Sunt bine, mulțumesc!

Sunt bine, mulțumesc. Se poate și mai rău, o spun cu toată convingerea, iată un motiv bun să afirm, sunt bine, mulțumesc! Când nu sunt bine, urlu ca fiara, de fapt devin o fiară inundată pe dinăuntru de adrenalină sau foc și pară, obrajii îmi ard, gura scuipă necuviințe, gâtlejul îmi flutură înfricoșător,…., deloc simpatic. Mă supăr pe fată, cred eu, ca măgarul din poveste; de ce ne urăște?, mă frământ neputincios, ca un aluat pus la dospit într-un borcan închis. Copila nu este generoasă, ea nu dă indicii sau le dă chinuitor de subtil, așadar rămân antipatică, mă mișc dezgustător în spațiile simțitoare din jur. Se simte pericolul în aer, eu însămi îl percep. Mă sperie mai tare fiara decât mă năucește pisicuța, realizez, ceea ce sporește frica. Mi-e frică de mine însămi. Mi-e frică. De mine. De răutatea mea, de prostia mea, de urâțenia mea, cu care nu doresc să mă obișnuiesc. Mi-e frică să nu mai pot să plâng, să ajung să urăsc, mi-e teamă că-mi dau feedback pozitiv care simt cum mă destabilizează. Caut soluții împotriva haosului în care fata ne obligă să ne recunoaștem. Dacă toată treaba asta ar fi o poveste spusă de Felix, s-ar găsi pe undeva un buton de rezolvare, cu siguranță. Dar nu, poveștile sunt povestite, iar haosul nostru trebuie trăit, trebuie trăit. Tânjesc după simplitate, iar spirala autodistructivă pe care uneori alunec este mult prea sofisticată ca să merite urmată. Încerc să nu mă mai supăr pe ea, să-mi pun mai puține întrebări imposibile, să fiu, simplu, să fiu. De-asta, vezi, zic că sunt bine, mulțumesc!

21015701_10213947543472783_561137125170459801_o

Ridicol, ca omul

Stau la birou cu fereastra larg deschisă către intrarea în casă a vecinului, cele două curți sunt despărțite de un gard scund din sârmă tapetat cu vegetație felurită tot mai deasă din fericire, fericire care n-are de-a face cu destul de obișnuita „rivalitate” a proximității, ci cu ordinea proprie a curții noastre care socotește la marginea gardului cu pricina un spațiu de joacă, cu masa de ping-pong, cu trotinete, biciclete, mingi, arc cu săgeți și altele, așadar fericire pentru că gardul pigmentat și parfumat de clorofilă mai ține din mingile rătăcitoare. Totuși el nu poate ține nimic din ceea ce Kiti își propune să arunce peste el (am zis deja că este un gard scund), uneori chiar și triciclete (!!!), noroc că mai ținem noi, ceea ce face ca după joacă să mai rămână la vecin câte un cotor de măr sau măr întreg, vreo șopârlă de jucărie sau tricoul de care s-a dezbrăcat Horică în timpul meciului de tenis ori un șlap sau chiar doi, în funcție de cât ne absoarbe activitatea pe care o facem. Iată-mă cum stau la biroul meu cu fereastra larg deschisă către vecinul-coș (față de care ne scuzăm și ne-om mai scuza până o crește și mai mare vegetația dintre noi), pe care îl văd pe după perdea cum culege un recipient de apă și îl aruncă cu of înapoi în curtea noastră, plasticul cade răsunător pe mochetă, oful vecinului ar putea fi mai degrabă îndreptățit dacă nu ar fi atât de răsunător, iar ăsta este chiar motivul pentru care m-am apucat să scriu, fiindcă ni se întâmplă și nouă să ne supărăm absurd pe Kiti când face nefăcute, de parcă nu am ști că înțelegem prea puțin din logica năucitoare a acțiunilor ei, ceea ce ar putea să ne cumințească mai degrabă decât să ne ridiculizeze, așa cum pe bună dreptate că ne face să arătăm, dar partea bună este că, dacă nu experiența, măcar timpul ne potolește pe lume, iar asta nu-i puțin lucru în favoarea timpului care tot trece.

