarea înapoi acasă.

Nu știu cum este Kiti acum la școală, dar de dimineață s-a trezit înfuriată peste măsură, alergând cu un strigăt de nemulțumire prin toate dormitoarele, de parcă ar fi căutat ceva să o calmeze. Dacă dorm suficient de mult, să-mi păstrez calmul în asemenea momente îmi este la îndemână. Dacă nu dorm destul,…incerc. Am dormit bine azi-noapte, de aceea am urmărit-o cu blândețe și am tot mângâiat-o până s-a liniștit. Apoi a zâmbit, iar de atunci încolo toată frământarea ei a dispărut. Ba am și râs, fiindcă ne-a așezat, pe mine și pe Felix, în anumite poziții și numai în alea în patul mare al dormitorului, astfel încât să îi asigurăm, îmi imaginez, confort trupului ei rămas încă în încordare. Nu pot descrie destul de plastic amuzamentul pe care îl produce Kiti adesea, cu straniile ei posturi, de data asta si cu ale noastre.

Felix întreabă, e normal ca tații să facă treabă în casă; eu îl asigur că este absolut sănătos să se întâmple asta. Totuși băiatul arată o față îndoită și nu este vorba de încrețiturile feței de după somn. Conchide: știu, un singur lucru nu este normal ca tati să facă în casă, de mâncare, fiindcă o mănâncă imediat.

Horia cântă la chitară niște acorduri de blues, înainte de a pleca la școală. Îi citesc dintr-un roman al lui Kurt Vonnegut că “bluesul nu poate alunga cu totul deprimarea dintr-o casă, dar o împinge în colțurile camerei în care este cântat.” Și că acesta este “medicamentul specific pentru epidemia de deprimare a întregii lumi”.

* Kurt Vonnegut, Un om fără de țară

Uneori sunt o doamnă

În diminețile zilelor de joi țin mai multă vreme pijamaua pe mine, cu toate astea trăiesc, așa, în pijama, cu ridicole sentimente de lejeritate și generozitate domnești față de lumea mea înconjurătoare, minimă astăzi, sunt acum în acord maxim cu mine însămi, întrucât Horica încă doarme, iar Broschi nu se pune la socoteală, în timp ce restul e plecat deja. Joia dimineață nu este vreme de zorit, iar răsplata mea pentru seninătate este percepția de dilatare a timpului. Vitezele halucinante ale altor dimineți le dau acestora aer de deșertăciune, nu-i de mirare că ele seamănă atât de mult unele cu altele. Însă în liniștea și solitudinea dimineții de joi găsesc adesea echilibrul perfect între mine, cea dominatoare, și mine, cea supusă, așa încât n-am răutatea și cruzimea cuceritorului, dar nici smerenia și dependența slugii, sunt doar eu, eliberată de virtuți și metehne dobândite, necomplicată, împăcată, înfășurată doar de o pijama simplă. Trăiesc sentimente înălțătoare de generozitate față de lumea mea, sunt gata să o eliberez de orice povară doar cu ajutorul unui mic gest. Am putința să o fac, întrucât larghețea dimineții de joi îmi înlesnește fanteziile, și o fac, așa cum înțeleg eu să o fac, apoi, când bate de miezul zilei vine timpul să renunț la dărnicie și la…pijama. Bună dimineața!

In răstimpuri imperfect

Prepar micul dejun, iar prepararea micului dejun cere concentrare maximă, întrucât se face cu bifarea imaginară a elementelor unei liste, deasemenea imaginare, de activități repetitive, dar absolut necesare. În plus, atenția-mi către cele de mai sus trebuie însoțită de observarea discretă, cu coada ochiului, a lui Kiti, mai exact, a mișcărilor sale haotice. Sunt complet înecată în propriile-mi gânduri, centrale, cele ce privesc micul dejun, și laterale, cele ce țin de mine, de dispoziția mea de moment, de programul meu, așadar nu sunt foarte atentă la micile înțepături dintre copiii care își așteaptă răsfățați bucatele, nici la ce ne povestește Felix, prind totuși o frază, spusă pe ton interogativ, deci care așteaptă un răspuns de la mine, anume, mereu îmi spune: ‘asta nu contează’. Nu-mi amintesc cine este imperturbabilul, dar Felix vrea să-mi afle părerea, de ce crede ea (aha, este o ea) că nimic nu contează. Ei, n-o spune crezând neapărat și la modul absolut că nimic nu este de interes, este, așa, o vorbă, este ‘miserupista’. Recunosc că, nefiind foarte atentă, îmi scapă vorba asta de argou fără să vreau, însă, din fericire, lui Felix nu îi spune nimic cuvântul, ba trece peste el, corectându-mă, adică vrei să spui că este nepăsătoare, nu-i așa? Ah, îmi mușc buzele și mă întorc către copii de la sandwichurile pe care le prepar, acolo unde Horica își râde de mine, ți-a zis-o! Da, da, mi-a zis-o, mulțumesc, Felix, nepăsător, indolent, senin, insensibil, asta am vrut să spun, să știi, pe cuvânt că asta ar fi vrut mama ta să spună.

