Aducere aminte

Unii vrem când suntem mici să creștem mai repede, ne ademenește ca o fată morgană imaginea noastră din viitorul adult, potent, infailibil, de unde am putea ști? Din fericire, ne întâmplăm uneori punctual în acea imagine. Uite-mă pe mine, de exemplu, ce satisfacție simt să-mi cumpăr când vreau, câte vreau și să le mai și țin în loc ferit de jind, că așa sunt ascunzișurile, toate aceste pixuri și creioane pe care le scriu abundent, la fel de rare și râvnite atunci precum ninsorile astăzi. Da, cumva absurdă și întristătoare trebuie să fie o asemenea fericire de om mare, dar n-a demonstrat nimeni până acum că nu-s la fel de jalnice de fapt toate fericirile omului mare.

Când scrii prea (sau poate nu prea, ci doar) mult, uiți temporar de vreme. Parcă se afla o zi cu arșiță când îmi amintesc să mă fi apucat de scris și totul părea neschimbat, dar, mai ales, fără sfărșit atunci, dar până și cel mai înfocat fan se mai plictisește de idolul său, așa și eu, am luat o pauză de la scris. Am ieșit pe terasă (sunt om mare și întind niște rufe spălate) unde, în afară de tufele splendide de dalii și purple aster, nimic nu mai era la fel de prietenos ca în acea zi caldă cu soare. Brrr, am zis și m-am îmbrățișat mai strâns ca nimeni altul, apoi Felix mi-a răspuns că el știa de dinainte aerul ăsta rece de azi. Sincer, m-am minunat, cum așa, citește vremea cu încăpățânarea unui bătrân la vârsta lui? De obicei, când te minunezi de ceva și apoi înțelegi motivul, îți trece minunarea. Ei bine, mie mi-a rămas, ba s-a mărit puțin, fiindcă Felix mi-a spus că de pe la sfârșit de octombrie citește zilnic aplicația de vreme, așteptând cu ardoare ninsoarea. M-a înduioșat desigur explicația lui, a copilului crescut și el mare, m-a înduioșat ezitarea lui, generică de altfel, de a mai sta o clipă înainte de a pleca mai departe.

Mai târziu au mai fost două ocazii mici în care să plâng puțin, pentru care am fost recunoscătoare.

18

Mereu m-au (semi)tachinat spunând „mama ne recomandă filme plictisitoare”, cel mai recent film pe care l-am văzut împreună a fost acum patru veri, Parasite, cu care nu doar Bong Joon-ho a avut succes, ci și eu, ha. Așa că am continuat să le recomand filme plictisitoare, iar copiii mei să nu le urmărească sau, mai bine, să și le urmărească pe ale lor, de altfel nu toate din așa-zisa categorie de ne-„plictisitoare”, cum se face de fapt întotdeauna când construiești ceva, să zicem, o pasiune. Dar nu despre filme m-am adunat să scriu.

Mie îmi plac verile caniculare, și în afară de mașină și vreo juma de oră noaptea, nu stau în aer condiționat. Până de curând am fost convinsă că pot funcționa foarte bine fără să beau apă, poate convingerea asta s-a consolidat în timp ca urmare a evidenței, nu beam apă, poate că paradigma adaptării la mediu era prea puternică. Mă rog, nu am ajuns la măiestria de viețuire a gazelei dorcas în deșert, m-am apucat să beau apă.

Duminică, Felix a avut de jucat un meci de tenis. Plouase cu bulbuci și fulgere peste noapte, pe sub perdea a părut un concert din anii ’90 (nu știu de ce-am zis asta). Dimineața strălucea de transparență. Când nu îi mai pălea din strălucire din cauza câtorva nori. De-asta am avut motiv să-l încurajez pe Felix, spunându-i că meciul său se va juca pe o vreme perfectă. Dar el a protestat, vehement și inflexibil în ce privește preferințele sale, eu iubesc vara caniculară, mi-a spus din nou. Da, știu, și chiar nu pot să aduc argumente credibile care să-ți păcălească simțurile. Nu eu.

Pentru că atunci când nu mai e fierbinte, când nu te mai topești, mi se petrece înăuntru o întristare apăsătoare, ca o trezire bruscă în miezul unui vis frumos, pe care o port ascunsă cu mine toată ziua, de mă face din când în când să mă întreb de ce mă simt așa?

Mi-am pus un film. First cow. Prima vacă. Felix, ai mai văzut vreodată un film cu un titlu atât de incitant? El a căutat imediat pe telefon, nu există niciun film The last cow. Da, da, așa e, The last Jedi, The last emperor, The last samurai. Dar eu am zis FIRST Cow. Aha. Si l-am văzut împreună. După ceva vreme, iar meritul nu este deloc al meu, ci al vacii. Ha. Categoric nu al meu, poate doar conex cu mine sau cu materia din care sunt făcută și pe care, fără nici un merit, dar cu mult drag, am replicat-o în trei zări.

Oooo, ce mângâiere delicată pentru tristețea noastră generică acest film!