20645357_10213806201219315_3690459264824770018_o

O piruetă

Unele peste altele, lucrurile și enervările zilelor s-au strâns în cea mai nefericită combinație posibilă în mintea ei deranjată de cele mai surprinzătoare nepotriviri, la fel cum se strâng deseori gândurile și umorile felurite în același câmp al spațiului virtual, desigur, s-a întâmplat la un moment dat inevitabilul, și-a atins un capăt, cum ating gimnastele periculos extremitatea bârnei dintr-o aparent simplă săritură, atunci și ea s-a dat neapărat peste cap, în felul ăsta sperând și în reconfigurarea aglomerării dinlăuntru, nu doar în salvarea pe care prefacerile o nasc. A început să meargă pe vârfuri în jurul copilei ei plângătoare până când copila a întredeschis bănuitor un ochi din grimasa nefericirii, apoi pe-al doilea, dar nu imediat, ci după ce ea, noua balerină, a încercat și-o piruetă. De atunci și până în zilele noastre, a continuat să îi danseze copilei, iar copila n-a amețit încă de fericirea de a i se dansa doar ei și numai ei.

Desigur asta i-a dat încrederea că fata va putea să urce, ba chiar să stea scurt timp pe scaunul stomatologic al bunicului ei, mai sceptic, dar și mâhnit să-și sperie sau îndepărteze nepoata scumpă. Si totuși, copila a venit, a urcat, a deschis gurița tremurătoare (poate și temătoare) și s-a lăsat în voia adulților din jurul ei (tatăl proiecta lumina reflectoarelor asupra ei, bunica și frații se minunau în culise), plângând ușor și resemnat și adunându-se din timp în timp cu speranță în poziție fetală acolo sus, în centrul atenției și iubirii unei lumi întregi de dansatori doar ai ei și numai ai ei.

18034824_10212699057821422_607591554_n

Din vârful pământului

Uneori vacanța de iarnă a ultimului an de liceu nu este ultima vacanță de schi împreună cu părinții și cu frații tăi, dar numai gândul că ar putea fi îi întristează pe amândoi frații. Sunt cu ei pe telescaun, iar soarele prietenos îmi dă imbold să sper. Om veni iarăși la anu’ la schi, doar că mai repede, în vacanța ta de viitor student, ce zici? Îmi dă imbold să sper, dar nu-mi dă dreptul să uit că atât copiii, cât și adolescenții, mai ales adolescenții, sunt prea ancorați în prezent cu trup și suflet, mai ales suflet, ah. Uit așadar și îi supăr fără să vreau pe amândoi. Felix plânge, mi-e teamă că-i îngheață lacrimile, dar ele nu îngheață niciodată când sunt autentice. Horia tace. Eu ce să mai zic, am zis-o. Unde este căciula Adidas scăpată de cineva în valea pietroasă adâncă, de sub noi, printre copaci, pe care o tot vedem de câteva zile încoace? O caut disperată cu privirea, știu că este pe-aici, dar nu o văd, să rămână nedescoperită de ochii mei îmi stă ca o sentință pe creier. Dacă nu dau de ea,…nu mă încumet mai departe, în același timp zăresc căciula. Uite căciula, strig ușurată, iar băieții, descoperitorii, încuviințează lipsiți de chef, adevărat! Adevărat, da, adevărată este și absența sincronismului sufletesc dintre noi, apoi am o revelație, în asta stă toată nepotrivirea dintre generații, în lipsa de concomitență emoțională. Adică nu că nu putem simți la fel, ci că timpii în care simțim la fel sunt defazați; prezentul adultului este ușor acrit de vremea ce a trecut, pe când cel al copilului clocotește de pasiune. Nu mă îndoiesc că prezentul se poate petrece ca un cântec monoton, imparțial și franc, fiindcă nu pot să nu mă gândesc aici, din vârful pământului, oare ce ar zice Kiti despre asta?

 

16754280_10212055464811999_1693967138_n

Codul roșu al sufletului nostalgic

Știu că trandafirii se pot tăia toamna târziu sau cum dă primăvara, eu prefer să îi păstrez neatinși peste iarnă, am sentimentul că floarea încremenită de frig îi ține plantei adăpost așa cum amintirile dragi ale timpului scurs ne țin sufletele sănătoase, am sentimentul că gerul de afară este amplificat de toată melancolia pe care o simte Felix înăuntrul mașinii acum, când pleacă la școală, o căprioară gingașă iese năucă din pădure, o vede Felix la ora trei, dar eu conduc cu privirea încăpățânat pironită pe ora douăsprezece, începe aerul să se încălzească în mașină, nici nostalgia nu mai este atât de prezentă, traficul este așteptat lejer cât mare parte dintre copii rămân încă în vacanță, nu recunosc în împrejurarea dată alt cod decât codul roșu al sufletului nostalgic de copil.