Din vecini

Mai avem de urcat dealul și ajungem acasă, din vârf coboară o mașină care transportă copii, iar ăsta, ca orice fapt inedit, ne face să ne întrebăm ce caută pe aici, în mijlocul câmpului întins. Numărăm copiii de la cele trei case răzlețe locuite, pe unii îi cunoaștem, pe alții nu i-am văzut niciodată la față, doar am aflat de existența lor. De fapt, nici nu sunt atât de mulți, doi- peste drum, însă familia lor pare să nu mai locuiască în casă, unul- în casa din vale, dar aceasta, fiindcă este o fetiță pe care am cunoscut-o, stă doar temporar la tatăl ei și pare să nu iasă niciodată din casă, încă unul- la casa de mai sus, însă acesta este un nou-născut, pe care, la fel, nu l-am văzut niciodată și, bineinteles, trei în casa noastră, pe care îi văd, desigur, mai mereu. Este stranie așadar, din perspectiva asta, apariția mașinii care transportă copii pe strada noastră, iar interesul pe care ni-l stârnește, justificat. Îmi vin în minte imagini amestecate ale vecinilor din copilăria mea, nu simt nostalgie, dar contrastul vecinătății din trecut cu cea actuală este destul de accentuat încât să mă facă să mă gândesc la el. Scăparea din tumultul epuizant al orașului este astăzi visul multora, însă constat că aici, unde pot eu să observ, deși căutăm acele stări de grație date de cerul liber și lejer deasupra capului, tindem să ridicăm baricade în jurul nostru, să ne reconstruim, ademeniți doar de o iluzorie senzație de contopire cu natura, adăposturi stilate, dar neapărat sigure, singure și triste, adevărate temnițe ale sufletelor rătăcitoare prin lume. Nu că îmi lipsește acea familiaritate, adesea inoportună, a vecinătății unui loc, însă găsesc că această hiperizolare și solitudine intenționate din miezul acestor tărâmuri, prin excelență, deschise, vii, abundente în reciprocitatea de fenomene și trăiri, este doar un alt tip de captivitate, este adevărat, una ambalată cu o minuțioasă grijă pentru detaliile esteticii moderne în ceea ce se vrea să fie, anume o copie cât mai fidelă a senzației de libertate. Din păcate, reproducerile acestea, în care suntem dispuși să ne facem că vibrăm armonios pe lume, suferă iremediabil de artificialitate și de lipsă de autenticitate, de aceea nu pare surpinzatoare mica mare lipsă de iubire pentru curățenia și sănătatea locului, a locului din imediata vecinătate a propriilor noastre cetăți de autosuficiență și măști.

Decor domestic

Nu o las să doarmă niciodată la prânz pe Kiti, pentru că are probleme cu adormitul seara, la culcare, însă ieri dupăamiază s-a lipit de mine pe canapea, am pus o mână fermă pe picioarele ei și cu cealaltă am pornit în grabă să îi scriu lui Horica niște exerciții la matematică. Cu mâna pe Kiti, căutam problemele cele mai potrivite pentru antrenamentele băiatului mare, când am auzit respirația aceea profundă de somn din stânga mea, Kiti adormise. Cu riscul asumat de a avea spectacol spre seară, la culcare, am reușit să lucrez în liniștea perfectă cu Horica. Mi-am educat în timp o atenție distributivă foarte bună și mi-o țin în formă zilnic, uite, acum când scriu, observ cu coada ochiului fiecare mișcare a lui Kiti, sunt concentrată să știu unde se ascund cărțile din bibliotecă, rând pe rând, sub canapea, sub masă, după ușă. Este o dimineață limpede pentru amândouă, deși o văd încărcată de energie multă, după un somn prelungit în dimineață. În pauza de la centru ne petrecem toată ziua împreună, dar împreună, absolut în orice moment, altfel nu se poate.

