Ritm

Astăzi, la ora de aerobic, instructoarea clasei a ieșit scurt din sală în timpul unui exercițiu, lăsându-ne să-l terminăm singuri, fără model, dar pe muzica cu ritmul ei percutant specifică acestei activități. Până a revenit, în câteva secunde, nu mai mult, am observat uimită cum, dintr-un grup de sportivi relativ bine sincronizați în mișcări, am devenit unul haotic, strident, ca un canon distonant cu intervale aleatorii. Imaginea grupului din oglindă m-a amuzat și m-a perplexat, eram ca un cor de surzi, ca o inimă aritmică. Un grup aritmic, în ciuda muzicii percutante. Un grup dezordonat, împotriva direcției simetrice date de versul muzical. Un grup insensibil la ritm, un sistem eșuat. Și m-a întristat toată această subită incoerență, această brutală destructurare și din nou mi-am amintit cum copiii evită matematica, iar părinții resping efortul de a asculta muzica, aceste defibrilatoare universale vitale. Să ne găsim ritmul, să-l sincronizăm cu ritmul esențial nu sunt neapărat daturi, cum este ritmul cardiac normal al ființei, de asta ne face bine să învățăm să-l căutăm.

IMG_7378

Perfecțiune

Perfecțiunea există, dar este extrem de rară. Matematic vorbind, ieri, 28/06, a fost o zi perfectă, numerele naturale 6 și 28 fiind primele numere „perfecte”, adică numere care se pot scrie ca suma dintre toți divizorii lor, mai puțin ele însele (6=1+2+3, 28=1+2+4+7+14). Perfecțiunea există, dar este extrem de relativă (când nu este absolută). Ieri, 28/06, mulți viitori bacalaureați au vorbit matematică între ei, unii spun chiar că ar fi făcut-o perfect. (Întrucât subiectivismul este adesea calitatea predilectă a adolescentului, prefer să aproximez pe moment noțiunea de perfecțiune). Perfecțiunea chiar nu are nicio legătură cu instituțiile statului nostru, iar dacă mă adresez acestora în vreo problemă ce o privește pe fiica mea cea imperfectă, ar trebui să fiu recunoscătoare pentru o atare potriveală. Tonul acrimonios al celor tocmai spuse ajută la detensionare, rog a mi se ierta. Și totuși, matematic sau nu, ziua de ieri s-a rotunjit cumva către finalul ei, iar cercului nu-i poate nega nimeni perfecțiunea. De multe ori m-am gândit la cerc cu teamă să nu se desfacă, să nu se rupă, cam aceeași teamă pe care o ai când știi că se termină o carte, o muzică pe care o adori sau o sarcină pe care o adori. Dar cercurile nu se rup niciodată, cercurile se pot învârti, ceea ce nu le face doar estetic desăvârșite, ci și indisolubile, ca iubirea părintească.

19577524_10213400996529451_4423204010373508224_o

Simplu

Spune din când în când pe facebook o ființă minunată că ea este o fată simplă, cu bucurii simple și de câte ori o face, o îmbrățișez în gând ca pe o soră, întrucât și eu sunt o fată simplă, cu bucurii simple, uite, chiar acum câteva minute, când am ajuns acasă, am făcut să răsune câmpul de hard bop-ul lui Horace Silver cât timp mi-am cules un braț lacom de margarete de câmp în pași de dans nebun de fericire și cântat scat cu ecou din cetatea vecină părăsită, acompaniată de lătrătura deplasat-de-blănoasei Xoco, o altă fată simplă, mă rog, o cățelușă, totuși nu atât de entuziasmată ca mine, deși suntem blonde amândouă, numai că ea nu știe, câteva minute de vară ușoară ca-n summertime când livin’ is easy desigur, chiar dacă copiii încă învață, învață douăzecișișase de eseuri degeaba din douăzecișișapte, cum spune unul, sau învață generic tot felul de lucruri firești, trebuincioase, de exemplu cum să-ți ții surioara curioasă departe de camera ta, construind o fortăreață din scaune și fotolii și altele, ușoare, minute, vară, flori de câmp, non-timp, visare și simplu, atât.
19190779_10213249115372517_1756819179_n

Atâtea întrebări

image

Felix se întreabă ce s-ar fi întâmplat cu acțiunea Secret Santa dacă în clasa lui ar fi fost un număr impar de copii, eu sper să nu uite niciodată să se întrebe, îl ghidez să descopere că înmulțirea cu un număr par te conduce la un număr par indiferent de paritatea numărului pe care vrei să-l înmulțești, descoperă cu zâmbet candid răspunsul însoțirii fericite din acest caz, eu mi-am inhibat multe întrebări, Kiti nu se știe dacă le are, suntem tot atât de diferiți și unici pe cât de pricepuți suntem să formulăm întrebări, cu atât mai liberi cu cât mai curioși, deși nu sunt convinsă că ce tocmai am spus nu este o exagerare, un paralogism, în definitiv la câte întrebări referitoare la Kiti îmi pun aș putea să zbor, dar nu pot sau, poate, nu știu că pot, of, atâtea întrebări.

