Cu simpatie despre melci

Astăzi, prima zi de școală, Felix întârzie. Dacă aș fi în locul lui, m-aș neliniști. De fapt mă neliniștesc fără condiția de mai înainte, deci nu contează covârșitor pentru starea mea cine întârzie. Eu cred că undeva, înaintea noastră, s-a întâmplat un accident. Felix crede că o trupă de melci traversează strada în grabă mare, ca să nu întârzie la serviciu, și de-asta stăm pe loc. Care serviciu, mamă, melcii lucrează de-acasă, îi spun, fiindcă știu ce înseamnă să-ți (con)duci casa în spinare. Da, știu, dar melcii ăștia sunt colegi cu tati, lucrează acolo și sunt cei mai buni lucrători, după tati. Bine, măcar știm cum stăm. Kiti nu se mișcă niciodată ca melcul; fără discuție, nici melcul n-are agilitatea fetei nici în vis (asta cu visul este o presupunere, desigur). Ca atare, Kiti n-ar trebui să întârzie vreodată și nici n-o face, dar asta n-are nici întâmplător legătură cu iuțeala copilei. Ce o poate împiedica pe Kiti sunt propriile ei hohote de râs, fiindcă, se știe, energia necesară râsului în hohote se suprapune peste energia cinetică, micșorând-o pe cea din urmă. Deși râde în hohote nesfârșite ca valurile la țărmul mării, Kiti nu întârzie astăzi la școală, microbuzul ei trece cu mult timp înaintea trupei lui Felix de melci. Horică este prea blazat ca să-i pese de moluște și întârzieri, deci nu-i pasă sau se preface. Dacă se preface, o face bine, iar masca indiferenței  se va usca și va cădea vreodată. Deocamdată ne cade începerea școlii direct în spinare, brutală și grea, ca îmbulzeala din autobuzul studenției mele.

FullSizeRender-007

Elipticele și obsedantele mele nevrute

Am trei CD-uri noi (oare cine mai cumpără astăzi cu mine CD-uri?) și obsesiv vreau să le ascult (obsesia privește întâmplător atât acțiunea de a vrea, cât și pe aceea de a asculta). Îngăduie-mi, Felix, să las muzica să alunece într-o relativă surdină printre vorbele și ideile tale imaginative, ele însele epitome ale ideii de improvizație ca act artistic (în sens vonnegutian desigur, adică ironic), mi-ai îngăduit din oficiu, da?, bine! Nu apuc să ascult deocamdată decât unul, se înțelege de ce. (Dacă nu se înțelege, dau un indiciu-obsesie.) Felix creează compulsiv la rândul său. Muzica sau întâmplarea îi rimează povestea cu ea însăși, adică spune un fel de poezie, (a nu se uita că ne aflăm pe tărâm artistic). Stările noastre ajung să se îmbine armonios, întru omogenitatea către care tindem stă spațiul redus al mașinii și natura extatică a ambelor, cu alte cuvinte nu se cere efort energetic exagerat pentru asta. Înainte însă de starea compusă echilibrat de mai sus, ascult o muzică și trebuie să împărtășesc cu Horică încântarea, de aceea îl sun la telefon. (Cuvântul telefon nu este plantat zadarnic în text, simt nevoia să o fac, întrucât aș fi ales să-l sun direct în minte, dacă tehnologia mi-ar fi înlesnit-o cumva.) Răspunde, și iarăși acesta nu este un amănunt superfluu, a se gândi numai ce încălcare flagrantă a codului intrinsec adolescentin presupune actul de a răspunde mamei tale la telefon în miezul unui grup de adolescenți. Dar de ce o face, este legitimă întrebarea care se pune. Poate pentru că sunt o mamă autoritară? Hă, hă, hă, adică autoironic, bineînțeles. Sau poate pentru că este dumnealui un copil supus? A se imagina hăhăielile de mai sus. Sau poate pentru că îmi împărtășește bucuria muzicii și știe ce urmează să-i cânt spun? Nu știu și cui îi pasă? Dacă cumva îți pasă ție și aștepți de la mine să-ți spun, voi zâmbi cu prietenie. Asta îmi amintește de niște cetățene care scriu ca mine, vrute și nevrute (deschid ultima paranteză din acest text, ca să subliniez faptul că apreciez mai degrabă pe cele care scriu și nevrute, altfel n-aș îndrăzni să public textul de sub literele astea, închid…), care spuneau și mai spun despre dumnealor că se simt nesigure pe, normal, tot dumnealor, de aceea nu se pot obișnui cu faima și încrederea cu care sunt cinstite. Dar nu despre cele de mai sus am vrut să scriu acum.

538981_10201630908924617_6243908_n

 

Sub umbrar

Mă privesc în oglinda din holul minim, lumina strălucitoare îmi pătrunde brutal prin pori de parcă m-ar țintui. Urcușurile peste coborâșurile feței mele nu lasă loc umbrelor, cu toatele își cresc povârnișurile direct către luminator. Văd mai limpede ca niciodată, dar nu mă recunosc. Îmi amintesc excursia cu corturile din timpul liceului, semitrezirea mea abruptă și singulară din plin miezul răsăritului, cu îndoiala ce mă frământă când îmi veghez cele două prietene cu care împart cortul, ca două frumoase adormite ale căror fețe luminate absolut îmi par identice. Fără umbre și fără nicio infinitezimală abatere din calea soarelui, cele două chipuri coincidentale mă sperie. Chipul meu oglindit prea deplin nu mă sperie, fiindcă nu coincide cu mine însămi sau poate că dintr-un alt motiv. Clipesc, zâmbesc, adulmec și mă încrunt, când deodată se petrece adumbrirea care mă definește. Respir ușor și mă depărtez de viziunea iminenței îmbătrânirii.