15975110_10211704770124851_7091491011922654306_o

Urban walking doi

Arareori mă plimb pe străzile orașului și-mi pare rău. Cerul de deasupra este greoi, înghesuit, ca gândurile depresivului, dar are totuși farmecul pierdut al firescului, este noiembrie. Nici strada pe care alegem să fim nu este una dintre cele mai frumoase, în plus, bate vânt rece și-mi umezește ochii. Sunt cu Felix și nu ne grăbim. Poate aș face o nedreptate orașului Praga să îl aduc în comparație, deci mai bine nu-l aduc, numai că o nebănuită congruență de stare îmi amintește de orașul de aur, tot un noiembrie, tot fără grabă și cu umezeală și bălți, același rece accelerat și, nu în ultim rând, veselia unui băiat să-mi țină de cald și bine. Felix crede încă în Moș Crăciun, de ce n-ar crede că s-a împrietenit cu porumbelul alb cu cizmulițe trei sferturi roșii. Eu nu mai cred neapărat în Moș Crăciun, dar îmi păstrez mereu o brumă de rezervă, îmi face bine să mă îndoiesc. Îl fotografiez pe celălalt mai mult, este ușor obraznic, dar îmi place îndrăzneala lui. Cum îmi plac și interacțiunile respectuoase dintre oameni. Mă bucură cei doi tineri părinți, ce-și plimbă gemenii nou-născuți, atunci când se apropie de mine cu zâmbete potrivite să mă întrebe ceva. Vorbim, schimbăm impresii, am știut eu că frumusețea urbană depinde și de noi. Întotdeauna le spun copiilor că prezumția de nevinovăție este premisa traiului estetic în comunitate. Suntem un mănunchi zâmbitor de oameni la clătităria ambulantă din stradă, de aceea am certitudinea că proprietățile absolut delicioase ale clătitelor divers construite după gust în fața noastră se vor întregi întru desfătare la prima degustare. Porumbeii citadini nu se mai sperie de mult de oameni și pisici, observă Felix bentița cu urechi ciulite a clătitarului.

14997059_10211056101508541_246909554_n

14976894_10211029271397805_7610110001433742686_o

14882167_10211039464332622_274063714086845915_o

 

 

 

Coțofana

Îi zicem Coțofana. La vreo 48-52 de ani, este o femeie înaltă, uscățivă, ușor adusă de spate, cu părul negru-negru, ținut într-o tunsoare de anii optzeci, nici lung, nici scurt, căzut în șuvițe drepte peste ochi și peste ceafă, contrastând cu pielea albă, de unde și porecla pe care i-a dat-o tata, mai în glumă, mai în serios, dar mai ales în ciudă, să vă spun de ce.

Acum este de notorietate faptul că Kiti se remarcă în aglomerări urbane sau nu neapărat, iar cum, fără a fi excesiv de modești, nouă nu ne place faima sau mai bine vâlva publicului sfătos, adesea ignorant, alegem la mare plajele mici, nu foarte căutate și chiar și pe acestea preferăm să ne construim mica noastră tabără undeva la marginile lor, astfel încât să nu creăm disonanțe din probabilul exces de sârguință al copilei noastre, dar nici deplină izolare eventualilor doritori de interacțiune socială dintre noi.

Dar fata trăiește marea, de parcă ar ști de unde venim pe lume, înaintează către lume, apoi se retrage timid înăuntru, iar trupul ei mimează dinamica tidală în pas apăsat, congruent cu cel al respirației, complet descoperit de sub controlul dependent al voinței. Cel puțin așa ni se arată, în nesfârșită fluctuație, adesea contradictorie și neapărat năucitoare. Până când.

Coțofana, deși lungană și costelivă, este, precum corvida ce a sugerat poreclirea, leneșă și sedentară, ea nu se mișcă din, nici în șezlongul ei fierbinte și nimeni nu se gândește să îi reproșeze ceva. Nici Kiti, până când, cum spuneam, îi observă pachetul strălucitor de biscuiți, de parcă Kiti ar fi acum o coțofană, chiar dacă corpul ei rotofei, plin și părul castaniu, scurt și ciufulit în veci n-ar putea aduce cu al unei coțofene.