N-o trezesc încă pe Kiti, este una dintre foarte rarele dimineți în care nu o găsesc în patul meu, lipită strâns de mine. Doarme învăluită cald de o lumină roșu-portocalie frumoasă, la poalele unui munte zdravăn de haine, jocuri, cărți, construcție meșterită cu sârg azinoapte. Nici vreo grabă nu avem, nici azi nu se duce la școală, dar trebuie să trezesc totuși băieții, telefonul a sunat încă de câteva minute bune. Ei dorm îmbrățișați, mai că nu-mi vine să le stric somnul, apoi reușesc totuși să o fac.

Prin fereastra bucătăriei, la câțiva metri de casă, ne întâmpină un fazan cocoțat pe gard, nu stă mult după ce îl observăm, își ia zborul într-o larmă impresionantă, de fiecare dată mă surprinde bătaia lui puternică din aripi și ridicarea greoaie în aer, ce-i drept, este o pasăre mare, mă întreb oare țipătul păsăresc ascuțit, pe care îl auzim din când în când, nu o fi al lui, al fazanului?

Rămân singură cu Kiti acasă, ne-am făcut deja un obicei să ne pregătim dimineața o salată de fructe, în vreme ce cafeaua mea se adună fir cu fir pe fundul cănii de sticlă înainte de a o apăsa lent, savurându-i aroma, sunt entuziasmată de descoperirea fructelor congelate de toate felurile, pe care le amestec cu cele proaspete, reci și ele, dar Kiti nu știe despre această desfătare a simțurilor, de aceea mă zorește s-o dăm gata, ceea ce și facem înainte de toate, totuși nu înaintea mângâierii matinale plăcute a soarelui de pe terasa umedă.

Prind abil un păianjen uriaș și agil, creșterea lor se asortează cu cea a trandafirilor mei.

 

 

 

Observ

Cu Kiti acasă de câteva zile. Drumurile ei nesfârșite prin casă nu sunt lipsite total de scopuri. Cunoaște foarte bine rostul lucrurilor. Dimineață. Ia cuțitul de pâine și îl înfige în bucata de pâine de pe masă. Îi tai o felie și i-o ung cu unt și miere, îi place. Mă ia de mână și mi-o duce la dulapul de deasupra, încuiat, ca toate celelalte. Vreau să o testez, deschid dulapul de dedesubt, pentru că cele două încuietoare sunt aproape lipite între ele. Protestează cu o grimasă și un chiuit de nemulțumire și îmi indică celălalt dulap. Aha, ea vrea cerealele cranț-cranț, cum le zice Felix, și numai pe ele. Mă bucur, Kiti începe să ne arate mai ferm decât până acum ceea ce vrea. Crănțăne satisfăcută bucățile neregulate de pe masă, în viteză, ca să nu i le fure Felix din față. Felix reușește să îi mai fure, dar Kiti se răzbună, mâncându-i hulpav porția lui. Horica nu participă niciodată la vreun concurs de mâncat viteză, nu, niciodată. El preferă să vorbească mult la masă, îmi povestește (încă) tot felul de întâmplări din viața școlară de adolescent.

Kiti nu lasă niciodată cheile în uși, de fiecare dată când le uităm în broaștele ușilor, ea le vede și le culege. De aceea, după ce încuiem ușile care dau în hol, ușa bucătăriei, a debaralei și a băii, ‘ascundem’ cheia pe rama superioară a oglinzii. Ascundem doar de ochii fetiței, întrucât ea știe foarte bine unde este cheia. Acum are nevoie la baie, așa că se duce în hol, ia cheia de pe oglindă, mi-o dă și mă conduce spre baie. Îmi place să o știu conștientă de ceea ce trebuie să facă.

Ne jucăm fazan? Vreau să zic cu un fazan?

Odată ce am ajuns în fața casei, murmurul motorului mașinii a alertat musafirul neașteptat din curte, iar alerta ce l-a făcut să se agite l-a aruncat zgomotos în aer, acolo unde am zărit deodată o găină uriașă, evadând prin cer cu niște bateri nebunești din aripile maronii, din care s-au desprins câteva pene ciufulite într-un zbor lin, nevinovat către pământ. Până când penele risipite au ajuns să atingă pământul, găina uriașă a dispărut ca vântul din raza mea vizuală, iar eu am rămas, frecându-mă la ochi a nedumerire, oare de când zboară găinile? Am ieșit apoi din încurcătură, amintindu-mi că găinile nu zboară, iar noi, oricum, nu creștem găini, deși Horica a pomenit despre asta la un moment dat, și că pe câmpul ăsta trăiesc mulți fazani, știți, găinile alea sălbatice, maro, uriașe și zburătoare.