 

1395401_10202373260082932_1371135518_n

Viziuni

Este o vreme când somnul dimineții are dulceața uitată a copilăriei, fiindcă îngrămădește înăuntrul său povești ireale clădite din frânturi rătăcite de realitate și, bineînțeles, fiindcă se întâmplă să existe. Ii datorez, poate, lui Felix rememorarea gustului, doar el este cel care mă trezește la îmbinarea discretă dintre noapte și zi, întrerupând obositoarea insistență a întunecimii în care adormirea ne duce, în locul căreia se așterne starea lejeră de semitrezie sau, mai bine, semisomnul sau timpul posibil al visării. Visez deci, iar neastâmpărul din vis îl lățește, precum neclintirea somnului profund comprimă timpul, iată cum visul inversează percepția asupra scurgerii timpului, iată cum pot îndupleca timpul. Recunosc, ajută și cerul senin de deasupra capului, și înzâmbirea de pe chipul lui Kiti, și lumina, să nu uit lumina ce încrustează curat înflorituri din umbre pe podele și pereți, apoi muzica aleasă ce nu mă lasă să aleg să uit de emoționare, și urmele literelor desenate cu stiloul pe hârtie de Felix, astăzi ceva îl mână să își deseneze literele mai degrabă decât să și le scrie. Este o vreme bună.
12307320_10208231032243575_920548901496285535_o

O plecăciune

Mă trezește Felix, alarma telefonului a ajuns să fie redundantă, (asta este o veste îmbucurătoare, cum dependența artificială de exterior este doar un răsfăț, în caz fericit, sau lene și neîncredere, în caz nefericit), insist să caut confirmare, (mă găsesc la răscruce de fericire-nefericire, dar ăsta nu-i un lucru rău), da, doar cinci minute până se scoală alarma, (pe alarmă cine o scoală, dacă nu tot eu, cu puterea gândului și a tehnologiei), trei sute de secunde răgaz să privesc răsăritul, trei sute, o sută, o sută și încă o sută, mă fascinează să observ în timp real cum ne plecăm în fața soarelui, mă țin de pervaz, atât de amețitoare îmi pare viteza plecăciunii, pornirea de a fotografia cerul nu socotește vreo piedică în desfășurare, deci, fotografiez. Mă gândesc la toate răsăriturile surprinse și nu le găsesc redundante pentru mine, sunt stări de încântare, cui îi prisosesc acestea?, mă gândesc doar că bucuria de a le împărtăși poate distona cu dispoziția celuilalt, dar îmi asum visătoare dizarmonia, fotografia nu este atât de săracă precum ar putea fi, nici atât de bogată precum ar putea spera să fie, doar un clișeu, ar putea spune unii, dar clișeul sfânt al bunei mele primeniri în dimineață.

11236168_10208171956486718_5693111231152808338_o

Note

Europa arde și nu doar baba rămâne să se pieptene, lucidă, lumea se dumirește și, ironic, în vremurile acestui prezent sângeros, își alege un ideal estetic al traiului, libertatea, numai de frumusețea ar învinge!

Liceenii noștri rămân să mocnească în bănci, doar limbajul acrimonios, la modă printre ei, îi înflăcărează, numai de nu i-ar epuiza zadarnic și precoce! In cealaltă parte, profesorii ne suferă de miopie, ei speră inutil să atragă în spațiul lor personal îngustat cât mai multe dintre impersonalitățile pe care le educă, numai de-ar înceta să pretindă respect și sfiiciune și le-ar crește subit acuitatea vizuală. Lumile lor rămân într-un istovitor paralelism de stare.

 

12237976_10208155848204021_7327660463381860518_o

Rime post-duminicale

Visele nopții ploioase au ritm. De parcă învălmășeala de gânduri spontane și controlate ar cere un dirijor exterior să le ordoneze în istorii realiste sau suprarealiste. Poate că-l cere, poate că rânduiala-mi proprie, uneori prea stăruitoare, îmi ține loc de dirijor. Funcționez, mai ales când mi se imprimă ritm. Si visez mult, mai ales când plouă.

Kiti se simte, mulțumesc, bine. Cum te simți, atunci când simți totul? Mă simt dezbrăcată de epidermă, o floare nudă și pleșuvă. Mă simt bi-ne: ne-ascunsă, ne-lalocul meu. Atunci n-ar trebui să mulțumesc? Ba da, întotdeauna mulțumirile fac bine, precum cutremurele mici și dese fac Pământului. Ce înseamnă duminica pentru tine? Ce înseamnă și pentru tine, deși tu nu suferi de mâncărimi ale pielii, o suspensie a sensului pragmatic. Ceva de genul, tu nu te grăbești să speli vasele (deși tu o cam faci), eu mă grăbesc să nu mă mai țină nimeni în loc (deși tu o cam faci).

