Tagged with acasa

Urare

Mă uitam la fotografia de mai sus cu admirație, îmi plăcea pur și simplu, natură moartă îi zice, poate abstract sau, banal, tort. Apoi m-am întors la expresia natură moartă și m-am corectat în gând, moartă, da, dar totuși încă cu viață pâlpâind în ea, în verdele concentrat de sevă al frunzelor, în roșul cărnos, plin al fructelor care numai lipsite de viață nu sunt atâta vreme cât au suficientă putere să deranjeze un sistem digestiv sănătos dacă ar încerca să o facă, în pulberea de cacao de la care mă aștept în orice clipă pe care o răsuflu să danseze în ritm cu fluxul însuflețit care ne îndreaptă mersul, apoi în imperfecțiunile naturale ale formelor reprezentate cărora, ironic, le cinstim și le datorăm recunoașterea perfecțiunii și nu mai zic de tot acel cadru profund organic de galben. Și atunci mi-am pus firesc întrebarea, ce și cât este viabil și vital în existențele noastre care, trebuie recunoscut, au din nefericire adesea aer stătut, șters, neexpresiv, chiar dacă omul inspiră și expiră, iubește și suferă, înțelege și își pierde răbdarea. Intr-adevăr, cât încă există metabolism bazal, există viață, numai că, atunci când sănătatea omului nu-l împiedică pe acesta să raționeze și să simtă, esențial să pară viu nu este activitatea celulară prezentă, ci putința de a-și duce estetic zilele. A-ți duce estetic zilele sau a explora și a extinde constant marginile omeniei cu care sunt binecuvântat. La mulți ani estetici!

Legături

Câteodată mi se pare că afectarea neurologică din autism arată izbitor de asemănător cu îndărătnicia și cu perseverența năucitoare ale adolescenței. Atenția intensă îndreptată spre interior în contrast cu lipsa de focus din afară, exagerarea unor gânduri, idei invazive, ignorarea unor posibile consecințe devastatoare ale acțiunilor, tendința de izolare, greutatea comunicării și a socializării în afara grupului restrâns și cam așa ceva. Partea bună a părții rele din adolescență este că din ea scapi, partea bună a părții rele a autismului este că te obișnuiești cu ea și uneori ajungi la resemnare. Da, câteodată așa mi se pare, iar percepția mea nu mă ajută cu mai nimic. Pe de altă parte, dacă tot am o asemenea impresie, ceea ce-mi ordonează cumva viziunile după criterii personale, există un subtil folos chiar și în această benignă categorisire și anume că am șansa să fiu poate un părinte mai calm, înțelegător, iubitor cu adolescenții mei cu sau fără autism.

O dimineață

M-a trezit tusea otrăvitoare a copilei, am deschis ochii buimacă de somn, am priceput imediat nepotrivirea dintre impresie și concret, s-a dat ora înapoi. Taci, am mai strigat o dată cu voce joasă și ton poruncitor, iar ea a tăcut. Cum se poate, m-am întrebat iarăși, dar n-am poposit nicio clipă să îmi răspund, știu ce știu sau ce cred că știu, uneori mai nimic. Am ridicat telefonul de pe marginea patului și o secundă mi-a fost ciudă pe toată rânduiala globală pe care internetul o stabilește, mut ora sau s-a mutat singură? Am tras draperiile, perdeaua, am deschis larg fereastra. Negruțu, cu ținută imperială, domnea peste drumul neasfaltat și liziera câmpiei. Aramis, cățelușa cea mai tânără, țopăia din dreapta în stânga în jurul maestrului care o ignora impasibil. Atunci imaginea generică a copilului jucăuș și a adultului placid m-a înduioșat. Pe unde își pierde adultul dorința de a se juca? Câte griji și îngrijorări sunt suficiente pentru a dezlocui înclinația naturală și sănătoasă spre simplitate, ușurătate în a trăi? Care este punctul critic de rătăcire, limita peste care odată trecut devii atât de serios și plin de importanță încât nu mai vezi, auzi bucuria unui copil, cum nu vede, aude un miez de nucă lumina. Ha, ha, m-am gândit la miezul de nucă neîntâmplător. Poate părea stupid sau poate fi o presimțire, dar când mi-am pregătit ieri castronul cu nucile culese acum câteva săptămâni, tocătorul, ciocanul am avut o ușoară strângere de inimă, dar am ignorat-o cu seriozitate și am pornit hotărâtă să sparg nucă după nucă. Desigur că am mai și mâncat, dar s-a întâmplat ca una dintre nuci să mă otrăvească, stârnindu-mi subit o furtună pe interior. Cumva comparația mea spontană m-a întristat mai mult decât aș fi putut intui. Prea-seriozitatea lumii adulte nu poate fi făcută să dispară brutal, cum spargi o nucă pentru a-i savura miezul, mai mult, dacă totuși se întâmplă minunea și dispare brusc, rămășițele spiritului excesiv de autocentrat pot fi fatal otrăvitoare. Dar asta este doar o comparație destul de năucitoare, poate chiar cam neserioasă, să fim serioși.