Răspuns la întrebarea din titlu: dacă sau când îl prindem!

Mămica zilei

Mămica zilei, eu sunt, așa zice Felix, tot el zice mult și zicând, își mai cere dreptul de a își vedea papionașul, da, are un papionaș negru agățat de gulerul cămășii lui noi, albă, cu steluțe minuscule, negre, cincizeci de lei noi, adică lei, că nu mai sunt noi de ani buni, ce face parte din ‘echipamentul’ lui de scenă pentru când va susține primul lui recital de pian, la un palat, eu nu vreau să cânt la un palat, mai zice el, dar de ce nu ai cânta și la un palat, pentru că mi-e rușine, bine-bine, știu eu cum să uiți de rușine, da, zice el, și eu știu, un dinozaur într-un camion ar putea să îl facă să uite de rușine, de aceea aplicăm metodă indezirabilă de educație și promitem marea cu sarea, de fapt, dinozaurul în acel camion, el tot insistă să și probeze papionașul, așadar stăm bine, mersi.

Si Kiti, în această dimineață, mă crede mămica zilei, deși nu o spune explicit, altfel de ce mi-ar deșerta cu gest delicat întreg borcanul cu cereale direct pe gresia din bucătărie și de ce ar face același lucru în mijloc de bibliotecă cu paharul de suc nebăut și uitat de Horica aseară pe birou, eu sunt deja copleșită de găsirea papionașului de mai sus printre maldărele de haine, genți și plase, distribuite într-un delușor simpatic în plin hol de intrare în casă de către Kiti, așadar îl declar pe tati taticul zilei, mersi de ajutorul cu mătura și fărașul, apoi cu mopul, tăticule al zilei, iar pe mai departe să îmi arate, tot Kiti, că într-adevăr nu glumește când mă înscăunează admirativ mămica zilei, căci, aflându-ne amândouă în baie, ca în fiecare dimineață, îmi zâmbește încântător și mă poftește să o alint cu o pată discretă de fard de pleoapă, o atingere ușoară de ruj pe buze și unul, hai două, pufuri de parfum îmbietor pe rochiță, așadar stăm bine, mersi.

Rime copilăreşti

Când găseşte nişte vreme pentru jurnalul mamei sale, Horică o umple citind cu voce tare şi intonaţie potrivită textele neparcurse sau altele mai vechi care îi stârnesc râsul, iar asta se întâmplă destul de frecvent şi e lesne explicabil, nu uitaţi, deseori chiar el însuşi, cititorul, este eroul textului interpretat. Ceea ce a făcut şi aseară cu acest text. Numai că, pe când Horică se întreba în sinea lui, contemplativ, dar totodată dubitativ, ‘oare leuşteanul este atât de nobil încât să mă definească pe mine?’, Felix, care torcea alăturea (cha-cha), auzindu-se asemuit aşa cum s-a întâmplat, a întins boticul de pisică şi a mieunat nervos: ‘ ce prostănac e ăla care a scris că eu sunt rozmarin!’. Bine-bine, mi-am asumat râzând scriitura, dar nu te supăra, poate nu e chiar aşa de rău să fii frunză câteodată, de exemplu, atunci când eşti frunză nu trebuie să mergi la grădiniţă. Hmmm, parcă nu mai e chiar aşa de nervos. Ca atare reporneşte asaltul asupra-mi cu poezia poveştilor lui fantastice, acum despre vulcanii care scuipă salivă roz sau pink (cu kei).

Ca temă la limba română, Horica are de compus zece rânduri care să conţină câteva întrebări retorice. Din întreaga lui clasă doar lui i-a indicat doamna profesoară cui să i se adreseze şi anume dulapului său. Sunt sigură că se va grăbi mâine să îşi citească compoziţia la fel cum s-a grăbit şi acum să mi-o citească mie. Şi Felix citeşte litere şi dă ture prin casă cu o mică hartă în mână. Kiti n-are chef de citit, în schimb e tare grăbită să cucerească fotografiile înrămate de pe rafturile bibliotecii şi să îi răpească harta frăţiorului de parcă e harta ce duce spre nu ştiu care mare comoară. Reuşeşte, iar Felix, în semn de răzbunare, îi refuză dreptul de a fi partenera lui viitoare de tenis, aşa cum ne promisese mai demult, atunci când într-un exces de iubire fraterna a declarat că el va juca tenis numai cu Kiti când ea va învăţa să vorbească.