Rămâneri

Trei zile din vacanță rămân. Rămâne să îl ajut pe Felix să pună la punct tabla înmulțirii. Atâtea socoteli, atâtea confuzii, atâtea smiorcăieli! O sută. Rămâne și gerul, tot cam trei zile. Ca teroarea. Tabla înmulțirii rămâne însă. Are mai puține șanse să dispară decât are pâinea să dispară de pe masa omului. Pentru altă comparație n-am inspirație. Toate zăbovesc câte o vreme sau vremurilor. Chiar și vorba zice că graba strică treaba. Totuși, există cazuri când graba previne degerăturile. Catincai îi îngheață degetele de la picioare, așteaptă mult prea mult în frig; nu-i vina ei, nici a noastră. Ne grăbim nimerit. Acasă rămâne în camera ei caldă și parfumată într-un calm indefinit. Rămâne să-l tulburăm, timpul nu rămâne pe loc, este târziu. Graba, în cazul ăsta, nu doar că nu strică treaba, ci o construiește cum se cuvine. Doar patru minute peste întârzierea ultimului întârziat trebuie să o aștepte copiii în microbuz în dimineața asta. Rămâne desigur să îi fie scuzată întârzierea excepțională. Nu sunt de acord că excepția confirmă regula. Dacă întârzii o dată nu înseamnă că ‘nu întârzii niciodata’ devine o afirmație mai puternică prin valoarea ei de adevăr. În schimb, îmi confirmă faptul că în prezența principiilor, viața are șanse mari să devină pe alocuri excepțională. Ah, și principiile sunt principii doar dacă rămân.

Socotințe și murături

Am renunțat de mult la alarmele dimineților, nicio dimineață nu merită alarmată de treziri impetuoase. Cu riscul de a descoperi ceva mai târziu noua zi, dar asta nu se (prea) întâmplă. Iar aceste dimineți de octombrie sunt atât de blânde și strălucitoare! Aceasta nu este neapărat un strigăt de iertăciune pentru trezirea naturală întârziată ce o ține pe Steluța dis de dimineață jumătate de oră în parcarea Mega Image.

Mai puțin blând și nicidecum strălucitor îmi pare copilul cu febră. Iată-l pe nepotul meu arzător primind după nici o zi întreagă cu temperatură ridicată acel diagnostic cu prezență ubicuă în repertoriul medicului pediatru, trivialul ‘rosu în gat’, deasemenea abuzata prescripție de antibiotic, nu oricare, desigur, ci cel mai potent cu putință. Cu îngrijorare ajung să recomand copilului mare multă precauție în consultarea unui medic pe viitorul său de adult, însă trimit repede gândul în urma mea, întrucât este tulburător.

În schimb, de-alungul drumului către școală, regăsesc liniștea începutului sănătos de zi în expresia de calm de pe chipul lui Kiti. Astăzi copila arată atât de ‘normal’ pe cât te-ai aștepta să arate o fată de vârsta ei, cu blugii strâmți, ușor prespălați, jerseul și vesta de fâș pe deasupra, apoi aerul ei ușor blazat, ah. Doar părul tuns scurt, ce îi încadrează fermecător pomeții și fruntea dreaptă, o izolează de imaginea generală a adolescentelor de astăzi, însă îmi place să îmi imaginez că și în alte condiții Kiti s-ar simți cu părul tuns baieteste cel puțin confortabil. Caut să învăț din seninătatea ei împăcată.

Cătă crede că muzica romantică, melancolică o predispune pe Kiti la a cânta. Ieri i-a cântat în mașină, surprinzându-l. Pe de altă parte, toate exprimările artistice inedite ale copiilor noștri sunt perfect raționale și doar înșelător improbabile. Problema uriașă rămâne la noi, cei de peste drum, cum facem să-i înțelegem, întrucât deficitul nu se află la nivelul emotionării, ci la nivelul percepției lumii exterioare. Iau imaginea auditivă a trilurilor ei răgușite ca pe un scump preludiu la concertul bassistului Avishai Cohen, pentru care avem bilete încă din aprilie.

Și o notă de toamnă dulce-acrișoară: murăturile din legume și fructe trecute sunt ca amintirile unor momente nerecunoscute de fericire, cu dulceața lor prefăcută, acidă, pentru a evoca organic o stare de încântare și cu atenuarea și discreția gustului originar, pentru înduioșare.

O gâdilătură subepidermică

Dimineața translucidă de august aproape împlinit mă gâdilă subepidermic. Ar putea să mă uimească scurtcircuitul simțurilor, însă nu zâmbesc din cauza asta. Recompun cu ceva strădanie o stare uitată. Febrilitatea clipei de transformare merită efortul de primenire a memoriei afective. Oricare transformare, dar însușirile extravagante ale dimineților de august târziu mă unesc cu mine însămi. Școlăriță. Din vară, în toamnă. Din îndrăgostire, în iubire. Din preaplinul tulburător, în calmul îndestulător. E un timp prielnic începerii școlii. E un timp prielnic sublimelor începuturi. Îmi pregătesc o salată din fructe înghețate. Nu este atât pofta și încântarea, cât răspunsul la gâdilătura de sub piele, gheața acționează ca spion antiinflamator. Frunzele proaspete de mentă, abia culese din grădină, sunt liantul meu cu mine. În pas cu limpezirea dimineții crește forfota ei. Kiti trăiește pragmatic clipa prezentă. Mă forțează neliniștită să înghit fructele congelate. Ritmul impus diluează visarea, spionul face exces de zel. Îi întind copilei bolul de sticlă; previzibil, Kiti alege frunza de mentă. În răstimp, ochiul devine punct de focalizare perfect, limpezisul nesfârșit al cerului apare ca atare. Ăsta nu este decât un tratament paliativ al gâdilăturii.

