Felix

Mos Craciun

by maria, Posted on

Mos Craciun. Ce bucurie! Cam de prin noiembrie incepem sa ne gandim la el. Mai intens. Mai ales copiii. De fapt, deocamdata numai Horia. Felix este inca prea mic desi tot aude mai nou de Mos Craciun si chiar il recunoaste cand il vede desenat in carti sau pe diverse afise, iar Kiti nu realizeaza (inca) despre ce e vorba. Sau poate ca da, dar cert este ca nu ne da nici un semn ca ar interesa-o in vreun fel. De fapt, anul trecut a fost atrasa foarte tare de pomul de craciun. Chiar de pom, adica de brad, dar si de globurile ce-l impodobesc. Nu stiu ce resorturi senzoriale o imping spre a pipai si gusta acele bradului, dar stiu ca ii ofera niste satisfactii intense. Parca ar fi un scurtcircuit intre caile nervoase de simt. E ca si cum ai avea senzatia ca “ai muri de foame” si te-ai duce la frigider unde ai lua o bucata de mancare pe care ai incepe cu nesat sa o pipai si sa o intorci pe toate fetele. Si atat.

Horia ii scrie in fiecare an, de cand cunoaste literele, lui Mos Craciun. Ii scrie ca sa-i dea niste idei despre ce ar putea sa-i aduca lui, dar si fratilor lui. De obicei sunt cam trei lucruri, dintre care obligatoriu unul este o jucarie Lego. Pentru fratii lui ma consulta pe mine, iarasi pentru ca F este prea mic, iar K nu prea ne da indicii despre preferinte specifice. Scrisoarea este ornata cu cate un desen, doar in creion pentru ca coloratul mai ia ceva timp si nerabdarea este mare, un desen care invariabil reprezinta cate o scena din lumea animala actuala sau preistorica. Scrisoarea de anul acesta a zburat deja din balcon. Si sa va spun sincer, nici n-am apucat sa o citesc. Dar batranul Mos Craciun are un simt deosebit pe care-l foloseste spre a-i bucura pe copii.
Si… ma bazez pe asta!

Micuta zana cu banda elastica

by maria, Posted on

Kiti a stat prea mult pe scaunel la masuta. Mii de ore adunate de stat pe scaunel la masuta. Copilul a crescut, scaunelul si masuta au crescut si ele. Fetita intr-un ritm, mobilele intr-altul. La inceput s-au potrivit de minune unele cu altele. Apoi s-a facut un obicei ca mereu ramanea cate una in urma. Ori masuta, ori scaunelul, ori fetita. Dar cineva avea grija (chiar daca cu intarziere) sa echilibreze din cand in cand situatia. Dar pana sa intervina cinevaul fetita ori se intindea, ori se apleca, ori se inclina. Si tot asa pana fetita a obosit sa se tot intinda si extinda asa ca acum o vezi uneori stand cocosata ca un batranel. Si ca sa nu inceapa sa o doara ceva, cineva ii tot aminteste sa se indrepte de spate.

Am mai consultat o data un medic pentru asta. A fost anul trecut. A fost tot intr-o zi de marti. Dar una grea de tot. M-a impovarat. M-am eliberat atunci si am parat-o astfel:

Este marti, ora 16 30. Urc impreuna cu copiii in masina. Ne indreptam spre un spital pediatric din Bucuresti. “Zana”, cum ii zice fratele mai mare, sta foarte cocosata la masuta de lucru si vrem sfatul ortopedului de pediatrie pentru asta. Drumul e lung, afara e iar prea cald, aglomeratia este aceeasi (avem de traversat centrul), devine infernal cand fratele mai mic incepe sa ma strige neincetat plangand. “Zana” e calma, se relaxeaza in scaunelul ei de masina. O.are ce e in mintea ei?

17 30. Gasesc cu noroc un loc liber in parcarea din fata spitalului. Desi este spital de pediatrie sunt nevoita sa l rog pe baiatul mai mare sa si ajute surioara sa urce cele 15 trepte de la intrare ca eu sa pot sa ridic caruciorul in care sta baiatul mai mic si sa l car pana sus. Ajungem in hol unde pediatrul copiilor ne intampina si ne conduce la camera de garda. Multimea de oameni din fata usii, aerul greu, atmosfera respingatoare isi fac efectele. Fetita devine agitata. Si noi, restul, la fel, insa reusim sa ne abtinem. Aici obtinem un bilet de trimitere pentru radiografie.