Fac o paranteză. A fost un timp în care afluxul banalului biscuite înspre centrul copilei căpăta valoare spirituală, pentru că era în stare să facă să dispară încordarea sufletească, nu prin împlinire senzorială, deși cu greu s-ar putea nega dependența dispoziției sufletești de cea trupească, ci prin înlesnirea comuniunii cu noi, apropiații ei, datorită intensificării înțelegerii. Astăzi însă, biscuitele s-a ”despiritualizat” (sunt autoironică, să nu se înțeleagă altfel), el este un biet element din realitatea trivială a lumii, vulgar, anodin sau poate nu chiar complet neînsemnat.

Pentru că l-a văzut în mâinile Coțofenei, și l-a dorit, l-a voit, iar când voim ceva din realitatea trivială, evident, ne trivializăm, simțim mai simplu, mai superficial.

Kiti s-a apropiat în pas calm, în liniște (detaliu important, întrucât strigătul ei este pentru necunoscători intimidant) spre obiectul strălucitor, chiar dacă strălucirea este un termen exagerat sau figurat, cum se vrea, și a întins copilărește mâna. Atunci Coțofana s-a strâmbat la chip, n-a crăuit, dar și-a retras spre inimă pachetul de biscuiți, îndepărtând-o pe Kiti cu un gest explicit.

Deși Kiti s-a resemnat (hmmm, straniu!), porecla s-a cerut născută și pomenită, așadar s-a născut și, cum se poate observa, s-a pomenit și încă o mai face.

In continuare, Coțofana nu și-a dezamăgit porecla, ea a rămas încruntată de parc-ar fi ciugulit mereu ceva cu ciocul, speriată, ba terorizată de fluturele nostru neliniștit, dar inocent, cum până și Coțofana a înțeles într-un bun sfârșit. Sfârșit.

 

IMG_1255

Efharisto

Mi-am spus că dacă n-o să scriu cu mâna mea cuvântul ”mulțumesc” în greacă, nu voi reuși să-l țin minte, așa că îl scriu chiar acum, aici, ”efharisto”, cu accent pe o, repet, ”efharisto”, ce sonoritate frumoasă! Dimpotrivă, pentru ”mulțumesc”-ul sloven, ”hvala”, am sentimente opuse și paradoxale, pentru că deși îmi este familiar, mi se reprezintă în mai toate contextele lingvistice străine, așadar mă găsesc adesea mulțumind în slovenă, iar cuvântul în sine nu-mi cântă defel, este aspru și butucănos, încât mă uimește propria mea ținere de minte. O îndrăgostire sortită și una intempestivă. Între timp, până revin în împrejurări în care aș putea să mulțumesc în grecește (deocamdată este timpul siestei), spun că relaxarea noastră ar putea fi aproape la fel de relaxantă ca a voastră (uneori este astfel de la sine), dacă ne-am concentra mai puțin să o relaxăm. Dacă nu se înțelege ce tocmai am spus, aș putea trage concluzia că nu sunteți destul de relaxați, ha, glumesc. De fapt, spun doar că așa cum nu poți pretinde nici celui mai experimentat pescar din lume să prindă mereu peștele mare (ca să rămân în tonul de vacanță), nu ne putem nici noi forța la nesfârșit să ne menținem calmi (în vacanță). Nu mai vorbesc despre a-i impune Catincăi stăpânire de sine deplină. A nu se înțelege de aici că fata a provocat nefericirea cuiva, nu, nu. Nu! In afară de două-trei chiote de nemulțumire la începutul zilei pe o plajă aproape pustie, Kiti a ascultat pătrunsă marea din primul rând, ba s-a chiar amestecat cu ea din timp în timp. Acum doarme și sper din suflet că visează cum se scufundă fericit în valuri. Pe de altă parte, un astfel de vis ar putea s-o nefericească la trezire, iar scriind asta, îmi amintesc că adeseori Kiti se trezește nefericită din somn. În ciuda nefericirii acesteia trecătoare, gândul că somnul i-ar putea fi plin de visare mă mângâie. Nu cred că sunt egoistă, în definitiv, nefericirile copilei sunt totodată și ale noastre, așadar iată un schimb cinstit de fericire/nefericire, un echilibru sănătos de stare sufletească, deși un pic întârziat. Mulțumesc sau, mai bine, efharisto, fiindcă cântă cocoșii la ferestre.

13680232_10210173831332338_1435322651106246370_o

Note de vacanță

Felix nu are la fel de multe kilograme câte avea Horică la aceeași vârstă și nu are nici curajul fratelui său de a interacționa cu oamenii, dar observ că se înghesuie în brațele bunicului exact cum o făcea Horică, așezat pe un genunchi, cu capul aplecat peste al bunicului, cu un braț în jurul gâtului lui și cu mâna celuilalt braț îmbrățișându-i un antebraț.

