Pe luncuță

Am auzit la știri că sunt treizecișidouă de grade în lunca Dunării, dar nu m-a interesat în mod special din frântura asta de știre decât cuvântul lunca, fiindcă mi-a amintit deodată de copilărie, de pajiștea de peste drum de casa bunicilor, pe care aceștia, dar nu doar ei, o numeau luncuță. Haideți să ne jucăm pe luncuță, să căutăm trifoi cu patru foi pe luncuță, alergați pe luncuță, încă îmi cântă ca un clopoțel cuvântul ”luncuță” în urechi, rostit de bunica, dar mai ales de bunicul, pentru că el ne însoțea adesea pe luncuță. Și deși luncuța mea era puțin întinsă, se ducea pe lățime cam cât se lățește un teren de fotbal adevărat și cam tot atâta pe lungime (dar eu nu știam asta atunci, chiar dacă nu ar fi exclus să fi dat și cu piciorul în vreo minge), pentru noi, copiii, era fără margini, pentru că ne aduna laolaltă în centrul ei de parcă ar fi fost o farfurie gigantică de supă, iar noi-o supă clocotită de pui, ca la bunica acasă, veselă și concentrată, tot cam așa. Atât am ținut să notez azi în jurnal, ecoul clinchetului pe care amintirea gingașului cuvânt luncuță l-a stimulat.

 

dscn5474

Ne întâmplarăm

N-am timp la dispoziție, nici dispoziție în timp să scriu în jurnal, o fac totuși telegrafic, ca să notez niște bucurii, nu sunt succesele școlare ale copiilor, deși nici acestea nu mă lasă rece; niște întâlniri îmbucurătoare (desigur) cu niște doamne pe care le iubesc, o spun mai ușor acum, de când mi-a spus un joc copilăresc pe facebook că problema mea este că iubesc pe toată lumea, glumesc, bineînțeles; când într-o mare clocotită de oameni eșuați parcă la mal de instituție, zăresc profilul cunoscut al pediatrului nostru primordial, o doamnă fericit-cunoscută în lumea nou-născuților noștri (și, probabil, ai voștri), doamna doctor Ana Culcer, o îmbrățișez cu nostalgie, iar dumneaei ne răspunde emoționant, cu câte încă o îmbrățișare tandră pentru fiecare dintre foștii ei nou-născuți, adolescenții noștri, un gest de recunoaștere tainică și incredibilă, dar reală și nespus de tulburătoare; apoi, către miezul zilei, când rămân doar cu Horică, ne întâmplăm într-o altă împrejurare rară, alături de prietena mea esențială, a copilăriei și adolescenței, dar, mai ales, a adolescenței, carevasăzică se întâmplă fericit o contopire a timpului trecut cu cel prezent, este un timp pasionant al adolescenței, pentru că într-o atare alăturare nicio altă epocă nu mai contează, nu-i așa, Adina?

13521140_10209828231372555_533747791_n

”Baia” sau condamnarea sarcastică ireconciliabilă

Mi-am amintit de copilărie într-un context în care se vorbea despre bullying, mi-am amintit clădirea în care învățam la un moment dat, o construcție veche, neobișnuită în peisajul citadin comunist, cu a ei intrare coborâtoare, parcă în adâncimile abstracte ale timpului, cu coridoarele largi, întunecate, misterioase și înfricoșătoare, ”baie” i se spunea după destinția originară a construcției, înfricoșătoare deopotrivă din cauza întâmplărilor îngrozitoare care ar fi pustiit-o, dar și pentru că găzduia în acele vremuri vitrege o școală specială, ce știam noi, copiii, mai nimic de la părinți, nici atât de la profesorii noștri, știam doar ce ne puteam închipui, fiindcă de văzut cu ochii prea rar vedeam, închipuiri desigur infernale, fiindcă astfel funcționează mințile nesaturate ale copiilor, mai ales puse în medii enigmatice, ”specialiștii” le spuneau copiilor cu dizabilități de care nu-mi mai amintesc, cu un sarcasm de nedescris, care nu mă lăsa niciodată indiferentă, copii agresați bineînțeles prin definiția generică crudă a vremurilor, însă percepuți ironic ca agresorii noștri, ai celor ”normali”, (îmi amintesc azi cu tristețe fuga îngrozită a unei colege ”urmărite de un specialist”), dar vreau să uit sau măcar să împing amintirea urâtă undeva înapoi, poate sub frumusețea deplină a dealurilor transilvănene.