Ne deplasam la camera respectiva. Gata, e prea mult, “zana” izbucneste. Doua asistente ies si incep sa se lamenteze. Nu stiu cum vor reusi sa realizeze niste radiografii bune copilului meu. Una ma priveste cu rautate si ma intreaba de ce face asa. Ii spun ca are autism. Da, dar autistii nu fac asa. Nu stiu, zic, ea, precum o vedeti, asa face. Am mai vazut autisti si nu faceau asa. Ok, nu mai comentez, nu vreau sa fiu nepoliticoasa si sa i spun ca are dreptate, nu are autism, este extraterestra.

Mai cheama in camera un tatic din fata usii care sa ma ajute sa imobilizez fetita. Ne este greu sa o facem, draga de ea se zbate, nu e cel mai bun moment al ei. Cealalta asistenta striga la ea si la noi nervoasa “sa o apasam de perete pana nu mai…” isi inghite restul cuvintelor cand ma uit la ea.

In fine radiografiile sunt gata, medicul le vede, diagnosticul nu este atat de grav incat sa necesite vreun corset sau altceva. Doar gimnastica si inot si ne vedem in 4 luni la o alta radiografie. Pai nu e realist scenariul. Inca nu a ajuns la nivelul la care sa poata sa inoate sau sa faca gimnastica. Se va inrautati situatia. Trebuie sa existe vreo modalitate de prevenire si corectare a pozitiei vicioase in care sta. Ii punem corset cand devine mai grav.

Nu sunt multumita de raspunsul asta. O sa caut altul pe altundeva. Dar nu tot la vreun spital similar. Si nu tot la un medic foarte ocupat si important. Poate pe internet. Sau poate prin carti. Sau cine stie pe unde altundeva.

Este 19 30. Suntem acasa. Epuizati. “Zana” e vesela, complet relaxata. Fratele mai mare este bucuros ca ii dau voie(ca recompensa) 30 de minute la animal planet. Fratele mai mic ma urmareste prin casa :”ma-ma,ma-ma”…

Daca trebuie sa o iau de la capat in aceleasi conditii mai bine n-o fac.
Oare de acum un an s-a imbunatatit ceva? Sper ca da, insa inca nu vreau sa testez pe pielea mea si a copiilor.

Kiti mai sta inca mult pe scaunel la masuta. De fapt acum pe scaun la masa. Dar in plus alearga, se joaca cu mingea si… poarta uneori o banda elastica de sustinere a spatelui. Sa fie ceva mai bine?

Haz de necaz

by maria, Posted on

Exista, evident, multe diferente intre viata intr-un oras mare si aglomerat ca cea a Bucurestiului si viata intr-un orasel mai mic, cam de 200 de mii de oameni, curat, extrem de bine organizat si aerisit. Nu insir aici aceste diferente. Vreau doar sa mentionez una vazuta din perspectiva candida a unui copil.

Daca l-as fi intrebat pe Horia acum cativa ani unde lucreaza mami, adica eu, el mi-ar fi raspuns ca lucrez in cabinetul Polonei (o prietena buna, medic stomatolog).

Azi de dimineata devreme (Felix ma provoaca la discutii mai nou incepand cu ora 5:30), dupa ce ne-am dat buna dis de dimineata si cate un pupic mare unul altuia m-am gandit sa-l supun pe prichindel urmatorului interogatoriu:
“Unde lucreaza Kiti?”
“La gadinitza!”
“Unde lucreaza Horia?”
“La coala!”
“Unde lucreaza tati?”
“La teviciu!”
“Si unde lucreaza mami?”
“In matina!”!!!

…adica fiul meu cel mic ma crede sofer!!!…si, din pacate, nu greseste prea mult!