Procrastinare vesperală de toamnă

Ploaia îmi cântă din dreapta o samba pe o singură notă, am căutat la pian și este si bemol, expirația Catincăi care doarme la stânga mea răsună ritmic, fiecare bătaie este împinsă fulgerător de musculatura netedă a trunchiului prin gurița ușor întredeschisă de respiratoare orală cronică, umbrele clarobscure ale picioarelor mesei din fața peretelui transparent se apropie tot mai amenințătoare de mine, dar nu mi-e frică de ele, semiîntunericul obișnuit de apus de zi, apus de an, augmentat de ploaia grea îmi apasă umerii, mă scufund adânc în fotoliul meu art deco, dar nu-i percep apăsarea mai neplăcut decât a unei pături grele, dar calde de lână, de dincolo fondul acustic se încarcă cu zumzăitul (ne)enervant al laptopului lui Felix ca un ”la” țiuit la nesfârșit de un diapazon maniac, între timp nu mai văd bine și aprind veioza de pe birou, asta mă face să mă simt ca atunci când mă dezvelesc preț de jumătate de corp, aș citi câteva pagini din cartea în care joc zilele astea, nu o fac pentru că sunt ținută în nemișcare de o forță mai mare decât voința, tastatul din degete nu se pune, aș bea încă o cafea, de aceea caut o ultimă picătură în cana tristă pe care am secat-o definitiv, nu o fac fiindcă sunt țintuită în fotoliul meu din lemn exotic de o statică de conservare, neapărată ca cea dintr-o depresie, aștept răbdătoare, ba chiar pasionată să se desfășoare toată această liniște apăsătoare a dupăamiezii ploioase până la epuizarea ei de parcă aș fi spectatoarea unui concert de cameră, nu risipesc mai mult de-un strop de energie, ai zice că-s definiția cumpătării.

Gust astâmpărat

Am plâns în mine când omul care-și construiește casă jos în vale a tăiat fără milă mărul acela generos cu mere cu dulceață ancestrală. M-a durut, fiindcă mi-a amintit de obrajii albi și moi brăzdați de zgârieturile nesăbuite pe care și le făcea singură când era mică. Am urât atunci și acum prefacerile brutale și nepotolite care ne sunt sortite, pentru că ne dezorientează. Dez-orientează. Da, eu cred că ne naștem bine orientați. Inteligenți. Nu mă gândesc la înțelesul clasic al inteligenței, ci la inteligența de ființare care nu ține neapărat de cunoștințele formale însușite. Orientați bine. Indreptați cu inteligență vie, dinamică către răsăriturile noastre. Mereu ne uimește, iar afirmația asta trebuie să fie o aroganță cu care păcătuiesc și păcătuiesc, ne uimește cu simțul spațiului. Vorbesc despre Kiti. Ca o rândunică ce revine după un timp solid și dintr-un spațiu măsurabil cu precizie de netăgăduit în același locșor, ca mânată de simțuri extraordinare sau ghidată de firimiturile de pâine din Hansel și Gretel, ca un supererou din filme Kiti recunoaște locul în care a călcat vreodată. Kiti se orientează către esența vieții ei, către baza trupului și sufletului ei misterios, iar asta este o certitudine binefăcătoare. Si pentru că am pomenit de poveste, în dupăamiaza asta, după ce am împrospătat trandafirii din vază, timp în care am împrăștiat în urma mea petale colorate de trandafiri epuizați, Kiti a venit de la școală și mi-a probat teoria orientării generice, savurând cu naturalețe și orânduială petală cu petală așternute pe parchet.