Înainte de test. Elevii aşteaptă. Profesorul cere copiilor un creion. S-ar părea că nimeni nu mai scrie în ziua de azi cu creionul. Este doar o falsă impresie. Un elev se îndură de profesorul în nevoie şi îşi îndreaptă oarecum cu îndoială mâinile spre fermoarul penarului său. Fiind singura mişcare care animă încăperea toţi ochii o urmăresc deşi motivaţiile purtătorilor acelor ochi sunt diferite şi diverse, plictiseală, curiozitate, emoţia de dinainte de test etc. Copilul cu mâinile vedetă, neobişnuit cu injecţia masivă de atenţie, este intimidat de inedita postură în care se află şi ratează reprezentaţia. Mâinile dobândesc un tremur necontenit şi imperceptibil, apucă totuşi codiţa metalică a fermoarului pe care o deranjează uşor brutal, aceasta transmite mişcarea dezordonată mai departe dinţilor fermoarului care, la rândul lor, eşuează deschiderea progresivă dinte cu dinte transformând-o într-una lamentabilă, bruscă. Din păcate, odată cu ruperea fermoarului se produce şi o erupţie violentă, neaşteptată care, ca o reacţie chimică în lanţ, dă naştere altei erupţii, o erupţie de râsete şi hohote care fac din bietul ‘bun samaritean’ un clovn straniu îngenuncheat dramatic pe podeaua încărcată de conţinutul penarului său: aproximativ treizeci de creioane de împrumut de la Ikea.

‘Mami, azi la grădiniţă Filip mi-a spus că eu nu sunt puternic, dar ştii ce-am făcut eu odată, mai demult, în America? Am ţinut în degetul mic de la picior un bloc înalt de cincizeci de metri până seara!’

almost sentence

noiembrie hmmm o fi bine o fi rău sigur e însă plăcut. a început şcoala grădiniţa lacrimile în reprize scurte şi dese ai mai plâns astăzi daaaa sigur că am plâns doar tot mi-e dor de tine da corect îi e dor de mine că nu mă văzuse de dimineaţă cred că de aia se şi trezeşte la cinci treizeci zilnic ca să putem împărţi mai mult timp împreună doar noi doi. există dimineţi în care ne întâlnim mai mulţi pe holul casei aşa întâmplător cum te mai vezi şi pe stradă câteodată cu câte unul de nu ştii de unde să-l iei. la fel şi noi în principiu ne cunoaştem chiar foarte bine însă ne recunoaştem mai greu din moment ce nici lumina soarelui la răsărit nu se simte iar ochii nici suficient de mari nu s-au trezit la zi. la mulţi ani mami o dată la mulţi ani mami de două ori la-mulţi-ani mami de trei ori şi gata soarele a răsărit că aşa răsare el uneori brusc spontan şi înspumat ca un vulcan de fericire hihihi ce dulce m-am făcut dintr-o dată o să mă acresc acuşi cu un suc de potrocale. sau potorcale. sau por-to-cale na că mi a ieşit asta-i o poantă familial(/r)a adică de la horica ochelarica ajunsese la un moment dat să dea search pe google ca să fie sigur chiar dacă are dexul şi doomul pe birou că el tot în sufragerie îşi face temele şi învaţă ca să îşi lipească corpuşorul cât mai aproape de câte unu-altu dintre noi. scuze dudes că scriu aşa cred că şi alţii ar scrie ca mine dacă ar vrea să scrie neapărat şi ar face-o după trei ore jumate de driving like crazy când sus când jos şi iar şi iar. atât pentru azi în kilometri îmi creşte şi mie rezervorul de energie în felul asta neempatic sper doar că vouă cei care aţi ajuns până aici să nu vă scadă dar aş zice că nu mai ales dacă scroll down uşor unde o albină îşi face de cap la ora asta târzie. kiti a fost solicitată azi la şcoală de domnul muşu nu ştiu cine e domnul muşu dar nu-mi sună decât caraghios să rostesc domnul muşu şi asta poate nu atât din cauza numelui pe care chiar nu l-am mai auzit până acum muşu dar mai ales din cauza faptului că însoţitoarea lui kiti de azi de la şcoală nu a ştiut să-mi spună exact cine este domnul muşu domn muşu care vrea să o ajute pe kiti a noastră dragă pisicuţa să-şi îndrepte comportamentul lăbărţat ca un scris de grădiniţă şi parcă plin de lehamite uneori. aşa că strig în gura mare şi răspundeţi-mi vă rog dacă puteţi: cine este domnul muşu? mă simt parcă puţintel mai energizata cred că de la domnul muşu mi se trage acum deschid o paranteză ca să scriu un scuze domnule muşu nu mi-o luaţi în nume de rău închid paranteza astfel încât aproape că îmi vine să pun o virgulă şi chiar o fac, na! mai jos nişte poze de septembrie în noiembrie şi bonus o orhidee. so long!