946772_10201088205037359_649239859_n

Imagini-punte

Mi-am salvat câteva screenshot-uri de pe vechiul blog, vechea mea căsuță din lemn și iubire, o căsuță pe care am clădit-o într-un luminiș izolat dintr-o pădure de foioase, ascunsă intenționat de o crengărie bogată de emoții sau luminată, de fapt, de ele, împotriva uitării, această teribil de întristătoare deșertăciune a gândului. Acolo m-am cuibărit șapte ani și încă ceva, un timp, dar și un spațiu în care m-am curățat de teamă și resentimente. Să creștem, dară, cum crește, fără îndoială, zilele astea speranța!

Screen Shot 2015-11-05 at 2.54.23 PM Screen Shot 2015-11-05 at 3.20.26 PM

Fericită pentru viitoarele amintiri ale zăpezilor copilăriei copiilor mei

Ieri a nins superb în oraș. A nins cu fulgi de dimensiuni perfecte, dimensiuni de Albă-ca-zăpada, dimensiuni de amintiri din copilărie, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cred sincer asta, în ciuda boscorodelilor absurde ce-mi ocupau regulat, tot ieri, aparatul vorbirii, în timp ce-mi conduceam mașina și copiii spre școli și grădinițe. Dar ningea superb și în orașul nostru, fără viscol exagerat și fără ger, ah, în sfârșit fără ger, iar noi am ajuns în mijlocul unei părculeț feeric, zău, căci astfel l-am perceput în toată splendoarea cojocului său alb, proaspăt, încadrat de case boierești, înalte, frumoase, a căror prezență maiestuoasă și senină aproape că ne vorbea, liniștindu-ne cu înțelepciune bătrânească, ‘bucurati-vă, dragilor, și de ninsoare, e o trecere necesară și binefăcătoare și cât e de frumoasă!’. Apoi, învăluit de o liniște dumnezeiască, fără multe mașini și fără urme de lame eliberatoare, doar cu alei înguste și timide croite prin zăpadă de câteva roți răzlețe, părculețul înconjurat de case impunătoare mi-a apărut ca un decor sublim pentru o poveste de iarnă, în care am pășit cu bucurie, da, cu bucurie, în ciuda umezelii ce se insinua pe nesimțite de la degetele picioarelor către genunchi. Și pe cuvânt că uit mereu încântarea ce urmează senzației de șovăială a fiecărui pas călcat în profunzimea neștiută a zăpezii, și tot așa despre curioasa fascinație a tensionării musculare din pășirea prin stratul de nea. În plus, să fiu acompaniată armonios în vraja nesperată de fetița mea cu senzații bizare a fost de-a dreptul binefăcător.

Plină de energie benefică, la o oră a zilei când încărcătura energetică e în mod firesc mică, am primit cu seninătate prin telefon știrea cum că mă așteaptă un drum năucitor până acasă, cu staționări pe perioade nedeterminate, cu perspectiva sumbră a viscolului amenințător, în plus, înainte de calea înapoi spre casă, cu imposibilitatea de ajungere efectivă pe străzi înguste cu grădinițe, școli…Dar era iarnă și ningea superb în orașul nostru și până și Kiti, prima ajunsă la mama ei, privea cu un ușor zâmbet ninsoarea pe fereastra din dreptul locului ei din mașină, astfel că mi-am continuat incomoda incursiune printre nămeții răvășiți de mașini și mașinuțe cu un sentiment bun de acceptare, fără neliniști inutile și cu atenție și concentrare pentru metru și metru și metru de drum.

Apoi mi-am adunat toți copilașii și am luat drumul în piept, într-adevăr cu așteptări, nu foarte mari însă, ca să ajungem acasă pe-nserat, acolo unde ne-a așteptat o casă caldă, primitoare, către intrarea căreia, însă, accesul era interzis de mormane netede de zăpadă afânată, pufoasă. Am lăsat copiii să se joace în mașină și, datorită prevăzătorului nostru tati al familiei, am strecurat prin gard lopata lăsată strategic la poartă, am împrumutat mănuși și căciulă de la copii și am pornit operațiunea de croit cale prin nămeți. E muncă fizică extenuantă săparea aleilor prin zăpadă, dar sentimentul de mulțumire ce vine după are o dublă încărcătură de satisfacție, e satisfacție pentru rearmonizarea cu natura și e bucuria aducerii aminte a jocului cu zăpada, așadar e neapărat de încercat.

Azi e vacanță, timp de respiro firesc și timp pentru recunoaștere și smerenie în fața naturii.