Dinainte dor

Nu-mi dă voie minunăția asta de vreme să fiu excesiv de critică, de aceea îmi permit un sarcasm blând, ca atingerea solară de septembrie, mă gândesc la mofturile aristocratice ale unora care nu se sfiesc să se laude că vor în viața lor să încerce de toate, dar care nu ar pune mâna, Doamne, ferește, ca dintre toate câte sunt pe lume, să aleagă, pe lângă experiențele adrenergice, și câte unele mai neplăcute, mai dezgustătoare, mai lipsite de fast și de aprecierea semenilor lor, la fel de atrași de fiori hedonici ca ei înșiși. Dar ce-mi bat capul? Până la urmă, voit sau nevoit, toți avem parte de întâmplări neliniștitoare, mai mult sau mai puțin aducătoare de plăcere, cu care ne lăudăm sau nu ne lăudăm deloc sau pe care le ținem ascunse până și de noi înșine, atât de îngrozitoare ni se pot părea pe alocuri.

După atâta relativizare, simt să mă sprijin solid de absolutul iubirii frățești denudate sincer dimineață în mașină. Cât ne-o imaginăm împreună pe verișoara copiilor urcând în avionul ce-o duce natural, la timp potrivit în lume, Felix izbucnește preventiv în plâns, el înregistrează pașii entuziaști sau nu neapărat, pe care fratele lui îi face destul de aproape de urmele imprimate ale verișoarei lor și se întristează în anticipație, dar Horică îi promite apropiere, de toată varietatea existentă, inclusiv fizică, fiindcă știe că a fi student cere necesar a avea și vacanțe. Kiti rămâne de-a pururea studentă, băieții îmbrățișați pe rândul din mijloc își domolesc melancolia când se întorc către sora lor, acolo, pe rândul din spate, de unde Kiti iradiază cu veselie înțeleaptă întreaga atmosferă.

 
14470673_10210667978605711_95092436_n

Ingenuu

Felix plânge când îmi spune că profesoara de engleză pleacă definitiv din școală. A mai plâns după alte două profesoare și va mai plânge când se va termina ciclul primar. Mai încolo va suspina, apoi va învăța să treacă peste schimbările din viața lui fără să se mai împotrivească sau chiar ridicând din umeri. Dar încă plânge înduioșător, iar eu îl țin pe brațe să-și plângă plânsul. După aceea îmi spune un secret împărtășit de doamna profesoară și mă roagă să nu-l divulg. O face cu veselie, înțelege în sinea lui cum funcționează iubirile pe lume, îndrăgostire, nostalgie, neuitare. Mă emoționează atâta candoare.

 

10171218_10204780277016851_5586708781458217709_n

Vârste, titluri și vise

Mă trezesc cu gândul că este iunie, luna când Kiti își schimbă vârsta, cum să fac să-i spun că crește, mă întreb, înăbușind un oftat care stârnește altul, apoi nu mă mai întreb nimic, deși sunt mai degrabă pricepută în a pune întrebări decât în arta de a tăcea în gând, oricum crește pe nesimțite cum creștem cu toții, poate mai puțin băieții curioși să simtă cum este să fii mare și ale căror articulații de creștere dor milimetric în timp real, mai zăbovesc câteva minute în pat să-i împărtășesc lui Cătă bucuria de a-i fi văzut ieri din depărtare pe copiii noștri mari, coborau dintr-un taxi, doar ei doi, singuri pentru prima oară, cu Horică în cele din urmă învoindu-se să-i fie surorii sale unic protector citadin, și i-a fost, deși, venind către adevăratul unic protector al omului, părintele, mima ușor stângaci un aer sever, dominator asupra fetei blânde și de-a pururea supuse fratelui lumii, un titlu imaginar de noblețe către care, fără s-o știe, Felix se tot apropie și el, dar eu nu mă apropii astăzi de dormitorul băieților ca să-l trezesc pe Felix, găsesc un mod mai înțelept s-o fac, mă folosesc de întâmplarea întâlnirii pe terasă cu un biet șoricel, să-i strig copilului că șoricelul îl caută pe el, bineînțeles că vine repede la mine, cu iepurașul de pluș încoronat în brațe, să mă înștiințeze că de fapt șoricelul este prezent la lecțiile pe care prințesa-iepure le ia pentru a deveni regină, găsesc deplin admirabilă ușurința cu care se transpune dintr-o realitate într-alta, ceea ce-mi amintește că este ziua copilului care nu își schimbă decât întâmplător astăzi vârsta, îl las apoi pe cel mai mic la școală și când trec prin pădure, îmi spun cu veselie că  dacă mă opresc o clipă, o să visez frumos la noapte.
13329750_10209656199391863_899488364_n

Necumpănit

Uneori știi pur și simplu că lucrurile nu vor sta cum ai vrea să stea exact în clipa următoare fără să fii pesimist, îi strâng lui Felix mâna inflamată încă de la gerul de săptămâna trecută în mâna mea și trag literalmente de el, ocolind băltoacele murdare, ne plouă la derută din cer nemijlocit, pasul repede este dezorientat și el, un junghi intercostal mă împinge de la spate să călcăm amândoi brutal în apa întinată, apoi rece, recele vine pe locul doi, fiindcă îl înregistrez direct pe gambele dezgolite un centimetru deasupra cizmelor fericit impermeabile, socoteala de a găsi o bancă nu iese, ceea ce nu-mi pare paradoxal într-un oraș cu străzi cucerite de bănci și farmacii, cei doi aliați credincioși, (pentru că ziceam mai sus că uneori știi…), iar programarea la pediatru îmi zvâcnește concret în tâmple, urăsc să întârzii oriunde, dar mai cu seamă la pediatru, apoi mă pornesc și-mi urlu neputința ca o netoată către cer, amuțind copilul tăcut și nevinovat din stânga mea, cu care fac necinstit și indirect un schimb de tensiuni nenecesare, împotriva științei mele, putinței mele de autostăpânire, calmului meu înnăscut, dar mai ales împotriva iubirii mele de mama care nu vrea să-și rănească vreodată copiii.