Picături de viață

Un bunic iese de pe terenul de tenis vorbind tare la telefon, Doamne, ferește, cum poți să spui așa ceva, nu o să mori de la o țeapă în deget. O cunosc pe nepoata lui, are cam nouă ani, aproape că o aud plângând de disperare, dar de ce se țipă acolo, vrea să știe bunicul, las-o să-ți scoată țeapa, nu te doare, crede-mă, apoi urcă în mașina lui, rămânând să o convingă că totul este sub control, și pleacă. Zâmbesc și îmi amintesc de mine, copilul, și de întrebarea mea, dar pățesc ceva, imaginându-mi cele mai năstrușnice consecințe ale micilor mele suferințe fizice.

Felix joacă astăzi șah. Aproape toată ziua de școală se întâmplă un turneu de șah, iar el are o singură grijă, anume, când își ia a doua gustare, pentru că în mesajul primit de la învățătoare mi se cere să îi pun două gustări astăzi, întrucât masa de prânz se va împinge până după turneu. N-a vrut să joace, nu fiindcă nu îi place șahul, ci pentru că nu îi plac competițiile, însă profesorul l-a ‘convins’, participarea este obligatorie. I-am explicat cum stă treaba cu participarea la competiții și a înțeles, pentru că mi-a spus în cele din urmă, poate câștig un căluț de aur. Ha, mi-am zis, nu despre asta era vorba, dar fie, să se rostogolească rundă după rundă.

O întâmplare în curtea școlii. Un băiețel îi spune altui băiețel: să știi că eu sunt mai tare decât tine, fiindcă părinții mei plătesc un șofer să mă aducă la școală. Băiețelul doi pleacă supărat acasă și le povestește părinților tristețea lui. A doua zi, când îl întâlnește pe băiețelul adus de șofer la școală, îi spune: să știi că, de fapt, eu sunt mai tare decât tine, fiindcă părinții mei mă iubesc atât de mult, încât își sacrifică din timpul lor ca să mă conducă zi de zi la școală. Băiețelul unu înghite în sec. Totuși, nici băiețelul doi nu este foarte fericit, întrucât îi cere mamei lui, a doua zi, să îl ducă la școală cu mașina tatălui, fiindcă este mai mare.

Kiti este pe zi ce trece tot mai ciufulită, fiindcă îi crește părul. Mi-e dor de buclele ei ciuntite cu durere și resemnare!

Tati ii promite acum două zile lui Felix o surpriză și uita de ea. A doua zi ii promite două surprize și iarăși uita de ele. Felix il amenința de dimineață: dacă nu-mi aduci astăzi trei surprize, ai de ales, îmi aduci data viitoare cincizeci de surprize sau îmi citești zece capitole deodată. Cred că tati nu va uita de surprizele promise, iar Felix invata o tehnica de negociere.

“Dacă vreți să vă supărați rău părinții, și nu vă lasă inima să glumiți, puteți cel puțin să deveniți un om al artelor”*

Dimineața de joi, am mai scris despre ea, este dimineața dedicată bunăstării casei, implicit, a noastră. Coc pâine, dar fac asta atât de rar, încât pâinea mea se cere savurată ca un cozonac. Pun semințe de căpșuni în grădinița pe care am gândit-o doar pentru fructe de pădure, coacăze, căpșuni și zmeură. Deasupra lor se ridică proaspeți, renăscuți doi trandafiri englezești. Ascund și un pumn de semințe de busuioc într-un ghiveci din grădinița de plante aromatice de pe terasă, acolo unde găsesc rozmarinul și cimbrul printre cele mai rezistente plante după iarnă.

Ies în parcarea magazinului și dau să trec prin fața mașinii, însă un câine uriaș îmi apare drept în față, speriindu-mă doar pentru o clipă, suficientă ca să mă facă să mă opresc din mers. Stăpânul câinelui îmi vede reținerea și îmi face cunoscut faptul că și el, tot ca mine (așa cum bănuiește el), este bucureștean. Sunt amuzată de stânjeneala cu care își plimbă câinele de orășean pe străduțele satului nostru și nu sunt deloc convinsă că strămutarea la oraș a domnului, aflat la o vârstă respectabilă, s-a produs de suficient de mult timp încât să-i mute vreo genă de la locul ei. Hi, hi.

Între timp, Horica îmi confirmă bănuiala, pâinea n-are gust de pâine, deci pot să-i dau pâine goală ca gustare la școală. Nu că nu mi-aș fi confirmat-o singură, chiar înaintea lui Horica. Nu că n-aș ști că Horica aduce frcvent gustarea înapoi acasă.

Nu știu cum este Kiti acum la școală, dar de dimineață s-a trezit înfuriată peste măsură, alergând cu un strigăt de nemulțumire prin toate dormitoarele, de parcă ar fi căutat ceva să o calmeze. Dacă dorm suficient de mult, să-mi păstrez calmul în asemenea momente îmi este la îndemână. Dacă nu dorm destul,…incerc. Am dormit bine azi-noapte, de aceea am urmărit-o cu blândețe și am tot mângâiat-o până s-a liniștit. Apoi a zâmbit, iar de atunci încolo toată frământarea ei a dispărut. Ba am și râs, fiindcă ne-a așezat, pe mine și pe Felix, în anumite poziții și numai în alea în patul mare al dormitorului, astfel încât să îi asigurăm, îmi imaginez, confort trupului ei rămas încă în încordare. Nu pot descrie destul de plastic amuzamentul pe care îl produce Kiti adesea, cu straniile ei posturi, de data asta si cu ale noastre.