Paralele, ca-n geometria de a șasea

Două săptămâni pline de zile cu grădiniţă au trecut peste umerii lui Felix, unele grele ca oţelul, altele uşoare ca penele, dar cea mai dureroasă parte este cea cu despărţirea de dimineaţă din holul grădiniţei, uşurată doar de revărsarea picăturilor grele de lacrimi din ochii mari ai copilului mic şi de zâmbetul pe care îl forţează printre lacrimi ca să mi-l ofere darnic la plecare. De parcă eu sufăr mai tare decât el şi, matur, se gândeşte să îmi ofere un sprijin de care să mă agăţ sau poate doar să mă asigure că, în ciuda presiunii mari resimţită, el înţelege. Mă rog, altfel n-ai zice că Felix plânge la grădiniţă, deşi, sincer, de ce un copil activ, plin de voinţă nu ar fi şi sensibil? Râdeam acum câteva zile de el, spunând apropiaţilor că am o dilemă, la ce curs să îl înscriu pe Felix, arte marţiale sau pian. Bineînțeles că ar putea să pară o glumă bună celor care îl ştiu pe Felix cel jucăuş şi năzbâtios.

De ce ţi-ai pus pijamaua asta roz, ca să fii o bombonică, la fel cu Kiti? zise piciul la începutul micului dejun. Mai apoi, de ce ţi-ai pus pijamaua asta roz ca o piele de porc? Nici bombonica, nici porcul nu-mi sunt pe plac, aşa că mă întreb, de ce, oare, mi-am pus pijamaua asta roz, poate pentru că e mai subţire decât aia albastră de ieri?

Surprinzător, am reuşit ieri să îi cumpăr aproape toate manualele necesare lui Horica la şcoală. Recomand pentru asta zona Romană şi bd. Magheru. Mă întreb unde se duc manualele astea toate pentru că pe cele de anul trecut, tot cumpărate de noi, le-am dat şcolii la sfârşitul anului. Cu toate astea în şcoala lui Horica nimeni nu primeşte manuale. Sper să le primească totuşi cineva. Horica a început geometria, ieri l-am ajutat la prima temă de geometrie şi mi-am reamintit perfect clasa a şasea şi pe doamna Lupu, cu drag, pentru orele ei de matematică. Lumea e îngrijorată pentru Horica şi pentru noua lui materie de-a şasea, fizica. Aoleu, începe fizica, ce se face? În schimb, Horica e de-a dreptul entuziasmat de noua materie, deja are planuri în ce proiecte să se implice, ieri îmi povestea despre construcţia a două vapoare mici de război, elice, rotaţii, dinamică. Sper să rămână la fel şi după ce începe propriu-zis materia nouă. Pentru că la limba germană s-a schimbat profesoara cu un profesor. Wow, vine un profesor tânăr, zicea bucuros Horica ieri dimineaţă. Aseară, printre linguri de ciorbă de fasole, dezumflat la propriu şi la figurat, îmi povestea că profesorul a intrat în clasă, Horica, bucuros de noua cunoştinţă, l-a salutat, bună ziua, la care profesorul l-a admonestat, ‘hei, unde te trezeşti să vorbeşti neîntrebat, la piaţă?’. Bineînțeles că a început cu textele binestiute, ‘eu dau nota trei foarte uşor aşa că aveţi grijă bla bla’, ameninţări de bine v-am găsit, intimidări, raporturi de forţe. Sper să nu fie altceva decât un alt exemplu de câine care latră, dar nu muşcă. Din aceeaşi serie, m-a sunat ieri cumnata mea să îmi ceară un halat alb, până la genunchi, cu mâneci lungi pentru fetiţa ei care începe chimia în forţă şi are nevoie ca de aer de halat că altfel o să vadă ei teroare, copii obraznici şi răi ce sunt.

Mă plictiseşte şi pe mine subiectul, dar la şcoală la Kiti se cântă aceeaşi melodie, aia cu medicaţia neuroleptică, cu însoţitoarea lui Kiti sau comportamentul ei. Am să încerc o tehnică pe care am văzut-o la un moment dat şi care m-a lăsat gură-cască şi anume, atunci când mi se spune, reproşează aceleaşi lucruri, să mimez înţelegere şi aprobare şi să schimb subiectul sau pur şi simplu să tac şi să mă prefac că nimic nu mi-a perturbat liniştea.