12527745_10208493540206110_608351574_n

Tinerețea la bătrânețe

Dacă tinerețea este menită să fie irosită numai de către cei tineri, iar sensul de mers este unic și irevocabil, atunci omului care îmbătrânește nu-i trebuie enunțuri logice ca să înțeleagă că îmbătrânește.  De fapt nu-i trebuie neapărat să înțeleagă cum de a ajuns unde se află, ci îi trebuie norocirea de a păstra amintirile gusturilor sale. Formele estetice concrete ale perfecțiunii au tot atâta stabilitate fizică precum inocența omului, longevitate. Nici nu mă miră să-i văd pe copilași aruncându-se netulburați, trupuri și inimi în zăpada imaculată, pentru că recele care-i învăluie le seamănă lor mai degrabă cu recele bun al apei ce stinge o sete, decât cu recele rău și aspru al degerăturii.

După Youth, de Paolo Sorrentino.

 

IMG_0961

 

 

 

Poticneli

Invers! strig înspre Kiti. Ea stă pe banca de la intrarea în casă și intenționează să se încalțe. Acționează ca urmare a strigătului meu și nu reacționează verbal, cum face în alte dăți, dă jos cizma din piciorul drept și o îndreaptă către stângul. Atunci observ din debara, unde îi caut lui Felix un pantof rătăcit, că fata nu greșise piciorul. Strig iarăși, invers!, și mi se face milă de mine, fiindcă-mi apar jalnică. Nu găsesc pantoful lui Felix, îl chem pe el să se aplece înspre rafturile inferioare de pantofi. Chiar sunt jalnică. Kiti are ambele cizme în picioare, dar, ca să încheie încălțarea, ea se descalță de cizma dreaptă, apoi o reîncalță. Mereu face așa, îmi amintește de rotocoalele pe care rândunele le descriu pentru recunoaștere în jurul casei înainte să-și ia zborul către țările calde și mă gândesc că și rutina fetei mele o avea ea vreun sens tainic. Iși pune ghiozdanul pe spate, însă îl dă imediat jos, fiindcă i-o cer și glumesc cu ea, cine are nevoie de haină în noiembrie călduros, adolescentă rebelă. Inainte să apuce să îmbrace haina, îmi amintesc să i-o pun cu fața în spate, în așa fel încât să nu poată să o dezbrace, până se încălzește în mașină. Trag hainei fermoarul până-n gât ceafă și sunt mulțumită, copila nu va îngheța de frig. Kiti, nici ea nu are nicio nemulțumire, pare că natura ermetică a lucrurilor și a ideilor o ține liniștită, ea însăși este uneori atât de greu de deslușit. După ce pleacă la școală, rămân în ușă câteva clipe să mă gândesc înapoi în timp. Imi amintesc o confesiune făcută mai de mult, legată de felul în care credem că trebuie să o împiedicăm pe Kiti să fie ea însăși în momente anumite și îmi amintesc că nu am fost înțeleasă pe deplin. Dar și eu sunt adesea ermetică, așadar nu pot păcătui, învinuind. Apoi, știu că sunt, de felul meu, împiedicată, așa că poticnelile îmi sunt familiare, firești. Sunt expertă în împiedicări, nici nu mă mir că o împiedic pe Kiti cu atâta măiestrie.

 

2015-11-03 19.57.46

 

 

 

 

 

Amintiri nepetrecute

Când își inventează poveștile, Felix se oprește câteodată să-și ‘amintească’ întâmplările petrecute în povești. Imi place mult nota de autenticitate pe care vrea s-o dea astfel, carevasazică el își demonstrează intuitiv sie însuși că realității neîndoielnice a prezentului doar trecutul îi dă valoare, bineînțeles, mijlocit de memorie. Pe de altă parte, să-ți amintești întâmplări încă nepetrecute inversează poetic sensul de scurgere a timpului, identifică trecutul cu viitorul, o congruență posibilă datorită memoriei, această certitudine peremptorie a prezentului, a existenței concrete. In alt sens, căutarea printre amintiri a ideilor noi, necreate ar putea fi o metaforă a nașterii vieții pe Pământ. Desigur că Felix nu se gândește la toate astea când inventează povești fantastice, însă tocmai această inocență cu care atinge niveluri ale profunzimii minții mă îndeamnă să caut noimele existenței vieții, în plus, îmi este greu să-mi neg încântarea din aflarea nesfârșitelor sale amintiri (de data asta fără ghilimele).

 

IMG_20151111_105801

Artistic

Noua dimensiune a paginii pe care scriu mă îndeamnă, fără să mă condiționeze, să atașez fiecărui text câte o imagine reprezentativă (așa îi spune, iar eu susțin acest atribut, întrucât imaginea aleasă, indiferent dacă are sau nu are legătură nemijlocită cu textul, mă reprezintă, de cele mai multe ori aceasta fiind eu, eu- prin ceea ce observ). Imi place să scriu și scriu, chiar dacă nu sunt formal pregătită să o fac, iar scriitura mea este creația mea, expresia emotionării care îmi este cu putință, mulțumesc! In zilele acestea intense, nemaivăzut de tulburătoare, cei mai mulți dintre noi ne-am emoționat peste măsură, vibrația sufletească a depășit pragul aparent confortabil al indiferenței, al negării subconștiente a omeniei din noi. De aceea, după și în timp ce plângem, inventăm și creăm. In plus și îmbucurător, fără să fie superfluu, ne înlănțuim și îmbrățișăm unii pe alții, ne încurajăm și ne susținem în creațiile de care suntem în stare, iar actele noastre artistice nu au nevoie, nici intenție de a fi apreciate critic competent, întrucât astăzi, în culmea umanității cu care suntem înzestrați, creăm, fiindcă am înțeles că ființăm, activăm măiestrit, pentru că suntem oameni impresionați.