Felix întreabă, e normal ca tații să facă treabă în casă; eu îl asigur că este absolut sănătos să se întâmple asta. Totuși băiatul arată o față îndoită și nu este vorba de încrețiturile feței de după somn. Conchide: știu, un singur lucru nu este normal ca tati să facă în casă, de mâncare, fiindcă o mănâncă imediat.

Horia cântă la chitară niște acorduri de blues, înainte de a pleca la școală. Îi citesc dintr-un roman al lui Kurt Vonnegut că “bluesul nu poate alunga cu totul deprimarea dintr-o casă, dar o împinge în colțurile camerei în care este cântat.” Și că acesta este “medicamentul specific pentru epidemia de deprimare a întregii lumi”.

* Kurt Vonnegut, Un om fără de țară

Un sughiț

Uneori nu e vreme pentru contemplație, alteori pentru, e multă lene. Lenea mă îmbracă destul de bine, îmi pune deseori și căciulă pe cap. Abia mă mișc! Când e lene, e iarnă. Când nu e iarnă, nu pot spune că nu e nici lene. Unde-i eroarea? Uneori chiar și vara mi se face frig. E complicat? Nu? Bine! Când iernile sunt blânde, cum a fost iarna de până acum, mă culc pe o ureche. În cele din urmă, nemaiasteptat, vine ziua când trebuie să sparg gheața. Gheața este atât de groasă, încât nu pot lesne să o sparg. Cineva are grijă de mine, îmi pune ciocanul în mână. Îmi vine să dau jos o haină, dar posibilitatea de a scăpa lenea printre degete îmi dă frisoane. Intru înapoi în mașină și aștept. N-am spart complet gheața. Mai bine o iau ușurel. În plus, am febră musculară. Aha, acum înțeleg că de fapt nu vreau neapărat să-mi leg intenționat într-un același sens conținutul notelor mele. Când se întâmplă o atare fluiditate a ideilor, nu pot decât să spun mulțumesc! Am de gând să fiu însă la fel de recunoscătoare și pentru întâmplările-sincopă ale întregului consemnat aici, ador ruperile de ritm, sunt răbufniri de spontaneitate.

Să meditez sau să nu meditez, aceasta mi-e întrebarea

Astăzi n-a fost vreme pentru contemplație. Când scriu asta, observ că îmi scutur ușor picioarele pentru relaxarea lor. Trag concluzia că folosirea excesivă a musculaturii scheletice nu permite momente de meditație. Desigur, nu este și cazul mușchilor mimicii. Cu ei în tensiune, procesul gândirii este nu doar posibil, dar chiar înlesnit. În clipa asta nu mă văd, însă pot să-mi imaginez că, atâta timp cât îmi caut cuvintele prin minte, măcar o bună parte din energia pe care o consum se risipește în contracția unor mușchi ai feței. Așadar gândesc! Iată că zilele aglomerate de sarcini domestice sau mai sălbatice pot să încapă și un mic joc de-a raționamentele. Nu îi neg acestuia futilitatea, dar nici puterea de a mă binedispune. O face. O face și Felix, desigur, cu el mi-e imposibil să rămân închisă în concretul extenuant al zilei. Ba mai mult, băiatul este capabil să îmi forțeze ieșirea prin deschizătura strâmtă dintre oricare cele mai mici două secunde, ducându-mă ușor în spații atemporale fantastice. Acolo nu mai ai nevoie de mușchi, de aceea nici nu contează dacă ești van Damme sau Woody Allen. De fapt ar putea să conteze, chiar să o facă în mare măsură, numai că nu știu eu în ce măsură van Damme își folosește mușchii mimicii, mă rog. Așadar, fiindcă n-a fost o zi tocmai prielnică pentru meditație, spun că nu este bună nici pentru a povesti grozăviile zilei. De aceea las poveștile pe altă zi. La revedere, domnilor, cum ar zice fratele meu, cel care nu prea zice.

Dacă două jumătăți există, întâlnirea lor este sigură, nu neapărat continuă

Este drăguță ideea șosetelor de la H&M, cum le-am văzut, le-am luat imediat pentru mine, nu pentru Kiti, fiindcă ea nu poartă șosete, însă mi-este milă de biata pisicuță ruptă-n două, așa cum mi-este milă și de câine și de al treilea animal, să nu se întâlnească jumătățile între ele decât pentru o secundă-două, atât cât să mimeze fericirea într-o poză pentru facebook. Sau poate că sunt prea severă în judecata mea, ce, eu nu-mi pun pozele cele mai frumoase pe facebook?, ba da, le pun și le pun cu atât mai hotărâtă, cu cât ele sunt înadins compuse estetic. Dar eu nu sunt ruptă-n două, aș putea să mă atenționez, așa e, nu sunt, fiindcă nu simt că aș fi, dar poate că cine mă observă, nu percepe neapărat sensul armonic al existenței mele și nu o face din diferite motive, ba că aș fi îngâmfată, ba că aș părea prea perfectă, ba că aș avea dinții strâmbi sau că, simplu, nu m-ar putea suferi. Apoi, de ce am aroganța să cred că jumătățile trebuie obligatoriu să se completeze perfect? Există așa ceva? Poate în lumea fantastică a lui Spotu-dinozaur, dar aici? Aici, unde abia după eforturi uriașe de atenție și concentrare, încredere și respect poți să speri la adevărata, încă perfectibila potrivire? Oare câtă energie risipim în dreapta, apoi în stânga, pentru a ne întâlni, tot câte două jumătăți? Și dacă se cheltuie prea multă energie, ca să nu secătuim, să nici nu ne sinucidem, cum descoperim cea mai puternică sursă de energie nepericuloasă de pe Pământ? De fapt, asta este întrebarea lui Felix, pentru că până și în fanteziile sale, uneori, este nevoie de un asemenea răspuns. Să fie cea mai puternică sursă de energie nepericuloasă iubirea?