Mă gândeam că îmi place titlul postării anterioare, bombă în magazinul de ciorapi coloraţi, şi îmi pare rău că nu pot să scriu o povestire fantastico-absurdă cu acest titlu întrucât ce poate fi mai absurd decât să chinui în explozia unei bombe nişte bieţi ciorapi multicolori, dar totodată ce drăguţ ar arăta o lume populată doar de ciorapei pastelaţi, frumos mirositori, ei fiind noi şi nepurtaţi sau poate, şi mai drăguţ, o lume plină de fetiţe, poate şi băieţei, cu picioruşe vesele ca nişte floricele care sar, dansează şi se joacă sub impulsul exploziv al unei bombe de bucurie inocentă.

M-a sunat Căti şi m-a rugat să îi pun la maşina de spălat hainele de alergat, vrea să alerge zilnic în pregătirea pentru maratonul din octombrie, şi mi-a dat indicaţii precise de unde să iau hainele murdare. Mi-a spus că atunci când intru în debara să întorc la 45 de grade capul spre stânga şi am să văd şapca şi tricoul agăţate în cuier. I-am răspuns că nu e destul de specific întrucât aş putea să intru în debara cu spatele şi, de voi întoarce capul spre stânga la 45 de grade, nu voi vedea nimic. Ca să vezi cât de greu poate fi să delegi responsabilităţi hi, hi. Că tot aşa i-am spus şi eu lui Horica, ‘Horica, cât stau eu să scriu prostii la calculator, te rog să ai grijă ca Kiti să nu fure pâine din bucătărie!’. Ca mai apoi să-l aud pe Horica strigând, ‘mami, Kiti a mâncat o floare de pe masa din bucătărie!’. Eu ce pot să zic, copila nu furase pâine, deci toţi ar trebui să fim mulţumiţi. Şi suntem, în definitiv mai avem flori în casă.

Neplăceri

Nu îmi place că (mai) ninge şi că am ezitat să cumpăr două căni de ceai. Le-am ţinut în mână, erau frumoase, le-am rotit admirativ, apoi le-am lăsat pe raftul din magazin. Nu îmi place că nu pot să beau un ceai vesel dintr-o cană optimistă acum, când ninge la mine pe fereastră. Lui Felix nu îi place să cânt cu vocea. Mie nu îmi place că lui nu-i place, dar totuşi cânt. Atunci când asta se întâmpla, încă nu ningea. Acum Felix este ferit de neplăcerea ca eu să cânt, fiindcă mie nu îmi mai vine să cânt. Lui Kiti nu îi plac semafoarele pe roşu. Le detestă chiar, ar putea fi mult mai fericită fără ele. Nu-i place nici pâinea cu secară, dar, pentru că nu ştie că este cu secară, mușcă din ea. După ce îi simte gustul, o scuipă din gură cu grijă direct în farfuria lui Horica. Acest lucru îi provoacă şi acestuia o neplăcere temporară care-l face să se plângă cu voce tare, însă el aflându-se cu gura plină (tot cu pâine cu secară) scoate niște sunete colaterale. Emisiile acestea neaşteptate îi provoacă lui Felix o supărare, “mami, Horica mă face să spun ‘yucky’, fiindcă pleoscăie: yucky!”.

Pe de altă parte, sâmbătă, pe când răsfoiam Dilema veche cu lenea de weekend de după masă şi cu cana cu cafea alături, am dat cu ochii de un subtitlu îngroşat, ‘Kiti’. Era vorba chiar despre Kiti a noastra, ce surpriză!. Iată linkul.

Test de coerenţă

L-am învăţat pe Felix un cântecel şi o poezie mică în germană. Le zice şi el cum poate, chiar de nu ştii germană îţi dai seama în ce limbă le zice. Care va să zică a prins melodia. Nu vrea să le spună la comandă, nu insist. Horia n-a mai făcut germană la şcoală de câteva dăţi, doamna profesoară s-a măritat şi e în luna de miere. Lună de miere este şi pentru copiii care se bucură că au scăpat de germană. Germana este şi limba străină în care am purtat negocieri de două săptămâni încoace cu diverşi proprietari de apartamente din Austria, acolo unde ne-am obişnuit să ne facem vacanţa de schi încă de pe când locuiam în Slovenia. Îmi place perioada asta a anului şi pentru că îmi reamintesc cuvinte şi expresii în limba lui Goethe. Horica zice că nu este prea atras de ea, dar nu-i bai, cred că faptul că de data asta nu l-am lăsat să aleagă nu este un lucru rău. Părinţii pot hotărî uneori pentru copiii lor chiar fără să primească neapărat acordul lor, nu-i aşa? Doar uneori. Pe de alta parte, ne pare rău amândurora că Raluca nu mai are timp să se joace şi să citească în franceză cu Horica. După trei ani de franceză în particular nu aş fi vrut să o ia de la capăt la şcoală aşa că am ales germana ca a doua limba straina. “Mami, ştiu cum se spune la Polizei….poliţie”, învaţă Felix primele cuvinte în germană.