Aseară, în timp ce juca tenis, Felix a fost lovit de o minge în față și a început să plângă. Dar când durerea a dispărut aproape de tot, Felix n-a încetat să plângă. L-am luat în brațe și l-am îndemnat să încerce să se oprească, însă băiatul, hohotind în surdină, m-a rugat să îl las să își săvârșească plânsul, explicându-mi printre suspine că plânsul lui este ca o avalanșă de zăpadă, imposibil de oprit, care o să-l vindece de supărare. L-am lăsat să-și plângă plânsul și am înțeles de la copilul meu cum să împiedic înălțarea acelui zid aparent confortabil de indiferență din noi.
DSCN5064

 

DSCN5066

 

In răstimp

Pledam odată pentru lăsarea copiilor să vorbească liber și o făceam cu toată inima, înțelegând, poate instinctiv, că nevoia de exprimare a omului este definitorie, dar mai ales iubind ideile întrupate în vorbele lor simple și drepte. Desigur, pe atunci n-aveam copii-adolescenți. Glumesc, stați liniștiți, și o fac tot instinctiv. Astăzi suntem ca niște copii crescuți și revoltați de atâta supunere, cu vorbe explodate și tâmple tulburate de sângele în clocot, mai puțin drepți și mai sofisticați, e adevărat, dar autentici, ca durerea din ajungerea cuțitului la os. Acum nu glumesc, iar adolescenților mei le trec cu vederea minimele și trebuincioasele lor excese de obrăznicie. Trebuie să ies în grădină. In afară de micile noastre donații și ieșirea în stradă a reprezentantului familiei, ce putem face, mă întreb, ne întrebăm? Ies și vorbesc cu florile, așa cum m-a învățat Felix odată s-o fac. Negruzzu dă din coadă și ridică leneș capul de pe pământ, nu cu tine vorbeam. Dojenesc blând un trandafir bătrân, străjuit de o oaste înfricoșătoare de spini, pe vremuri te bătea vântul aprig de câmpie, dar nu te temeai așa. Apoi lacul. Lui nu am ce să-i vorbesc, mă așez pe piatră seacă și îl storc de bunătate. Atâta frumusețe! Atâta alinare!

 

 

 

 

 

20151109_100829_Richtone(HDR)

 

 

20151109_100855_Richtone(HDR)

 

20151109_100952_Richtone(HDR)

Ceruri senine

Calc apăsat și iute, ăsta este mersul meu, uit că sunt în perioada de recuperare fizică, deschid paranteza să spun că am trecut de cea emoțională și am trecut cu bine, închid, apoi obosesc deodată pe de-a-ntregul și mă așez pe un fotoliu, în fața cafenelei. Disonanța energiilor mele intime mă tulbură, dar este de bun augur, nevoia de armonie îmi calmează exuberanța, care, de altfel, vine și ea compensatoriu. Peste tejghea, un băiat cu ochii verzi își sprijină plictisit spinarea de perete, dar privirea-i nu pare să aibă nevoie de vreun sprijin, cade nesocotit în gol. Este liniștea bine venită a dimineții. Imi trag blând și atent sufletul, stând neclintită în fotoliu, mă amuză, ce să zic, putința trupului de a-și strânge energie din statism. Mă dinamizez local, ridic un braț și clipesc sugestiv către barmanul visător. Nu mă vede, apoi observă mișcare. Il chem gestual și îi zâmbesc încurajator. Cine, eu?, pare nedumerit, dar se dumireste imediat și asta îl pune în încurcătură. Măsoară împrejurarea care-i cere neobișnuit să judece singur, măsoară prost, fiindcă îmi spune cu mâinile, nu, nu vin. Ok, îi zâmbesc și îmi reiau atitudinea statuară. Mai încolo, tonusurile mele devin consonante, mă ridic să îi cer băiatului o prăjitură. Mă servește, ignorând faptul că mai devreme am purtat un dialog, dar eu sunt prietenoasă de fel și îl întreb de ce a refuzat să îmi vorbească mai devreme, ca să aflu că îi este interzisă ieșirea din spațiul de după tejghea. Dar sunt operată, aveam nevoie de ajutor, îi zâmbesc și îmi dezvelesc gâtul de șal, ca să-mi vadă pansamentul alb, curat, dar gestul meu îl întristează brusc și-mi pare rău. îi mângâi întristarea cu vorbe vesele, îmi iau prăjitura, iar băiatul rămâne să socotească fără emoție în ce măsură interdicțiile ne pot suprima omenia.

