Da

Kiti confirmă, ‘da, am teză la matematică astăzi’, băieților le arde de glume, fata insistă, zâmbind hâtru, ‘da, am teză la matematică astăzi’, moment în care gluma se întrupează cu realitatea sau realitatea nu mai știe de glumă, băieții sunt surprinși pe granița dintre lumi, desigur că știu, dar surioara nu are cuvânt mai convingător în vocabular decât „da”-ul, adică cel mai convingător versus cei mai lesne de convins din lume, ‘minți, Kiti!’, spun ei într-un glas, dar Kiti tace cu subînțeles, un subînțeles atât de limpede încât n-are nevoie de cuvinte, (nevoie de cuvinte îmi vine în minte cuminte), ea dezminte, nu minte, poate doar îi face bine să întărească încrederea băieților în ea și în putința ei de a le întoarce iubirea frățească, cine știe?, sau poate că e promisiunea ei solemnă, neconștientă de apartenență, cine știe?, cert este că băieții trebuie să traseze linia clară a concretului, de mă umplu de duioșie, ‘te rugăm, spune-ne dacă minți’, până ce copila își spune iarăși cea mai convingătoare vorbă din vocabularul neconvingător, ‘da’, ca o împăcare.

 

18077096_10212784324913046_4016063026804883018_o

Natural

Atmosfera solemnă acasă în dimineața asta, Felix interpretează Imperial March din Star Wars, rezistă doar vreo douăzeci de minute, îl dor degetele, apoi îl ascultă pe Youtube, foarte încântat (ține-i minte încântarea din ochi!), pentru că durează o oră întreagă. Vântul șuieră prin scobiturile casei, nu există acompaniament natural mai potrivit. Natural. Îmi mai trece o dată astăzi cuvântul ăsta prin minte când trag de Horică să grăbească pregătirile. În loc să alergi ca vântul prin scobituri, mai bine strigă-l pe Horia, o îndemn pe Kiti. O țin ușor de mâini, stau în fața ei, ea mă absoarbe cu privirea. Nu spun ”absoarbe” întâmplător. ”Hoooo-riaaaaa”, eu îmi împing cu putere silabele departe de mine, dar ”O-ia”, Kiti și le înghite sec pe ale ei, aproape înecându-se cu ele. Aici este momentul în care îmi vine în minte naturalul. Unde este naturalul din vorbirea asta centripetală? Continuăm să-l strigăm pe Horia. Cu cât mai tare, cu atât mai împrăștiat. Bănuiesc că am putea fi socotite drept înnebunitoare, dar cu toții suntem atât de familiarizați cu repetiția, încât a repeta pare uneori natura noastră. Repetitio est mater, da, dacă nici noi n-o știm, atunci cine? Nu foarte împrăștiat, ci timid, cu reținere, ca o cădere neamortizată, seacă, neempatică. Vorbirea ei nu are ecou, fiindcă nu știe cum să se descotorosească prin cuvinte. Poate că de-asta este excesivă uneori. Câteodată tind să supraevaluez naturalul. Ufffffff!

 

FullSizeRender-11