Te joci cu mine?

by maria, Posted on

Kiti ne arata tot mai des cat de mult il iubeste (si) pe Felix. Este atenta la reactiile lui, ii ia mana in mainile ei, ii raspunde cu ras la ras. Nu mai spun ca si Felix e in culmea bucuriei cand si ea ii da atentie.

In seara asta au jucat un joc: Felix a urcat in caruciorul pentru papusi si a cerut sa fie impins. Ghici cine a facut-o? Da, Kiti. Cu delicatete. Mai demult am promptat-o sa o faca si l-a dus pana in zid. Cu viteza constanta, destul de mare, ca sa scape mai repede. Astazi a micsorat viteza la sosire asa incat sa nu il loveasca pe Felix. Au facut vreo 5 ture, apoi s-au alergat cu scopul de a-si lua unul altuia caruciorul. Au fost tare draguti. Iata si un instantaneu:

Vreau si eu un rol

by maria, Posted on

Kiti mai nou isi tradeaza tot mai des vechiul ei patratel al canapelei din camera de zi pentru alt locsor. E un loc retras, o clasica ascunzatoare pentru un joc al copilariei intr-un apartament de bloc, de-a v-ati ascunselea, sub masa.

Kiti nu se retrage complet acolo pentru ca se aseaza turceste cu picioarele incrucisate, asa cum stie de la gradinita, cu fata spre noi. Si ne priveste. Daca nu stii ca e acolo, ai mari sanse sa nu o observi. Totusi ai putea sa ai o surpriza , poate neplacuta, daca realizezi brusc ca cineva acolo jos te priveste destul de insistent. Caci asta face, sta si ne observa. Sta in semiintuneric, masa fiind limitata de un perete, biblioteca si un fotoliu. E parca sufleorul de la teatru. O prezenta discreta pentru public, dar atat de prezenta pentru actorii abonati ai scenei. Pentru ca insistenta privirii ei parca dirijeaza scenariul din camera. Noi toti suntem atenti la ea, ne fascineaza si ne uimeste. Pentru ca desi e sub masa si e neobisnuit, este totusi atat de aici, cu noi. Este o prezenta, pe cat de stranie, pe atat de captivanta si ademenitoare.

Felix a cedat, e primul dintre actori care muta actiunea in cabina sufleorului.

O duminica sportiva

by maria, Posted on

Astazi ne-am trezit devreme ca intr-o zi obisnuita a saptamanii, am luat rapid micul dejun si ne-am grabit spre Piata Constitutiei la maratonul international cu numarul 1 din Bucuresti. Si bine-am facut. Ca ne-am grabit. Pentru ca zona era inchisa de jur imprejur cam pe o raza de doi km (sau mai mult?).

Aa, desi ne grabeam tare ca sa nu pierdem inscrierile la semimaraton (tati) si la cursa pentru copii Chio Chips (ce sponsor principal pt un concurs sportiv pt copii!!) de un km (Horia), binenteles ca mami, adica subsemnata, a uitat caruciorul lui autointitulatul Dede. Cu riscul de a fi intarziat ne-am intors totusi si ma felicit ca am facut-o dupa ce ma trag de urechi ca am putut sa uit un lucru atat de pretios cand vine vorba de o excursie destul de dificila (??) pentru un lenesut mic de 2 ani.

Oricum, am ajuns destul de bine in timp cu toata intoarcerea neaducatoare de ghinion (sic). Si ne-am inscris. Adica, of course, s-au inscris, tati si Horia.

Printre mai multe sute (cu siguranta, cel putin una) l-am zarit repede cu ochii mei de vultur pe tati la start si l-am inclus cat am putut de rapid si in campurile vizuale ale puilor mei entuziasmandu-i pentru cateva secunde pana ce tati a fugit dupa blocurile de la Unirii disparand din vederile noastre pentru un timp.

Multumiti ca l-am zarit la pornire, ne-am indreptat spre locul de start al cursei copiilor. Horia, cu tricoul lui rosu prea mare cu numarul de concurs atasat cu ace de siguranta, parea un pitic printre ceilalti temerari, nefiind insa singurul de aceasta dimensiune “modesta”. Cam slabut si palid dragutul de el acum dupa nici o saptamana de la viroza intestinala. Totusi cursa e scurta, un km nu e prea mult si daca a insistat sa alerge in ea, am fost de acord.