Perfectibil

Dacă este perfect acceptabil să-ți detești într-un anumit timp imperfecțiunile, tot așa, poate veni o vreme când ajungi să ți le iubești. Asta înseamnă în timpul viitor pentru cei mai tineri, atunci când imperfecțiunile trupului pornesc a se autohrăni pentru creștere. Timpul se scurge așadar imperfect și nehotărât, spre deosebire de timpul perfect, absolut al trecutului. Din perspectivă cronologică, timpul scurs, împlinit nu are cusur, este axiomatică fidelitatea cu care se duce și se duce, ceea ce face ca valoarea celui mai îndepărtat dintre timpurile cunoscute să fie intrinsecă, trecutul nostru sau timpul solemn, mai mult ca perfect al devenirii. Gândurile perfectibile îmi vin în timpul perfect al întâlnirii noastre zilnice din intimitatea camerei de baie, Kiti și cu mine. Un fior îmi taie răsuflarea când îmi arată fața antebrațului ei moale, alb și atât de fin, căci nu mai este alb, deși a rămas moale și atât de fin. Este un antebraț însemnat, ca un stigmat al unei patimi copleșitoare, de fapt chiar asta este, suma urmelor pornirilor senzoriale nestăvilite, suprapuse în structură palimpsestică într-un curcubeu rece și lipsit de veselie. Aici nu vorbim despre imperfecțiuni pe care ajungi să le iubești vreodată.

Punctual

Mă întristez puțin, numai puțin, când îmi răspunde cuminte la abuzatele mele întrebări, cine este Horia, cine este Felix, cine este Cătă/tata și așa, dar nu înțelege aproape niciodată că ‘mama’ sunt eu, eu, cea care întreabă, deopotrivă asupritoare și adoratoare, mă rog de băieți să refacem traseul sisific al instruirii formalizate intrate în sânge, un copil zice vesel, ‘arată mama’, iar alt copil îi conduce voios mâna către mine, arată mama, arată mama, arată mama, înnebunitor dacă n-ar fi natura ta, dar și a lui și-a lui desigur, Kiti este confuză, cuvântul ‘mama’ nu este ceea ce pare a fi, mă rostogolesc în voia deznădejdii cu viteză, ceea ce nu este în realitate atât de crud, sunt conștientă că nu am niciun merit pentru puținătatea clipei de întristare, de aceea sunt recunoscătoare, pe cuvânt că sunt, ea, clipa, se rupe ca lacrima de canalul care-o prelinge artistic pe obraz, redevin cu lașitate, fără s-o știu, apoi, când o aflu, îmi reneg sentimentul ne-simțit, nu caut scuze, dar caut legături să-mi încropească liniaritatea care mă ghidează, până la urmă confuzia fetei ține de cel care întreabă, oricare ar fi acesta, și ăsta nu este neapărat un gând liniștitor, ci cinstit și sec, ca invariabilitatea unui punct (de vedere) față de un spațiu care se rotește, hi, hi, da?

Reflecții deșănțate despre natura omului

După niște ocări rușinoase scuipate pătimaș cât să scoată tot oful lui mare din trupul mic, Felix completează cu veselie ultimele, ah, ultimele exerciții din caietul de vacanță, fugind după fiecare cuvânt sau desen sau cifră către mine ca să afle, deși știe, câte mai sunt până la capăt. Isprăvește cu seninătate, de parcă nu ar fi tot el, acela care s-a perpelit și revoltat de-o vreme încoace pentru existența universală a temelor. Se consolează repede în fericirea de moment, așa sunt croiți copiii, ei uită trecutul și viitorul, prezentul le aduce cele mai senzaționale trăiri, acum o bucurie, un joc nou coborât pe telefon cu zombie și plante și un decor de povești egiptene. Să înceapă vacanța liberă, ah, liberă!

Libertate. Dacă aș putea să desenez starea de libertate a omului în funcție de vârsta lui, aș observa că maximul de la punctul zero nu doar că nu se mai atinge niciodată, însă tot scade și se risipește în neființă pe alocuri. Totuși, din cvasiliniaritatea asta nefericită țâșnesc cu aroganță niște vârfuri stranii, oriunde și oricând, pe care îmi place să le citesc ca pe niște semnale de deșteptare, ca pe niște ecouri ale esenței rătăcite a omului din orice epocă istorică. Nefericirea. Opoziția dintre neobosita râvnă lăuntrică pentru starea de libertate și conformismul necesar traiului în comunități. Așadar impusă, naturală, însă totodată reprimabilă prin învățare.

Când unu este infinitul

Ce înnebunitor poate fi când te uiți la oamenii din jur și când descoperi în fiecare dintre ei unul și numai unul, niciodată doi la fel. Când realizezi că în mod absolut nimic nu se poate repeta în natură și când te întrebi până când vor exista resurse pentru irepetabil. Câtă energie se risipește pentru fiecare unicat din natură și în ce se transformă ea după ce a creat încă o capodoperă? Crezi că infinitul este prea abstract ca să îți merite atenția, însă infinitului îi datorezi calitatea de singularitate, el te face excepțional. Îți dai seama că nu este nimic mai natural pe Pământ decât ce pare la prima vedere a fi irațional, un număr care nu se mai termină, o mărime ce nu poate fi măsurată, un simbol ce tot revine, dar pe care nu îl înțelegi. Te sperie nemărginirea asta contradictorie, însă să o negi îți face rău sau, din contră, te ține fericit. Infinitul este natura însăși, infinitul suntem noi înșine, iar semnul egal este doar o himeră. Unora ne plac iluziile din ecuațiile vieții și ale lor necunoscute, altora, paradoxal, infinitul le dă senzația de palpabil, de siguranță, iar cu toate astea tot într-un univers nelimitat pășim. Pășim și producem energie, energie pentru cel puțin încă un infim element al mulțimii universale infinite.

