Spunea odată un profesor că partea bună în educarea copilului cu autism este că atunci când ajunge să învețe un lucru nou, va fi în stare să-l demonstreze toată viața. Ei, desigur că lucrurile nu sunt atât de simple precum par, dar este extraordinar de fascinant felul în care Kiti, cel puțin, ajunge să învețe noțiuni și acțiuni noi și, mai ales, modul în care dovedește că și le-a însușit. Astăzi mă gândesc la ce poate însemna oare pentru ea scăldatul în mare.
Dacă ar fi să caut să mă pun pentru câteva clipe în pielea ei, cred că m-aș găsi deodată infinit mai simțitoare, nu neapărat pentru că nu sunt foarte atentă la răspunsurile pe care trupul meu le întoarce stimulilor din afara lui, ci pentru că am certitudinea că Kiti se ghidează pas cu pas în lumea asta strict și părtinitor după impresiile senzoriale felurite ale mediului, impresii care o energizează, o mângâie, o dor, o biciuiesc sau o terorizează.
Sunt în mare, aproape de mal, o chem. Nu se întâmplă, bineînțeles, să capăt întotdeauna răspuns atât de prompt cum este cel al chemării ăsteia. Vuietul profund și inepuizabil al mării nu poate fi pătruns, nici străpuns cu ușurință de auzul nealertat al omului, dar Kiti țâșnește pur și simplu de sub ploaia inconstantă de nisip cu care își gratifică pielea brațelor. Sunt uimită. Ea nu protestează și nici nu se entuziasmează, ignoră recele cu care o întâmpină marea și se supune aproape de necrezut ascuțimilor tâioase ale pietrelor aruncate de valuri la mal. Nimic n-o poate opri. De ce vine, de ce nu se împotrivește? Am emoții când se clatină împinsă de colo-colo de apă, nu mă pot stăpâni să nu mi-o imaginez împiedicându-se și dispărând sub ape. Ajunge la mine pe picioare, îi întind pluta să-și sprijine nesiguranța. Haide să ne jucăm puțin înainte de clipa de înot. Nu ar prea vrea să iasă din rutina cu care s-a obișnuit să înoate, așa că îmi ignoră brațele întinse către ea și se aruncă pe spate în apă, ca-ntr-un fotoliu. Sar repede să-i sprijin spatele, trec să-i conduc lecția de înot, o învârt pe brațe cum făceam cu ea pe când era bebeluș, apoi Kiti se mulțumește cu acest puțin intens și dă să plece. Pleacă.
Astfel arată scăldatul fetei în mare. Bălăceala în mare are configurație nealterabilă, în caz contrar ea nu poate exista. Orice ar face, orice s-ar pregăti să simtă, cu toatele se îmbracă în rutină, la fel cum îmbraci o haină nespus de comodă. Rutina, acest scut trebuincios împotriva hipersenzitivității cu care s-a născut, acest anxiolitic al adesea-intolerabilei excitabilități de care nu este răspunzătoare, dar căreia i se supune congruent corespunzătoare.