Horică pescuiește jumătate din timpul pe care îl petrecem la malul mării, dar astăzi stă ceva mai mult, pentru că intră în vorbă cu un pescar experimentat, un grec cu vârstă onorabilă, care îl place și îi dă sfaturi prețioase, în timp ce Horia își amintește de cunoscutul roman Bătrânul și marea și are motive s-o facă, întrucât bătrânul îl cheamă la el să-i dea o montură specială; când Horia refuză să-l însoțească, fiind așteptat la bază, pescarul îl liniștește și îi promite înțelegerea noastră, a părinților, intuind că noi cunoaștem însemnătatea experienței și că vom aprecia lecția-fulger de pescuit marin.

Deși conduc de mulți ani, astăzi înregistrez un gol de practica șoferitului atunci când plec cu mașina pe drumul șerpuitor, abrupt de munte, ca să-l iau pe Cătă, țintuit în loc de o dublă pană la bicicletă, mă descurc, bineînțeles (conduc de mulți ani), dar încă mă întreb care este viteza optimă pe care trebuie s-o imprim motorului ca să urce eficient mașina.

 

 

IMG_1098

Plictiseală

Citisem la un moment dat titlul unui articol despre binefacerile timpilor de plictiseala a copiilor, dar n-am avut destulă curiozitate să trec de titlu. Felix nu se plictisește în fața televizorului la desene animate. Se duce regulat la bucătărie cu un castronel pe care-l umple cu cereale, caise, prune, mai târziu o înghețată; le mestecă fericit, cum singur ar spune, dacă s-ar vedea. Întâmplător, ia ultima îmbucătură exact în clipa în care iau eu seamă de timpul scurs; îl ”promptez” să schimbe măcar canalul. Îl schimbă, iar în fața ochilor i se deschide o gură uriașă de prădător marin, despre care spune că îl înfricoșează. Se așază la masa din sufragerie plictisit, dar nu recunoaște plictiseala, dă vina pe frica de rechini. Îi propun să deseneze, fiindcă, oricare ar fi motivul nefericirii sale de moment, desenatul îl poate binedispune. O face, i se pare extrem de amuzant să îl imagineze pe rechinul nemilos ca flautist într-o orchestră subacvatică. Apoi ne desenează pe noi și mi se pare că surpinde coerent în portretele sale câteva trăsături. Până plecăm să înoate puțin, nu se mai plictisește.

 

13680716_10209978551330460_6287671763009497386_n

Simplitate

Ritmul vieții rămâne destul de alert și în vacanță. Pe șosea, când depășesc lanul de floarea soarelui, aproape că nu am vreme să îmi fotografiez florile preferate ale verii. In ciuda ritmului alert sau poate tocmai de-asta, traficul este de nesuportat; măcar florile par să se răsucească ușor după noi. Kiti înflorește în zâmbete și drăgălășenii. Când exagerează cu cele din urmă, devine năucitoare. Tabloul emoțiilor ei este simplu și viu, precum cromatica estivală. Viața nu este neapărat complicată, nu vara. Dar este suficientă o sperietură, ca să se complice. Felix ajunge la trista concluzie că înotul nu trebuie să existe. De fapt, concluzia nu ar fi necesar tristă, dacă Felix nu s-ar întrista. Pentru ca să se bucure că înoată, lucrurile în jurul său ar trebui să rămână simple și transparente ca apa din bazin. Mulți îi spun răsfăț, dar prea puțini nu se complică cu vanități. Doar matematicile superioare au dreptul la complexitate. Horică nu mă contrazice.