Frumusețea din lipsa de simetrie

Asimetria este acea stare instabilă, trecătoare, simptomatică, ambiguă și contrariantă a unei entități, ce apare în cursul echilibrării sale intrinseci și extrinseci. Asimetria este expresia măsurabilă a evoluției, a transformării lumii, este sursă incitantă și inepuizabilă de studiu, este însăși expresia vieții. Datorită asimetriilor pe care căutăm neobosit să le compensăm cumva, entitățile se colorează original, divers, încântător. În asimetriile ce ne definesc ne regăsim istoric și prezent, iar aceasta este promisiunea certă a noimei existenței noastre.

Nu ne conștientizăm asimetriile trupului în general decât spre adolescență, atunci când la un alt nivel de asimetrie, unul biochimic, se pregătește cadrul potrivit de transformare fizică palpabilă, iar percepțiile noastre suferă și ele prefaceri surprinzătoare. Într-atâtea modificări de stare și asimetrii, nici nu este de mirare că un băiețel, cu ten curat, de porțelan și obraji încă pufoși și moi, cu zâmbet ștrengar, ce încadrează o dentiție și ea asimetrică, mixtă, tipică de copil, așadar nu este deloc uimitoare apariția a două-trei tuleie deasupra buzei (nu, nu este cazul adolescentului nostru), dar cât de oripilantă este uneori  această perspectivă pentru copilul în transformare însuși! Încă putem râde împreună cu Horica de imaginea grotescă a copilului-băiat, cu mustață stufoasă sub nas și gât proeminent către anterior din cauza unui ridicol de mare măr al lui Adam, ceea ce am și făcut în dimineața asta, când copilul-băiat m-a sunat de la școală, ușor îngrijorat de o contracție musculară subită în zona gâtului, despre care, probabil după discuții ‘savante’ cu băieții mai ‘experimentati’, Horica crede că ar fi cauzată de dezvoltarea formațiunii numită mărul lui Adam. A râs, normal, și el, apoi proiecția propriului trup deformat în felul acesta l-a făcut să strige un disperat, premonitoriu ‘nuuuuuuuuu!’.

Să înțelegem că asimetriile ne sunt date etern spre perfecționare, să le acceptăm și chiar să le îndrăgim, deoarece fără ele nu am mai avea nici un sens pe lume, cât despre asimetriile adolescenților noștri, să le iubim, așa ridicole cum ni se înfățișează ele, căci nici nu bănuim acum cât de rotunde se vor împlini ele cândva!

Mămica zilei

Mămica zilei, eu sunt, așa zice Felix, tot el zice mult și zicând, își mai cere dreptul de a își vedea papionașul, da, are un papionaș negru agățat de gulerul cămășii lui noi, albă, cu steluțe minuscule, negre, cincizeci de lei noi, adică lei, că nu mai sunt noi de ani buni, ce face parte din ‘echipamentul’ lui de scenă pentru când va susține primul lui recital de pian, la un palat, eu nu vreau să cânt la un palat, mai zice el, dar de ce nu ai cânta și la un palat, pentru că mi-e rușine, bine-bine, știu eu cum să uiți de rușine, da, zice el, și eu știu, un dinozaur într-un camion ar putea să îl facă să uite de rușine, de aceea aplicăm metodă indezirabilă de educație și promitem marea cu sarea, de fapt, dinozaurul în acel camion, el tot insistă să și probeze papionașul, așadar stăm bine, mersi.

Si Kiti, în această dimineață, mă crede mămica zilei, deși nu o spune explicit, altfel de ce mi-ar deșerta cu gest delicat întreg borcanul cu cereale direct pe gresia din bucătărie și de ce ar face același lucru în mijloc de bibliotecă cu paharul de suc nebăut și uitat de Horica aseară pe birou, eu sunt deja copleșită de găsirea papionașului de mai sus printre maldărele de haine, genți și plase, distribuite într-un delușor simpatic în plin hol de intrare în casă de către Kiti, așadar îl declar pe tati taticul zilei, mersi de ajutorul cu mătura și fărașul, apoi cu mopul, tăticule al zilei, iar pe mai departe să îmi arate, tot Kiti, că într-adevăr nu glumește când mă înscăunează admirativ mămica zilei, căci, aflându-ne amândouă în baie, ca în fiecare dimineață, îmi zâmbește încântător și mă poftește să o alint cu o pată discretă de fard de pleoapă, o atingere ușoară de ruj pe buze și unul, hai două, pufuri de parfum îmbietor pe rochiță, așadar stăm bine, mersi.

Înlănțuite

Inițial, culorile se topesc unele într-altele, fiecare este când dizolvat, când dizolvant, în funcție de culoarea de lângă. Întâlnirea.

Urmează ca intensa heterogenitate rezultată din scurgerile haotice și circumstanțiale de culoare să-și atingă limita și să devină marele cenușiu. Cunoașterea.

În final, griul omniprezent purcede către pământ întru sedimentare, limpezind desăvârșit vechiul amestec de culori. Acesta este acoperit discret de o peliculă de lichid transparent, pur, cred că are și un fin gust sărat, liantul lumii. Acceptarea.

Ploaia. Lacrimile cerului pentru împlinirea pământului. Viața.

