Locuiam odată undeva, departe, Kiti era mică-mică, iar eu îmi vedeam de treaba pe care speram să o tot fac, când într-o zi, revenind acasă de la treabă, femeia care mă ajuta cu copiii și casa mi-a spus râzând că Kiti nu se bucură când mă vede. Peste timp, eu nu mi-am mai făcut treaba pe care speram să o tot fac, dar Kiti a continuat să nu se bucure când mă revedea. ‘A continuat să nu se bucure’ sună mai întristător decât este, în definitiv îmbucurarea copilei este despre ea, nu despre mine. Ieri, ca-n fiecare zi din vacanța lui Felix, ne petreceam ora sfârșitului de program al centrului alături de copiii și terapeuții de acolo. Copiii, aliniați pe scaune, coordonatorul de lecție înaintea lor, “umbrele” copiilor în spatele scaunelor, în picioare, și eu, la biroul din colțul din spate al încăperii. Kiti, atentă și activă la lecție, școlărița conștiincioasă ideală, a întors deodată capul în stânga, ocolind obstacolele din cale, ca să mă salute din privire. Da, Kiti, sunt aici, și eu mă bucur să te revăd, iubire!