Acum două săptămâni. Final de antrenament de tenis. O mică discuție mai apăsată între copii și instructor. Doi mai mari versus unul mai mic. Unul dintre cei mari, cel mai înfipt, se plânge, „nu e posibil așa ceva, un pici de 12 ani să fie nerespectuos cu mine și cu ăsta, de 18 ani!” Haha, mă amuz în sinea mea, niciunul nu are de fapt încă 18.

Dar, deși băiatul mai îndrăzneț mai are de așteptat vreo lună, Felix face mâine dimineață 18.

Cred că vârsta asta este mai grea pentru părinte decât pentru copil. Iar când și cel mai mic dintre copii face 18, hmmm.

Felix a pierdut meciul. Felix a pierdut fericit meciul. Poți pierde fericit un meci? Poate că în general nu. Dar pentru unii, fericirea nu e starea aia supralicitată și intangibilă, ferice (sâc) de cei care o pot simți în contexte general acceptate ca nefericite. Poate că asta e superputerea lui? Chiar nu știu, dar ar fi ceva!

Mai vorbim.

Bogăție

De foarte puțină vreme fac cozonaci, din pandemie, de când am stat mai mult acasă și am gătit mult celor trei, deseori patru copii, și ei (prea) mult în casă. Nu e acțiunea concretă de a pune ingrediente laolaltă, apoi-mâncarea pe masă cea care dă bucuria, entuziasmul, pe care nu le pot nega, ci cumva impresia de bogăție, reconfirmată de fiecare dată când creezi ceva. Desigur, e simplu să negi echivalența presupusă, gătesc sau compun cu creez, dar nu sunt interesată în a nega negația. Cred că bogăția omului în sensul putinței de a crea este cu adevărat o speranță cinstită la starea provizorie de fericire, de care el este atras. Cu cât creația „afectează” mai mulți oameni, cu atât îmbogățirea este mai concretă, iar impresia mai ascuțită. Nici în a-mi face retrospective sau rezoluții la trecerea către anul nou nu sunt interesată, ceea ce este doar o opțiune care ține, desigur, în cazul meu, de dominația prezentului asupra a ceea ce sunt eu. In paranteză spun, chiar astăzi, pe când vorbeam cu copiii despre continua prefacere la care suntem supuși, mai exact despre cum progresăm în muzică, pasiune comună, ziceam că îmi recunosc fără îndoială și cu responsabilitate cele mai multe stângăcii pe care le-am manifestat și etalat în trecut și, evident, încă le fac și le manifest, dar că nu îmi este rușine cu ele, așa cum nu îți este sau n-ar trebui să-ți fie cu ceea ce faci de drag și dor și care nu lovește niciun alt om de aproape sau de mai departe de tine. Cu toate astea, în ciuda și în acordul oricărui argument de orice fel, acum, cu doar căteva ore înainte de Noul An, vă doresc mulți ani de creativitate înainte, că ei vor veni cu restul trebuințelor de bine, La Mulți Ani!

Cu armonie

Am timp să cred. In treacăt fie spus, timpul pentru a fantaza nu apare dintr-un surplus de timp (cum s-ar putea așa ceva?), ci dintr-o minus de conectare la concret. Uneori e frustrantă această irecuzabilă punctualitate a timpului, dar alteori e reconfortantă. Normal, că doar nu dă nimic cu rest pe lume.

De aceea cred

că fiecare are dreptul să-și închipuie o țintă către care să, bineînțeles, țintească. Curajosul.

că fiecare are dreptul să nu-și definească nicicum ținta, dar să meargă totuși fără oprire cât poate. Resemnatul.

că fiecare are dreptul să se îndoiască de autenticitatea propriului său scop și să-l schimbe sau să-l lase neschimbat. Scepticul.

că fiecare are dreptul să fie.

Cumva, în ciuda declarațiilor mele războinice punctuale către Kiti, cred că întreaga ei zbatere, și îi spun așa pentru că ea ni se arată adeseori prea frământată, este cât se poate de legitimă, iar impresia grea de împotrivire cu care ne încarcă este doar stângăcia noastră în a o înțelege. Și, pentru că nimic nu dă cu rest în natură, ea are darul de a nu ne lăsa inimile să pustiască amarnic. Poate, doar poate că și ăsta, așa șerpuit cum se face, trebuie că este un drum drept.

D(og)oare

Odată ce zilele dogoritoare de iulie se duc, mi se petrece o schimbare brutală de stare. Nimic nu mai e cum a fost până ieri, se reia ciclul de recompunere a formelor și intereselor, lumea devine un loc aglomerat și ridicol de aere de importanță. Cei mai mulți oameni răsuflă ușurați, dar mie mi-e prea evidentă transformarea ca să mă bucur imediat de o respirație cu adevărat ușoară. Si totuși. Privilegiul de a simți intens în arșița verii este relativ limitat din cauze cât se poate de concret-geografice. Cumva asta stă să confirme că adevărul meu, ca mai toate adevărurile, nu poate fi universal. Până la urmă ăsta e un fapt îmbucurător.