 

Când un cârnăcior devine pretext pentru duioșie

Țîrrrrr, țîrrrr, sună telefonul. Mă ridic, e mobil, dar stă mai mult conectat la priză, răspund, alo, alo, aud o răsuflare dragă. Apoi, o voce dragă, vorbește rar, subțire și gros în același timp, sunt eu, Felix, ham-ham, vreau să spun, de fapt, Felix, pauză, ham, pauză, ham. Tresar, nu fiindcă nu știu cu cine vorbesc, ci pentru că realizez că nu i-am auzit vocea niciodată de mai departe de douăzeci de metri de mine. Apăs ca fulgerul (nu vreau să-i pierd nici un cuvințel, nu sunt în pericol, vorbește rar, ziceam) două butoane ale telefonului ca să îi răsune glasul cu timbru de rățușcă în toată camera. ‘Am lăsat-o pe Kiti la școală’, mai zice el și zisul mă învăluie, apoi se disipează înspre tavan, ‘și acum mergem la cafea’, iar vibrația enunțului ăstuia în contact cu cel de pe tavan îmi dă senzația de stereofonie. ‘Oooo, drăguților, mergeți, ca băieții, la cafea, pe unde sunteti’, mă pisicesc inconștient prin mimetism, ‘unde suntem, tati’ e răspunsul lui Felix către tati și ‘pe Popa Nan’, către mine.

Îi simt unda de tristețe în voce, ‘așa sunt eu’, îmi zice mereu când îl întreb de ce e supărat, acum nu e chiar supărat, dar ‘îmi place mai mult de mami’, iar asta înseamnă că ar vrea ca eu să îl duc la grădiniță de fiecare dată sau măcar în zilele obișnuite. Astăzi nu e o zi obișnuită, e programul un pic modificat săptămâna asta, astfel că ‘e o prostie de mașină, mașina lui tati’ are justificare. Și, chiar dacă îi place la grădiniță, nu cred că va veni ziua în care să se bucure că e zi de grădiniță, așa cum se bucură alți copii. În plus, mai e și supărat pe Sasha, ‘n-o să mă mai joc niciodată cu Sasha’, pentru că ‘n-a vrut să împartă cu mine cârnăciorul’.

Eu şi copiii mei

Îmi este nespus de drag să ies cu copiii pe oriunde merg, cu sau fără treburi. Ca aseară. Copiii sunt în paturi seara la 8-8 jumate (ei, Horică o mai lungeşte până pe la 9, el e în categoria almost teen), însă excepţiile de la regula asta se ivesc cam o dată la 10-15 zile. Împreună cu cei doi mai mici, am plecat să-l luăm pe Horică de la şcoală, de unde am pornit spre Otopeni, acolo unde am avut o întâlnire pentru a achiziţiona nişte obiecte pentru casă. În cazuri din acestea şi dacă îl am pe Horică cu mine, omul meu de încredere, îi las pe toţi trei în maşină cu geamurile deschise, fără cheie de contact şi cu un telefon mobil la îndemână. Nu îi las oriunde singuri în maşină, de data asta, insă, parcasem maşina într-o curte privată, deci copiii au rămas în siguranţă. După ce mi-am rezolvat treburile, trecuseră cam 40 de minute, am ieşit şi i-am găsit liniştiţi, dar pe alte locuri decât îi lăsasem, iar Kiti privea senină pe geam din locul ei, poate spre pisicuţa jucăuşă, pe care o smotociseră cu două zile înainte băieţii mei. O doamnă ieşise dintr-o încăpere a clădirii cu două portocale mari, probabil îi urmărise de ceva timp, şi mă aştepta, pentru ca să le dăruiască copiilor, de drag probabil, laudandu-i admirativ cât de frumos s-au jucat tot acest timp. I-am mulţumit, i-am reancorat în scaunele lor şi am pornit înapoi spre oraş.

Nu este momentul cel mai fericit să te întorci în oraş dinspre Otopeni, seara la şapte. Dar nici n-aveam de gand să o fac incă, pentru că îmi doream neapărat să-i dăruiesc Alinei un cadou de ziua ei, aşa că am renunţat la a aştepta într-un şir enorm de maşini depăşirea obstacolului Băneasa şi am făcut stânga, la centrul comercial de-acolo. In parcare am fost tinta lui Kiti prin portiera larg deschisă a portbagajului, de unde scoteam căruciorul pentru Felix, care m-a luat in vizor, bombardandu-ma cu cele două portocale mari de mai sus. Şi cum ora la care preconizam să ajungem acasă ar fi depăşit cu mult ora admisă pentru servirea cinei, am hotărât să ne oprim la Pizza Hut. Aici am cerut masa cea mai retrasă, aşa cum facem întotdeauna, şi am primit o măsuţă destul de mică pentru potenţialul distrugător mare al lui Kiti, de cel al lui Felix nu aveam de ce să îmi fac griji, întrucât l-am imobilizat în scaunul de copil al restaurantului. În ciuda temerilor mele legate de dimensiunea zgârcită a mesei, scaunele înconjurătoare, de fapt fotolii în toată regula, s-au dovedit a fi suficient de comode pentru a primi copiii în ele şi a le anula orice potenţială tentativă de asalt asupra mesei şi a obiectelor de pe ea. Pentru cină am împărţit în patru două pizza, una „fără nimic” aşa cum îi place lui Horică, adică Margherita şi una cu parmezan şi rozmarin, model nou şi foarte delicios. Kiti, Felix şi cu mine am împărţit o salată din salată verde, roşii, ardei şi ceapă cam aşa: ceapă şi salată- Kiti, salată, ardei şi roşii- Felix şi ce-a mai rămas- eu. De fapt niciodată nu pot spera la ce a mai rămas dintr-o salată, atâta timp cât opţiunea de a lăsa ceva din ea este a lui Kiti. Aşa că rectific: pe măsură ce împărţeam din salată în stânga şi dreapta, mai ciuguleam şi eu când una, când alta. Iar Horică, înfometat după şcoală, nu a împărţit cu nimeni, i-am acordat acest drept fără tăgadă, o porţie arătoasă de penne cu parmezan şi pâine cu usturoi. La masă am povestit, mai exact ne-a povestit Horică întâmplări de la şcoală, nu există zi de şcoală fără întâmplări istorisite de el şi iată un motiv pentru a savura zâmbind cina în patru. Kiti înţelege stările noastre şi le onorează prin mimetism, aşadar am avut parte de o Kiti la fel de veselă precum rânjitii de fraţii ei. Kiti a reuşit chiar să facă prima ei comandă într-un restaurant, spunându-i chelnarului, când acesta ne-a adus apa, destul de clar, „apă”. Motiv pentru care băiatul i-a oferit un pahar cu apă. Felix a vrut să se asigure din nou că el este puiul meu, apoi, pupându-mă pe mână, mi-a spus, „te pupă puiul tău!”.