Horia mi-a găsit ieri încărcătorul pentru aparatul foto. Sunt bucuroasă, abia aştept să fac o poză cu el după atâta vreme. Haosul nu este atât de mare precum ar putea părea, însă scăpări avem la toate nivelurile. Se pare că ieri a fost o zi a redescoperirilor. De data asta eu am fost cea care, fără nici cea mai mică speranţa, am găsit “Marile speranţe”, romanul rătăcit de Horia. Ei, acum să vezi dilemă, pe care să o citească mai întâi, pe cea ivită de unde nu se aştepta nimeni sau “Robin Hood”?

L-am ascultat pe Horia la română, s-a pregătit pentru testul de azi despre câmpul lexical. Oare ce înseamnă “trăsătură de sens”, nu îmi amintesc de noţiunea asta şi îmi pare destul de dificilă pentru copiii de clasa a cincea? Sunt mulţumită şi încântată, pentru că doamna de română îl îndrăgeşte pe Horica. În special pentru că prinsese o frică teribilă de limba română. Se pare că ameninţările doamnei învăţătoare referitoare la exigenţa şi inflexibilitatea profesoarei de limba română nu s-au confirmat in realitate. Cel putin nu şi în ceea ce-l priveşte pe Horia. Totuşi ar putea să scrie un pic mai frumos. Şi scrisul meu de copil de clasa a patra era dezordonat, înghesuit, neregulat, deci inestetic. Apoi, chiar dacă nu a devenit un scris frumos, s-a aranjat în pagină şi a primit omogenitate.

Ca mulţi copii mai ales la început, Kiti are o materie preferată: educaţia fizică. Azi s-a urcat singură pe aparate, e mult mai bine ca la început. S-au obişnuit şi profesorii din şcoală cu prezenţa ei acolo. Nu e aşa de rău pentru nimeni în cele din urmă. Putem sta deja de două ori pe săptămână toate cele patru ore. Oare muzică nu au? Nu-mi amintesc să fi văzut materia asta în orar. Cum ar fi posibil?

Aşa cum Felix învaţă un cântec într-o limbă pe care nu o cunoaşte şi aşa cum cântam şi noi când eram mici cântecele pe care le ascultam, cu nişte cuvinte inexistente în limba respectivă însă care semănau atât de bine cu cele pe care de fapt încercam să le imităm, la fel învaţă şi Kiti diversele activităţi pe care le faci în mod obişnuit într-o zi. Automat, copiază unii paşi destul de bine, pe alţii îi sare, iar pe restul îi aproximează. Şi tot aşa până într-un târziu mai apropiat sau nu, cand reuşeşte să repete întreaga secvenţă a activităţii cu pricina cu destulă acurateţe. Alteori improvizează. Ca azi la masa de prânz. Între fraţii ei poziţionată la masă, are locul perfect din punctul ei de vedere întrucât accesul spre farfuriile celor doi fraţi este liber. Dar nu despre asta e vorba. Murdărind din neatenţie faţa de masă, s-a întors către sulul de şerveţele din care intenţiona să rupă un şerveţel cu care să şteargă masa. Din păcate, sulul fiind abia început, s-a blocat în suportul ce-l ţinea şi Kiti nu a reuşit să-l învârtă ca să rupă un şerveţel. În schimb a reuşit să rupă o bucăţică mică din el, mică cât un degeţel, bucăţică cu care intre doua degete a purces la ştergerea mesei. A început să râdă şi noi după ea, remarcând comicul situaţiei. După care, surpriză, neştiind ce se face cu o furnicuţă de şerveţel murdar de iaurt (lecţia asta n-a mai întâlnit-o) a găsit o soluţie neconvenţională la problemă :l-a…mâncat, în hohote de râs. Acompaniate de alte hohote de râs, bineinteles.

Oare poţi să-l înveţi pe un copil să piardă (un meci de tenis) cu zâmbetul pe buze?