O poe-ZI-e

Se petrece o tăcere nespus de poetică la marginea bucătăriei, tace Kiti din toți porii și toată suflarea, lipită de ușa de sticlă.

De ziua națională mi se întâmplă să nu ies din pijama, să nu ies din casă, în general să nu ies din rutina obișnuită. Cum mi se întâmplă la fel și într-altă seamă importantă de zile ale anului, pot spune că ador să-mi petrec zilele ca pe niște sărbători. Ah, am uitat că am copt biscuiți în formă de steluțe și brăduți, totuși nu cred că pot fi acuzată de festivism.

Cu toate că cei mai mulți dintre noi nu ne manifestăm artistic în sens propriu, se află printre noi oameni a căror privire le dezvăluie potențialul acesta de exprimare și nu doar privirea. O recunosc și îmi amintește de bunicul meu imaginea marelui muzician pe care-l ascultăm la tv la miezul zilei. Nu vorbesc despre înțelepciunea practică a vieții, ci despre înțelepciunea de emoționare la care nu se ajunge cu una, cu două.

Numărăm cam zece ore de matematică în două zile, le numără mai mult Felix, la început cu uimire, apoi cu ceva mândrie și cu intenție de recompensare. Imi dau cuvântul că nimeni n-a fost vătămat în procesul respectiv, ba dimpotrivă zic, se poate să se fi produs ceva transformări protectoare pe termen mediu și lung cu cei în cauză.

Din cauză Catincăi însă, lucrurile nu stau chiar atât de simplu precum ar putea părea. Totuși astăzi are înclinația de a tăcea poetic, cum am spus, de aceea ne vine ușor să nu ne complicăm.

78877599_10220806379659401_395507299017293824_o

 

 

Verde patinat

Am văzut atât de mulți bicicliști pe străzi încât pentru o clipă am visat că s-a dat timpul înapoi în Ljubljana tinereții noastre absolute. Astăzi ne trăim una dintre tinerețile relative care, fiind relative, sunt atemporale.

Doar în tricouri și pantaloni scurți, m-a trecut gândul că dacă ne trebuie o oră specială de vară/iarnă, ca o compensație pentru firescul la care nu ne putem lesne adapta, ce s-ar întâmpla dacă am da septembrie înapoi și l-am retrăi cu încă acea rămășiță de indiferență dulce față de transformare pe care calitatea de tânăr și solar ne-o dă. Să nu intrăm cu una, cu două în jocul capricios al sufletului, să-l amăgim cu un surplus de uitare și niște impresii spectaculoase de azur, să-l lăsăm chiar și mai mult în urma trupului, această entitate dureros de fidelă timpului celui curgător. Dar dacă toată rezistența asta sufletească superficială ar trebui deodată ruptă, să nu cumva să ne depășească cu totul tristețea, vai!

 

69246211_10220580635615941_3774446903589076992_o

Sinonimii

Să-ți alinți cățelușa ‘maimuțică’ sau să te mulțumești cu trandafiri roșii în loc de crizanteme crem. Să te încăpățânezi să aștepți ca Kiti să-ți spună ‘la mulți ani’ sau să pleci de acasa fără șosete în noiembrie. Să-i refuzi (tot) copilei parfumarea cu esența pe care și-o alege sau să amâni să citești din cartea prea tulburătoare. Să-ți fierbi ție însăți un ou la prânz sau să îi pui doar trei întrebări pe whatsapp copilului plecat de-acasă. Să-ți povestească copilul despre ușurința cu care rezolvă probleme la ora de matematică sau să descoperi că femeii care vine la curățenie îi place Rapsodia ungară de Liszt. Să înaintezi sau să respiri.

23319061_10214560787403498_3028146205821626884_n

Perfecțiune

Perfecțiunea există, dar este extrem de rară. Matematic vorbind, ieri, 28/06, a fost o zi perfectă, numerele naturale 6 și 28 fiind primele numere „perfecte”, adică numere care se pot scrie ca suma dintre toți divizorii lor, mai puțin ele însele (6=1+2+3, 28=1+2+4+7+14). Perfecțiunea există, dar este extrem de relativă (când nu este absolută). Ieri, 28/06, mulți viitori bacalaureați au vorbit matematică între ei, unii spun chiar că ar fi făcut-o perfect. (Întrucât subiectivismul este adesea calitatea predilectă a adolescentului, prefer să aproximez pe moment noțiunea de perfecțiune). Perfecțiunea chiar nu are nicio legătură cu instituțiile statului nostru, iar dacă mă adresez acestora în vreo problemă ce o privește pe fiica mea cea imperfectă, ar trebui să fiu recunoscătoare pentru o atare potriveală. Tonul acrimonios al celor tocmai spuse ajută la detensionare, rog a mi se ierta. Și totuși, matematic sau nu, ziua de ieri s-a rotunjit cumva către finalul ei, iar cercului nu-i poate nega nimeni perfecțiunea. De multe ori m-am gândit la cerc cu teamă să nu se desfacă, să nu se rupă, cam aceeași teamă pe care o ai când știi că se termină o carte, o muzică pe care o adori sau o sarcină pe care o adori. Dar cercurile nu se rup niciodată, cercurile se pot învârti, ceea ce nu le face doar estetic desăvârșite, ci și indisolubile, ca iubirea părintească.

19577524_10213400996529451_4423204010373508224_o

Impresii

Uit pe moment visul, dar am sentimentul că el nu contează, cum nici nu contează de fapt, visul nopții fiind punctul pus astăzi zilei de ieri, sentimentul neînsemnătății viselor visate este de bun augur uneori, ca acum, când trezirea se suprapune peste un vid sănătos de impresie care nu se poate decât umple, la început este lumina caldă, roșie revărsată din inimile lui Kiti, da, inimile, cea deschisă, din pieptul copilei cinstite, apoi cele ordonate în geometrie estetică, de pe perdelele încăperii ei, impresionabilă mă pregătesc să-mi fie dimineața timpurie, dar parcă gata coaptă, dac-ar fi să mă iau după sclipire, drumul lung al joii mele are grație, nu drumul în sine, deși până și acesta este nesperat de nepopulat, ci drumul pe care-l fac în deplina lui dependență de alăturarea grațioasă a tuturor copiilor mei, pe care-i las pe rând la școală, iarăși farmecul scump al dialogurilor hâtre cu adolescentul, care-mi spune despre ”dicromaticul” său prieten, de care eu îndrăznesc să râd pentru confuzia pe care o face între termenii dicromatic și discromatic, Horică îl apară, dar eu sunt neînduplecată cu argumentul că Horică însuși știe despre sine că este miop, nu mop, asta-l distrează desigur și-l las plin de dispoziția de a glumi, ”azi am un chef nebun de râs”, în același timp relevarea gândului său este în stare, și ea, să mă impresioneze,  mai apoi senzația amestecată de teamă intermitentă cu prietenie cinstită față de animale la întâlnirea uriașului lânos pe care-l fotografiez, vorbindu-i, nici Negruzzul nostru nu mă lasă indiferentă, tolănit cu spatele blănos pe poarta încălzită de soare, fiindcă-mi vorbește caracteristic, bizar, ca o pisicuță, mă determină să-l îmbrățișez, zâmbind, să nu uit impresia florilor, mai impresionabile de cât oricând, cinstit vorbind, și altele, și altele.

13235732_10209562264323545_1378254816_n