Timp

Perioadele sunt definite astfel, deoarece concentreaza în ele un mix de întâmplări, trăiri, fenomene ce neapărat se vor repeta într-o aproximativă echivalență cantitativă și calitativă sau, în cazul în care prin natura efemeră a vieții nu se mai pot derula, acestea se vor redefini prin transformare. Cu toate că ciclurile vieții fac referire directă la un anume răstimp, de fapt această împărțire nu și-ar găsi rostul în afara complexului de stări, fizice, ca întâmplările, și nemateriale, ca emoțiile, care ne desenează viețile secundă de secundă. Ritmicitatile felurite ale existențelor noastre ne sunt cadre prielnice pentru trăi complex, întrucât în timpul unui anume ciclu avem șansa de a experimenta suișuri și coborâșuri revelatoare, precum desenul unei funcții nemonotone, deasemenea a le conștientiza existențele ne poate da încredere.

Sfârșitul de săptămână de noiembrie târziu, un timp al exuberanțelor, precum și al minimelor depresive. Punctul x în care definim startul acestui sfârșit de săptămână coincide temporal cu momentul în care sosesc bunicii de la sute de kilometri depărtare, iar emoțional, cu efuziunile nepoților strânși împreună în întâmpinare, efuziuni peste care culminează surprinzătoarele, puternicele și înduioșătoarele vocalize ale lui Kiti, și iarăși, nemaivăzutele ei excese vocale de bucurie. Recunoașterea bunicilor de către Kiti nu mai este de mult o necunoscută pentru noi, însă bucuria revederii, da. Părinții vibrează în acord cu mai neînfrânatele emoții ale copiilor lor, părinții părinților deasemenea. Acumularea prea intensă de trăiri speciale nu rămâne fără răspuns din partea fetei, iar răspunsul ei încă răsună într-o latență dureroasă. Imediat după plecarea bunicilor, dificultatea cu care copila înțelege succesiunea perioadelor vieții ei o aruncă într-o revoltă caustică împotriva tuturor, ea devine veninoasă, se exprimă cum știe ea mai bine contra. Noi, restul, deși nu ducem lipsă de înțelegere față de excesele fetei, ne arătăm compasiunea, dar și frustrarea, așa încât emoțional ne descoperim deodată haosul tulburător. Suntem doi în tabăra asta, iar asta este o fericire, pentru că ne temperăm reciproc, ceea ce dă șanse armoniei să reapară.

almost sentence (2)

Plin de gri, gri umed amestecat cu mocirla familiară a străzii, gri lipsit de tentele elegante pe care le poate atinge și pe care poate că le-a chiar atins undeva, pe la începuturile sale, gri în plinătatea lui searbădă este culoare de anotimp bătrân și beteag, ce nu lasă loc cochetariei, dar chiar deloc, căci ce cochetărie apare gri, gri murdar și rece, gri bubos și disprețuit, de-mi vine milă pe la inimă, atât de gri e griul, dar gri se poartă acum, gri e la modă, gri e tonul vremii, în gri se vede strada lumii astăzi, iar nouă nici că ne pasă de griul amprentat pe sub măștile de pe chipuri, de ce ne-ar păsa când nici ochii, gri de atâta nisip în ei, nu par să lăcrimeze griul spre exterior, nici pielea nu se plânge de vreo asprime, asprime din aceea gri, desigur, nici respirația fumegândă nu provoacă nici măcar un spasm bronșic, de ce ne-ar păsa când știm că nu ne putem opune griului necesar din coada statistică, griul ce se va cerne odată și-odată mai întâi într-un praf uniform, tot mai cald, apoi în picuri translucizi de rouă, ce permit analizatorului optic să vadă în sfârșit ce culori vor neuronii lui, de-o fi verde, roșu, galben sau portocaliu, așa să fie, numai să se dezvelească odată de griul trecător al iernii agonice.

Când unu este infinitul

Ce înnebunitor poate fi când te uiți la oamenii din jur și când descoperi în fiecare dintre ei unul și numai unul, niciodată doi la fel. Când realizezi că în mod absolut nimic nu se poate repeta în natură și când te întrebi până când vor exista resurse pentru irepetabil. Câtă energie se risipește pentru fiecare unicat din natură și în ce se transformă ea după ce a creat încă o capodoperă? Crezi că infinitul este prea abstract ca să îți merite atenția, însă infinitului îi datorezi calitatea de singularitate, el te face excepțional. Îți dai seama că nu este nimic mai natural pe Pământ decât ce pare la prima vedere a fi irațional, un număr care nu se mai termină, o mărime ce nu poate fi măsurată, un simbol ce tot revine, dar pe care nu îl înțelegi. Te sperie nemărginirea asta contradictorie, însă să o negi îți face rău sau, din contră, te ține fericit. Infinitul este natura însăși, infinitul suntem noi înșine, iar semnul egal este doar o himeră. Unora ne plac iluziile din ecuațiile vieții și ale lor necunoscute, altora, paradoxal, infinitul le dă senzația de palpabil, de siguranță, iar cu toate astea tot într-un univers nelimitat pășim. Pășim și producem energie, energie pentru cel puțin încă un infim element al mulțimii universale infinite.