Apoi am dat fuga aproape la propriu într-un magazin, unde am stat destul de mult ca să alegem, întotdeauna mă sfătuiesc şi cu Horică, atunci când fac un cadou, cel mai potrivit cadou pentru Alina. Horia m-a ajutat să analizez argumente pro şi împotriva alegerii unui anumit articol, iar remarca lui, că ar fi cazul să-i cumpărăm Alinei o geantă, întrucât cea maro cu care mai vine pe la noi este de babă, aproape că m-a convins, însă am renunţat în favoarea unui jerseu tare şic prin croială şi mai ales culoare. Cred că i-a plăcut cadoul, de aceea suntem mulţumiţi şi bucuroşi pentru misiunea reuşită.

Am părăsit în bătaia duşmănoasă a vântului Băneasa şomping city, aşa cum îi zice Felix, iar tot el, vântul, l-a trezit destul de brutal din somnicul care-l învăluise în căruciorul său pe mezin. Ne-am aruncat cu repeziciune în maşina încălzită încă de peste zi şi am luat-o spre casă. Văzând podul încă încărcat de maşini am ales să intrăm în oraş pe strada Jandarmeriei şi bine am făcut, pentru că nu ne-a luat nici douăzeci de minute să trecem de piaţa Presei libere, iar la nouă şi un sfert am ajuns în faţa casei, de unde l-am luat şi pe tati care ne aştepta cuminte în maşina lui, evident, fără cheie de acasă.

Nu mai ieşisem la masă de mult doar eu cu copiii,  de aceea o păstrez ca pe o experientă foarte placută, pentru că îmi este nespus de drag sa ies cu ei oriunde. Dar parcă am mai spus-o o dată, astăzi!

Cum îşi începe Kiti ziua, un tic nervos şi un breloc

Nu este cel mai simplu lucru pe lume să stai întins în pat alături de Kiti. Asta însă doar dacă nu o cunoşti bine. În primul rând, trebuie să ştii că pe la orele dimineţii, atunci când cocoşii ne dau bineţe şi somnul este, în cazuri ca al meu, cel mai dulce cu putinţă, vei avea o trezire relativ brutală, din cauza zgomotului metalic al protecţiei de uşă care întâlneşte gresia în cădere, împinsă de Kiti. Invariabil, dimineaţă de dimineaţă. În secundele următoare uşa întredeschisă a dormitorului se izbeşte de perete şi Kiti plonjează ca o înotătoare în patul în care somnul s-a întrerupt fără voia sau controlul tău. De acum, să te ţii bine, patul se transformă într-o barcă pe o mare agitată, barca ce o loveşte fără milă din toate părţile, obligându-i pe vâslaşi să se ferească de eventualele lovituri primite. Cu o pernă, o inimă roşie cu două braţe de la Ikea, în braţele mele, mă protejez de picioarele lungi şi dispuse pe multe traiectorii ale lui Kiti. Cu toate astea mă simt foarte bine când îşi lipeşte obrăjorii rotunzi şi buziţele moi de faţa mea. Pentru că aşa îi place ei să stea, cuibărită cu fătuca peste a mea sau a lui tati. Iar corpuşorul ei de fetiţă, corpuşor în mişcare aproape continuă, îmi calcă braţe, picioare, trunchi, punându-mi sângele în mişcare ca intr-un veritabil masaj. Şi apoi, sincer, cui nu-i face plăcere un masaj? Mie, întotdeauna cu drag, iar astăzi, cu atât mai mult cu cât un junghi intercostal nu-mi dă pace.

Felix este supărat pe mine, altfel de ce mi-ar spune pe ton iritat, mami, niciodată mai vobesc cu tine, şi este supărat şi pe Kiti, fiindcă am un tic nevos si fiindcă îmi ia jucăria.

Tati nu-i acum acasă, o să se bucure să afle, când va veni, că am găsit uscătorul de păr pe care l-am căutat împreună disperaţi aseară prin toate locurile prin care orice om normal l-ar căuta într-o casă, până când părul lui Horica, proaspăt spălat, s-a uscat de la sine. Chiar dacă ştim că Kiti aruncă obiecte după calculator, nu ştim cum a ajuns la uscătorul de păr, al cărui loc este pe un dulap, pentru că, da, acolo l-am găsit, după calculator.

La finala turneului de tenis vremea a fost perfectă pentru jucatori, dar si pentru spectatori, jocul-destul de frumos, doar Horica a rămas dezamăgit şi cu mingea pentru autografe nesemnată de nici un campion anul acesta. S-a consolat cu un mic breloc în formă de miniminge de tenis montat deja la ghiozdan pe partea opusă celei de care atârnă brelocul-leopard.