In poveștile lor, Felix și Bicu spun despre natura extraterestră a Catincăi și despre cea a bunicului, dar acolo ei se găsesc în poveste, iar poveștile, se știe, sunt de multe ori inventate. Catinca însă este cât se poate de reală, o poate mărturisi o seamă de oameni în fața căreia se nimerește să fie de dimineață și până-n noapte (zilele astea), ceea ce în sine este un lucru ieșit din comun. Si totuși. Nu pot să nu mă gândesc, de exemplu, dacă bucuria ce i se arată pe față are corespondent în realitatea așacumovedemnoi. Sau amărăciunea subită cu care îți dă în moalele capului câteodată din ce spațiu obiectiv ar putea veni? De fapt, “în nemernicia mea”, îmi caut de multe ori confortul în logica simplă a legăturilor cauză-efect, dar iată că, obiectiv privind realitatea (sâc), rațiunea nu-mi este de niciun ajutor, ba dimpotrivă, ajunge să mă sâcâie precum gândul obsesiv, să mă epuizeze ca maratonul pe alergător. Și atunci reușesc cumva să-mi imaginez scăparea, la fel cum atâția eroi de basm izbândesc în viețile lor fantastice. Imi este de mare ajutor soarele strălucitor al dimineții tinere, din pricina căruia mijesc discret ochii, ajută și spațiul ancestral, de-a dreptul legendar din vremurile Eladei care stârnește imaginația să pot să-i atribui nimfei noastre versatilitatea de a se întâmpla atât în realitatea noastră îngustă, cât și, să zicem, într-un basm, pentru că fata aceasta nu are nicio celulă extraterestră la fel cum nici imaginația nesfârșită nu este de altundeva, așadar este întreagă de aici, că și gândul e al nostru.
