Când mi-ai spus că sunt frumoasă m-am întristat și mi-am plâns puțin tristețea dorindu-mi să-mi vezi și urâțenia de care sunt în stare, fiindcă să fiu urâtă este meritul meu întreg pe când frumusețea (dacă ar fi să fie) este un fenomen stocastic, incontrolabil ca forma norilor, apoi (din nou întâmplător) mi-ai dat să citesc undeva că frumusețea pe care o vezi la mine este declarația ta de prețuire, de iubire pentru mine și mi-a plăcut atât de mult fiindcă am înțeles de ce văd eu însămi atâta frumusețe în jur.
Frumusețe spontană, frumusețea formelor perfecte din natură, a ființelor matematice, pe care le știi intim, dar și o copleșitoare și intimidantă frumusețe pe care fără îndoială contemplatorul o bănuiește ca năvălind dinlăuntru, aproape sfidătoare în inocența ei, în ignorarea obstinată a oglinzii.
<3