S-a dat startul si pt copii si pana sa ma adun eu bine cu copiii mei nealergatori am si auzit in megafoane sa eliberam pista ca ajung primii copii la linia de sosire. Mai, sa fie, cum se poate asa ceva? Iata-i, intr-adevar, sosesc. Imi gasesc repede un loc numai bun din care sa il reperez pe Horia. Nu stiu cum reusesc, dar constat ca sunt foarte abila in descoperirea de locuri bune pentru observare in diverse aglomeratii de oameni. Si cum spuneam, aflata cu picii mei intr-un astfel de loc, il vad si pe eroul mic al duminicii noastre cu fata chinuita de efort rupand si el la randul sau pentru a nu stiu cata zecea oara panglica virtuala deja a finalului de cursa. Il strig si-l imbratisez mai mult ca sa-l sustin decat ca sa-l felicit. E epuizat, s-a grabit de la inceput pana la sfarsit alergand 1000 m ca 100m. Facem impreuna cativa pasi pana ii revine suflul dupa care ne retragem din multimea de sportivi si nesportivi. Bravo, pui!

Mai avem mai mult de 45 de minute pana ne asteptam sa-l vedem pe tati la linia de sosire astfel ca ne plimbam de colo colo in piata inca nu foarte murdara din fata monstrului comunist. E minunat afara, cerul e complet senin, e si cald, ce bine, nu e nici prea multa lume ca sa fie sufocant, doar muzica urla prea tare, macar de-ar fi fost una mai placuta auzului!

E mult mai interesant intotdeauna sa ii vezi live si atat de aproape pe sportivi decat la tv. De-asta am si ales o bordura de la marginea pistei improvizate pentru alergare pe care sa ne asezam si sa-i incurajam pe temerarii zecilor de km printre care se afla si al nostru drag. Pe care l-am si “prins” o data si l-am “ajutat” cu niste urale.

Apoi, cand am apreciat ca ar fi timpul sa se termine cursa pt tati am refacut invers drumul, ajungand inca o data la linia de sosire. Aici i-am aplaudat pe fiecare dintre “ajunsi”, Felix, Horia, Kiti si, cum altfel, eu. Kiti mi-a placut mult pentruca a aplaudat si ea cu interes si entuziasm.

Parca-l vad pe tati in zare, e pe ultima suta de metri. Agitatia e mare pentru ca in fata lui sunt si castigatorii maratonului, doi atleti din Kenia (previzibil). In sfarsit ajunge si el si toti ne bucuram.
Fac repede o poza ca sa nu se piarda impresia efortului si satisfactiei de a fi reusit si de data asta de pe chip, apoi, dupa mai multe minute de odihna plecam acasa.

Astazi nu mai iesim din casa. 40 la suta dintre noi sunt foarte obositi, ii dor picioarele. Suficient de harnice pentru o singura zi, cu ingaduinta chiar si ale celorlalti 60 la suta (care au mers si ele, picioarele, de la locul povestirii la masina). Poate mai putin Dede, parttime motorizat.

Alegere

by maria, Posted on

Daca-l intreb pe Felix daca imi da un pupic, imi raspunde “nu!”.

Ok…, atunci il intreb “imi dai, te rog, un pupic mic?”, iar el imi raspunde “nu, maae!” si… zis si facut.

Ha, ha, ha, sa nu ma spuneti…

Toddler

by maria, Posted on

Bebelusul meu nu mai este bebelus. A devenit baietel. Foloseste zeci de cuvinte, chiar daca mai trebuie modelate pana la forma lor corecta. Of, ce usurare! Va spun sincer ca am tremurat de frica deseori in sinea mea (si nu numai), urmarindu-i dezvoltarea. Acum, dupa 2 ani, m-am mai linistit.

Pana mai ieri il striga pe Horia “aua”, acum aua s-a transformat in “oia”.
“Tu-tu” devine tot mai des “pina”. “Pina” are si caracteristici: e maae, pica sau gambenga, oshie, batu, vede.
Felix are si preferinte muzicale: Duffy si adoma (Madonna).
Are responsabilitati: “tang dughii, ego” (strang jucarii, lego); sau “ai ghija kiti” cand pleaca din camera si ma lasa doar cu Kiti.
Este iubitor si grijuliu: “pupe upaata” (te pup cand esti suparata).