13613332_10209971841922729_3034255991506103198_o

Înljubliți

O săptămână într-una dintre acasele primelor noastre tinereți, Ljubljana, orașul iubirii. Copiii sunt mari acum, dar am grijă să își adune în pași mici, negrăbiți amintirile, difuze astăzi, mai degrabă sub formă de senzații, decât concretă. Un schelet atârnat într-o colivie, simbol al cafenelei dintr-un subsol răcoros de la marginea Ljubljanicei, este madlena lui Horică. Felix visează că își amintește și visează frumos, dar este îndreptățit să-și amintească, fie și în vis, fiindcă este legat prin naștere pe vecie de locul ăsta. Mai mult decât atât, (re)cunoașterea îl face să pară iarăși crescut subit. Iar Kiti, o, Kiti, ea face o încântătoare echilibristică printre toate fricile ei grele și, deși o face cu încordarea necesară, nu-i lipsește înțelepciunea de a fi îngăduitoare. Cuminte își găsește ritm sănătos de respirație, din crisalidă o atingere magică o trece într-un gingaș fluturaș, adesea pe umerii fraților ei. Și mai suntem și noi doi, încă tineri, desigur, fiindcă ne înconjurăm de toți copiii, bunînțeles melancolici, dar și bucuroși să ne regăsim după ani într-un balsam de senzații și arome terapeutice, pentru că timpul trecător nu este doar necruțător, el este, așadar, vezi bine, și prietenos.

13584669_10209891694639097_1597837833884451737_o

Printre altele, acasa copilăriei

Îmi privesc fotografiile adolescenței cu mult mai multă îngăduință decât am făcut-o până acum. Sunt aceleași, bineștiutele, amestecate într-o cutie mare de carton, fac o împletitură dezordonată ce sfidează timpul riguros, până la urmă cu toatele sunt numai un prezent, prezentul emoționant al rememorării de-a valma. Mi se prevestește încă de ceva vreme sentimentul de toleranță față de propria-mi imagine adolescentină reflectată în cele câteva fotografii peste care dau, îmi revin în minte mai multe vise visate de curând, în care se petrec întâmplări imposibile din perspectiva timpului continuu curgător, eu-liceana alături de liceanul prezent al vieții mele, apoi înțeleg că bunăvoința cu care mă surprind dăruită, aceea care mă predispune la admirație mai degrabă decât la dispreț, vine natural din iubire și dorință de împăcare, a mea cu iubiții lumii mele care mă schimbă schimbându-se și a mea cu mine cea schimbată. Frumusețea ubicuă a adolescentului oricărei vremi merită descoperită și cinstită de dragul lui și al celui care-o caută. Paradoxal, în vreme ce timpul curge neîngăduitor, tot timpul, cel trecut al amintirilor, dar și cel prezent al momentului imediat trecător mă transformă într-o mamă (momentan) indulgentă. Din fericire, descopăr că îngăduința nu are caracter compulsiv, însă are inerție. Cred că din motivul ăsta scriu acum.

13071884_10209427780881543_7235284467702236536_o

Respectabil

Băieții intră respectabil în vacanță, pe ploaie, cu o mică umbrelă sub care să încăpem toți trei, vin vrând-nevrând la mitingul din fața Ministerului Sănătății, organizat în sprijinul persoanelor cu autism. Expresia ”persoane cu autism” este coarda lor simțitoare, cum am mai spus odată, ca excentrica lor surioară să fie mai mult decăt o simplă și neînsemnată persoană cu autism, depinde și de ei, de căt civism pot demonstra încă de la vârstele lor fragede. Mă simt (ușor neîndreptățit) ca eroina interpretată de Sandra Bullock într-un film-siropel, gata să-mi îndemn copiii să se întindă cu trupurile pe asfaltul ud pentru o cauză nobilă, totuși nu este nevoie decât să coborâm de pe trotuar în ploaie, acestea sunt regulile mitingului, iar jandarmul de serviciu ține categoric să le respectăm. Ca să nu înghețe stând în ploaie, trimit copiii după țigări și cafea pentru o doamnă, după biscuiți și ciocolată pentru cine va dori, apoi, când așteptarea devine mai greu de suportat, îi trimit la magazinul de instrumente muzicale din apropiere, fiindcă acesta este oricând un loc plăcut și interesant. Între minutele cât lipsesc din adunare, copiii ascultă discuțiile adulților despre copiii lor cu autism, mereu îi îndemn să caute frumusețea sau bucuria din întâmplările pe care le aud povestite, mai degrabă decât tristețea, un sentiment prea ușor de stârnit celor necunoscători. Uneori, chiar și lor, copii crescuți cu autismul în bătătură, tristețea le este mai la îndemână, dar asta se întâmplă în special când întâlnesc năravuri necunoscute, la alți copii cu autism. Îi văd că zâmbesc la un moment dat, (dar ei zâmbesc și la multe alte momente date), zâmbetele lor, care îl îmbrățișează pe al meu, îmi dau o stare de bine, în ciuda ploii și a spatelui care se lasă simțit.