Colorate cu propria pensulă

Recunosc că așteptarea copilului ce își antrenează trupul subțire, dar nebănuit de compact, și, totodată,  își antrenează puterea de a hotărî optim pentru el în cel mai scurt timp, jucând tenis, mă ține într-o neîntreruptă sprinteneală a minții, întrucât băiatul mic, lipit încă de mine, mi-o cere cu poveștile lui superbe, de aceea mă bucur în aceste momente de un timp binevenit de detensionare și de născocire, numai bun pentru minte adormită spre seară, dar jucăușă fundamental, ca a mea. De aceea am imaginat cele mai multe ‘viteze’ într-un joc, deja știi că îmi place să mă joc, și, fără să îmi dau seama că a număra cele mai multe înseamnă a câștiga, am câștigat. Mie, una, cel mai mult mi-a plăcut ‘viteza pliciului lansat cu ură către o muscă enervantă’. Mă întreb, este aceasta o viteză etalon, una la fel de bine definită precum este viteza sunetului sau viteza luminii? Aș zice că da și că are o valoare destul de mare sau, măcar, aș paria pe faptul că simți aceeași furie ca mine față de bâzâitoarea lipsită de sensibilitate, ce caută insistent să îți paraziteze capul. Așadar am câștigat, bineinteles cu viteza pliciului lansat cu ură către o muscă enervantă, și îmi invit soțul sâmbătă la o seara ShortsUP de scurt-metraje foarte interesante.

Am un telefon încercat, deși foarte tânăr, căci abia i s-a născut puiul, fetița mi l-a mutilat, dar l-am operat neconvenabil pentru buzunar, readucandu-i aspectul de bijuterie, băiețelul îl chinuie cu zeci de clicuri când și când, doar băiatul îi arată respect, te cred și eu, el cunoaște pe propria-i piele însetată de tehnologie valoarea unui gadget electronic. De aceea, când îl găsesc, căci da, se întâmplă des să nu îl găsesc, are grijă fetița de asta, abia de îl mai ține respirația, fiind prea-plin cu fotografii, autoportrete de cele mai multe ori, ca cel de mai jos.

Și o revelație a dimineții: nu poți să te bucuri pe deplin de culoare, dacă nu scoți pensulele și culorile din buzunar, în definitiv culoarea însăși este doar o percepție, așadar să ne colorăm împrejurimile în tonurile preferate.

 

Aroma blândă a dimineții

 

Într-o frumoasă dimineață de octombrie târziu, ca în aproape orice altă dimineață, nu neapărat frumoasă și nici neapărat de octombrie, băiețelul cel fericit, numit la naștere, aproape fără un gând, Felix, m-a îmbrățișat într-un moment al ei în care cu greu aș fi putut spune de e vis ori realitate, așadar în zorii ei, ai dimineții, amintindu-mi că diminețile sunt date pentru bucurie și îmbrățișări, mai ales când ele vin cu seninătate, și nu pentru somnuri adânci de frumusețe sau de orice, deoarece acestea se fac în plină noapte și se pot face de unul singur, adică aproape oricând, pe când o îmbrățișare are nevoie de doi pentru a se împlini. Așadar i-am acceptat îmbrățișarea caldă, deși l-am rugat să se cufunde într-un alt somnic, superficial de data asta, și totodată să se cufunde în brațele mele încăpătoare pentru măcar încă niște minute de trecere blândă din vis frumos în realitate frumoasă, doar atât, iar el mi s-a cufundat acolo unde îl așteptam, în somn ușor și brațe.

Pe mai târziu în dimineața noastră lungă și-a păstrat din atingerea bună a îmbrățișării de mai devreme, astfel că m-a răsplătit cu mai multă atenție, pe care am numărat-o într-o povestioară scurtă despre aviditatea lui Spotu-dinozaur pentru citit, care din pofta lui nestăvilită și-a încărcat castel întreg cu tomuri, de nici ușa n-o poate deschide, căci riscă să îi cadă volumele în cap, și care citește și zece cărți într-o singură zi, aviz academicienilor ce tind să se adune. Am numărat apoi bunăvoința băiatului de a mă ajuta, căci la solicitarea mea de a ordona ușor din nebunia camerei de zi, Felix m-a mângâiat cu un ‘sigur, mami, puiuțul e la dispoziția ta’ și a venit. Iar în drum către școli și grădiniță, deodată, cu speranță ieșind din ochișorii lui perfecți, m-a întrebat, ‘daca aș fi un cățel, mami, unde m-ai ține?’, iar pe mine nici praf de îndoială nu m-a atins, de aceea i-am răspuns instantaneu ‘în brațele mele’, răspuns pesemne așteptat pentru confirmarea regulată a iubirii de părinte de către toți copiii, doar așa, din dor și bucurie, din speranță și încredere, pentru că băiatul mi-a trimis delicat niște zâmbete ingenue și o dezmierdare, ‘mmm, mmm, mmm’.

 

Fete în culori

Intersesant cum culoarea, nefiind altceva decât o impresie a luminii pe retină, deci fiind caracterizată de imaterialitate, îmbracă și definește entități alcătuite din materie, practic decorează obiectiv și subiectiv întreaga noastră realitate.

Perspectiva de pe terasă este predominant verde. Senzația de verde percepută de ochi calmează, armonizează. Oare care este determinarea fenomenului de relaxare dat de frecvența radiației luminoase percepută ca verde? Tendința naturală de echilibrare și contopire cu lumea fizică înconjurătoare are acest efect sau existența unui număr magic, o frecvență specifică de iradiere luminoasă reflectată de obiectele din jur ne aduce seninătate interioară?