Ce mai! As putea sa scriu inca zece pagini despre asta. Este tot ce vreau sa stiu, de fapt, acum despre dezvoltarea psihomotorie a lui Felix, ca are un repertoriu suficient de bogat incat sa nu-mi mai fac probleme inutile.

In final, trei preferate pe moment: gambenga pentru galbena, vonvangangangan pentru Volkswagen si kink-konk pentru musca, tantar si alte insecte bazaitoare.

Pupe!

King-Kong

by maria, Posted on

bzzzz, incearca o musca sa ne ameteasca rotindu-se in jurul nostru. Felix o vede si fuge la mine strangandu-mi speriat piciorul in brate “peie, peie!” aratind cu degetelul spre ea.
“Te sperie musca?”
“Nu, Kink Konk!”

“Ei, na!”

by maria, Posted on

Intalniri cu diverse persoane, aceleasi intrebari adresate lui Felix, extensia mea de doi ani si 39 de saptamani incoace: “cum te cheama?”
Raspuns: “ei, na!”
“Cati ani ai?”
Raspuns: “ei, na!”
“Altceva nu stii sa spui?”
Raspuns: “nu; ba da; ei, na!”

Puii mei

by maria, Posted on

Ei sunt trei pui de lei. Cel mai mare are înălţime medie, este suplu, atletic, poate puţin cam slăbuţ. Coama începe să-i crească, va fi un tânăr leu atrăgător. Cel mai mic este un leuţ foarte simpatic, mic şi jucăuş şi urecheat. Puişorul din mijloc este o fetiţă şi, fiind singura fetiţă din grup, i se zice pisicuţa. Este un exemplar deosebit de frumos. Este foarte blândă şi este deseori tristă. Prietenii ei însă se gândesc deseori să o înveselească. Iar câteodată chiar reuşesc.

Nu îi vezi decât împreună. Leuţul cel tânăr, pisicuţa şi leuţul cel mic şi jucăuş. Ei formează un triunghi deşi merg în linie. Leul mare se simte responsabil cu ocrotirea fraţilor săi astfel că mereu îi supraveghează şi îi îndepărtează de pericole cu agilitate. Leul mic a căpătat deja o identitate clară în grupul din care face parte. Veselia lui şi spiritul ludic animă întregul grup. Iar pisicuţa nu ştie alt fel de a-şi duce existenţa decât între frăţiorii ei. Dependentă de ei. În imediata lor proximitate dar fără a-i atinge prea mult. Poate totuşi ,uneori, doar pentru câteva secunde. Mereu în compania lor.

Ăsta este triunghiul lor, un triunghi bine calculat şi echilibrat.

Leul cel mare ştie şi să vorbească. Iar leul cel mic începe şi el să spună tot mai multe cuvinte. Pisicuţa însă nu a învăţat niciodată să vorbească. Încearcă câteodată însă nu-i iese decât un “iii” ca un mieunat. Şi ăsta e un motiv pentru care i se zice pisicuţa. Şi pentru că nu vorbeşte ci doar miaună, deseori alţi pui de lei râd de ea. Pentru că este obişnuit în lumea acestor lei să vorbească şi nu să miaune. “Oaaaa, vine fantoma, fugiţi!”, strigă ei câteodată. Din fericire pentru pisicuţă, ea nu se sinchiseşte de leii cei mici şi răi. Însă leul cel mare lăcrimează adeseori. Îi pare rău de pisicuţă şi ar vrea să fie mai puternic ca să o apere şi mai bine. Leul cel mic şi jucăuş nu înţelege prea bine de ce râd ceilalţi lei. El crede că şi asta e o joacă pentru că lui chiar îi place mieunatul pisicuţei şi o imită cu bucurie.

Acum se joacă. Leul cel mare aleargă prin iarbă, leul cel mic sare, se rostogoleşte urmărindu-l pe fratele mai mare, iar pisicuţa mănâncă nişte iarbă şi îşi urmăreşte liniştită reperele…