Ca o undă de șoc, la loc

Vacanța pentru copii începe promițătoare ca existența undelor gravitaționale, apoi, când aproape se sfârșește, dispare în ea însăși nefiresc de fulgerător, de parc-ar fi o gaură neagră, densă și atrăgătoare, zilele nu pot fi decupate din memorie, de exemplu lui Felix răsalaltăieri îi pare un exponat bătut în cuie într-un muzeu al amintirilor antice, (măcar ajunge acolo), vacanța se săvârșește într-un fel straniu până la urmă, violent ca unda de șoc începutul se îndoaie de-și atinge coada, atât și nimic mai mult până data viitoare.
12747260_10208734398467416_6025069569208991006_o

Culmi

Sus, pe telescaun, ne odihnim picioarele de orășeni câmpeni consumate acum de orice grai și admirăm munții, munții frumoșii și supremii, căutăm cu ochii ființele misterioase ale căror urme din zăpadă sunt singurele indicii ale existenței lor pribege, motive de poveste, compătimim sincer un versant ciuntit pe de-a-ntregul de creația-i coniferă, trunchiurile în cioturi încurajează imaginația, butucii-iepuri și butucii-căprioare sunt cei mai atrăgători, țop-țop, gând vesel dă creșa brăduților, Tom-Degețeii verzi de-a pururea, bătrânii lor de peste drum și vale, înalți, cu trunchiuri chelite zăbrelesc prezumțios coastele necucerite ale muntelui, picioarele de orășeni câmpeni sunt gâdilate pe dinăuntru, este semn fidel al apropierii de culme, o culme a fericirii și așa ar putea arăta.
12698361_10208728834728326_6143260830106942306_o

Picurături de zi

După ce dimineață a schiat neînfricat o vreme, Felix s-a dat peste cap să schieze ceva mai temător și a schiat; după ce s-a dat peste cap. N-a plâns decât mai târziu, când a crezut că a fost certat. N-a fost și n-a mai plâns. Dupăamiază a cerut niște felii de chec, s-a așezat lângă Bicu și i-a cerut să-i spună povești cu Kek Dieter, un coleg de-al meu din clasa întâi. Acum nu se simte în formă bună pentru a-și face temele, dar măcar spune că îi este dor de doamna învățătoare. Tata își amintește cum îl întâmpina Kek Dieter de fiecare dată când se vedeau la garaj, ”nenea doctoru, ce face Miahela (adică eu)?”, Kek rămăsese repetent într-a-ntâia. În casă la Gerlinde este liniște și inactivitate, doar la ferestre norii se mișcă unii într-alții, miros a ninsoare. Kiti râde mulțumită, cu coșulețul ei galben în brațe, ceilalți citim sau moțăim laolaltă. Felix își mănâncă feliile de chec și abia așteaptă să își reamintească neînfricarea.
12711269_10208711517015394_6050042502172170527_o

Oscilații

Telescaunul se oprește brusc și începe să penduleze amenințător de sus în jos, din față în spate, eu strâng ferm bara de protecție în mână și-mi caut reper îndepărtat din privire. Nu-mi mai pot recrea starea de exaltare pe care legănatul mi-a dat-o în toată copilăria, dimpotrivă, oscilațiile trupului se simt ca disconfort teribil, mi-e frică de vertij. Băieții devin melancolici, cum ne-am fi împărțit pe cele patru locuri ale telescaunului dacă Kiti ar fi schiat cu noi, dar împărțirea noastră pe lift n-ar fi fost o problemă grea, desigur, cel puțin nu mai grea decât împăcarea copiilor cu absența fetei de pe pârtie, mă rog. Telescaunul nu mai pendulează, iar până în vârful muntelui trecem de la visare melancolică la veselie iscată de născocirile lui Felix care-l ”vede” pe Spotu coborând cu schiurile direct pe ghețar, ceea ce este de-a dreptul neliniștitor.
IMG_1789

