Imi socotesc cu grijă timpul să nu întârzii, cum ajung la centru mai devreme, îmi spun că o iau pe Kiti si pornim către școala lui Felix. Intru mai puțin hotărâtă decât mă mișc obișnuit, ca să nu sperii vreun copil, bat ușor la ușa camerei adolescenților, înăuntru se găsesc cei câțiva copii și un număr mai mare de terapeuți, se pregătesc pentru grupul sfârșitului de zi. Kiti îmi aruncă o privire sumară de recunoaștere, unora li s-ar putea părea lipsită de expresivitate, dar eu îi văd în ochi reflexia, doar atât, în timp ce-și vede conștiincioasă mai departe de treabă. Nu pot să plec. Clasa nu este încă perfect organizată pentru activitate, copiii și adulții se mișcă în jur, numai că dinamica grupului își respectă propria ordine, acum, cea pe cale să se reformeze, traiectoriile încrucișate tind iute să se paralelizeze. Mă așez la un birou sau mai degrabă mă las moale, sedusă de aerul pregnant de inocență pe care-l respiră copiii. Nu pot să plec cu una, cu două. Sunt mută de admirație, deși nimic nu-mi este cu adevărat nou în încăpere. Am des viziunea propriilor mele mimici insolite (deși nu aș spune că nu știu să admir), mă amuză să mă descopăr spontană, nelogică, adevărată. In linie, pe scaune, de la mare la mic, nu neapărat după vârstă, stau copiii cuminți, atenți, cumințenie și atenție plătite cu prețul unor puțin perceptibile vibrații senzoriale specifice fiecărui copil în parte, cumințenie și atenție adesea greu de întâmplat în viața surprinzătoare de zi cu zi, așadar atât de emoționante! Nu pot să plec, am lacrimi în ochi, dar eu nu m-am sfiit niciodată să le port printre gene. Iși spun pe rând replicile, ca într-un joc de rol asumat, promisiune de liniște, anticipare a următorilor lor pași, apoi se ridică într-un cerc pe care, nu știu de ce, îl văd la fel de frumos, strălucitor și ușor asimetric ca pe o coroană regească, ei joacă un joc cu un cub mare din burete, tapetat cu imagini de imitat pe fețele sale, pe care îl dau din mână-n mână, veseli sau mai indiferenți, cu ajutor sau fără, cu un gest sau două cuvinte, pe măsura fiecăruia. Grupul dupăamiezii se termină cu niște exerciții fizice, îi recunosc fetei noastre tenacitatea în fiecare unduire, aplecare sau răsucire a trupului, mi-e dragă cât pot de mult să drăgălesc sau chiar mai mult. Plecăm.