Înțeleg că nedumeririle lumii încap și în cele mai simple ordini și daturi, de aceea îmi refuz răspunsuri categorice despre viață. În schimb, îmi acord acum privilegiul trăirii de bucurii nesofisticate ce decurg din simțirea culorilor și formelor din fotografiile fetiței noastre.

 

 

Oraşul

Plângea tare când am intrat în casă. Chiar plângea cu lacrimi, nu era doar plictisită. Acum zece minute a început să plângă brusc, fără nici o legătură aparentă cu ceea ce făceam, mi-a spus I. Vrea să evadeze. De la lecţii, de sub control, din căldură, din monotonie, dar mai ales din casă. Ei bine, ne încălţăm, luăm căruciorul din maşină (Felix nu poate rezista un drum dus-întors până la/ şi de la şcoala lui Horia) şi mergem în plimbare să-l luăm pe Horia.

E foarte cald afară dar ne simţim mult mai bine decât în casă, drumul nostru are mai multe porţiuni umbrite, iar dacă adie şi vântul, cu atât mai bine. Deci, la drum!

Kiti şi-a pus plangand sandalele, eu i-am strâns scaiul pe călcâie. Felix a îmbrăţişat-o, şi-a luat o maşină şi am pornit. O adevărată aventură este să porneşti cu căruciorul prin Bucureşti. Mi-am amintit de prima săptămână de la revenirea noastră în ţară. Era ziua mea şi voiam să-mi fac un cadou. Mi-am luat cei trei copii şi am pornit-o agale, senină, la fel ca ziua de septembrie de atunci, pe…Calea Victoriei. Bebeluşul în cărucior, copilul mijlociu în dreapta, copilul mare în stânga. Un triunghi cu bază solidă, gata de luptă cu oraşul. Am primit atunci botezul focului. Din calmă, senină, relaxată, bucuroasă, aşa cum mă simţeam la plecare, am ajuns înapoi acasă isterizată, încruntată, nervoasă, încordată, mulţumind Domnului că ne-a adus teferi înapoi. Fără nici o glumă. Locul ăsta, altădată spaţiu de promenadă, reprezintă azi inversul absolut a ceea ce îmi imaginasem eu, atunci, în naivitatea şi neştiinţa mea. Trotuarele, atunci când nu lipsesc, pentru că da, există şi porţiuni în care trotuarul pur şi simplu intră în zid, aruncându-te pradă monştrilor de pe şosea, sunt strâmte, ingrate, dar mai ales cucerite. Ele sunt acum în slujba maşinilor, nu cred să mai existe în oraşul ăsta vreunul neprihănit. Iară eu, alături de copiii mei, trebuie să fi arătat ca picată de pe altă planetă. Auzi, cu căruciorul pe Calea Victoriei! Ha, ha, ha, ce glumă bună! Nu trebuie să mai spun că am ajuns acasă fără cadou, cui îi arde de cadouri când grija pentru pruncii tăi te macină?

De atunci am mai făcut şi refăcut de câteva ori drumul la şcoala lui Horia şi înapoi cu căruciorul. Că doar omul se învaţă repede cu binele, dar şi cu mai puţin binele. Am apelat cu fiecare incursiune în nebunia orasului la instinctele de supravieţuire şi am observat că, la fel ca în orice antrenament, înveţi să răzbaţi până la urmă. Ba ajungi chiar la măiestrie cu un pic de insistenţă. Şi chiar ajungi într-atât de departe încât să exclami: ce frumos e părculeţul ăsta, tot ăla la care acum doi ani te uitai cu milă. Pentru că vrei să trăieşti armonios, deşi pare disonant.

În timpul primilor 50 de paşi, starea lui Kiti a cunoscut o adevărată metamorfoză. Din viermele respingător de la pasul zero, firea ei a devenit un fluturaş cu aripi multicolore spre pasul 50. Efectul benefic al cerului liber deasupra capului asupra omului. Acum, experimentaţi pietoni ai marelui oraş, bucuria maximă din aceste plimbări constă în opririle la umbra cate unui copac pentru a ne potoli setea, poate foamea sau pur şi simplu pentru a simţi puţin vibraţia frunzelor, ierbii, pământului.

Am ieşit din zona verde. Grăbim pasul să scăpam cu cât mai puţin fum inhalat până acasă. Chipul lui Kiti arată bucurie. Trecem prin faţa unui biet bătrânel care cerşeşte cu mâna întinsă spre Kiti (copilul din dreapta mea). Plină de candoare, Kiti îi întinde în răspuns mânuţa goală şi un zâmbet. Bătrânelul este mulţumit. Oare ce cerşeşte?

Din nou acasă. Mai experimentaţi decât cu o zi înainte. Tot noi.

Ospat in curte

Anca este sursa de inspiratie si fantezie pentru mine si copii: se facea ca pervazul ferestrei de la bucataria noastra de la etajul 4 era un spatiu special amenajat de noi pentru a ne invita prietenii necuvantatori, dar cantatori si zburatori la cate un pranz ca intre prieteni. Si daca l-am construit, astazi in timpul mesei de pranz am deschis larg geamurile, am presarat niste bucatele de paine si orez fiert si am invitat porumbeii la masa. Prieteni buni, dar cam timizi, ne-au onorat eforturile, apreciind la maximum bucatele preparate. Yammy!