Cu simpatie despre melci

Astăzi, prima zi de școală, Felix întârzie. Dacă aș fi în locul lui, m-aș neliniști. De fapt mă neliniștesc fără condiția de mai înainte, deci nu contează covârșitor pentru starea mea cine întârzie. Eu cred că undeva, înaintea noastră, s-a întâmplat un accident. Felix crede că o trupă de melci traversează strada în grabă mare, ca să nu întârzie la serviciu, și de-asta stăm pe loc. Care serviciu, mamă, melcii lucrează de-acasă, îi spun, fiindcă știu ce înseamnă să-ți (con)duci casa în spinare. Da, știu, dar melcii ăștia sunt colegi cu tati, lucrează acolo și sunt cei mai buni lucrători, după tati. Bine, măcar știm cum stăm. Kiti nu se mișcă niciodată ca melcul; fără discuție, nici melcul n-are agilitatea fetei nici în vis (asta cu visul este o presupunere, desigur). Ca atare, Kiti n-ar trebui să întârzie vreodată și nici n-o face, dar asta n-are nici întâmplător legătură cu iuțeala copilei. Ce o poate împiedica pe Kiti sunt propriile ei hohote de râs, fiindcă, se știe, energia necesară râsului în hohote se suprapune peste energia cinetică, micșorând-o pe cea din urmă. Deși râde în hohote nesfârșite ca valurile la țărmul mării, Kiti nu întârzie astăzi la școală, microbuzul ei trece cu mult timp înaintea trupei lui Felix de melci. Horică este prea blazat ca să-i pese de moluște și întârzieri, deci nu-i pasă sau se preface. Dacă se preface, o face bine, iar masca indiferenței  se va usca și va cădea vreodată. Deocamdată ne cade începerea școlii direct în spinare, brutală și grea, ca îmbulzeala din autobuzul studenției mele.

FullSizeRender-007

Rămâneri

Trei zile din vacanță rămân. Rămâne să îl ajut pe Felix să pună la punct tabla înmulțirii. Atâtea socoteli, atâtea confuzii, atâtea smiorcăieli! O sută. Rămâne și gerul, tot cam trei zile. Ca teroarea. Tabla înmulțirii rămâne însă. Are mai puține șanse să dispară decât are pâinea să dispară de pe masa omului. Pentru altă comparație n-am inspirație. Toate zăbovesc câte o vreme sau vremurilor. Chiar și vorba zice că graba strică treaba. Totuși, există cazuri când graba previne degerăturile. Catincai îi îngheață degetele de la picioare, așteaptă mult prea mult în frig; nu-i vina ei, nici a noastră. Ne grăbim nimerit. Acasă rămâne în camera ei caldă și parfumată într-un calm indefinit. Rămâne să-l tulburăm, timpul nu rămâne pe loc, este târziu. Graba, în cazul ăsta, nu doar că nu strică treaba, ci o construiește cum se cuvine. Doar patru minute peste întârzierea ultimului întârziat trebuie să o aștepte copiii în microbuz în dimineața asta. Rămâne desigur să îi fie scuzată întârzierea excepțională. Nu sunt de acord că excepția confirmă regula. Dacă întârzii o dată nu înseamnă că ‘nu întârzii niciodata’ devine o afirmație mai puternică prin valoarea ei de adevăr. În schimb, îmi confirmă faptul că în prezența principiilor, viața are șanse mari să devină pe alocuri excepțională. Ah, și principiile sunt principii doar dacă rămân.

Lupul de Mare

Pe terasa tavernei Thalassa Lykos (Lupul de Mare), așezată la malul limpede al mării, pășește un grup de vreo patru-cinci persoane. Taverna nu are prea multe mese, de fapt sunt exact atâtea între câte Eugenios, chelnerul, un grec tânăr, la vreo douăzecișicinci de ani, arătos, purtând mereu un zâmbet prietenos pe față, aleargă cu folos. E drept, se întâmplă uneori să primească un ajutor punctual de la patroana localului, dar în cele câteva zile la rând, de când mâncăm aici, doar o dată am văzut-o pe aceasta aducând o farfurie, iar atunci Eugenios a părut să o mustre din privire pentru gest. Noi suntem de obicei printre primii clienți ai dupăamiezii, poate obiceiul localnicilor de a servi prânzul mai târziu sau poate nerăbdarea noastră de a savura preparatele mediteraneene din meniu să fie cauza, oricum locul este un umbrar artificial eficace, arșița miezului de zi se stinge dusă de briză în apa mării de sub noi, așadar este timpul nostru potrivit pentru a mânca. Savurăm, fiecare după gust și îndrăzneală, diversele platouri propuse, totodată vorbim, râdem, ne simțim bine, fiindcă bunăstarea este înlesnită acum, după orele dimineții, în care trupurile s-au răsfățat cu băi de soare și mare, iar gândurile sunt oricum departe de temele obișnuite. Un alt grup de la o masă alăturată îmi atrage atenția. Un adolescent sau poate tânăr adult vorbește pe ton răstit, emite vorbele sacadat și arată vădită stângăcie în coordonarea respirației cu sunetele pe care se străduiește să le enunțe. Tânărul este afectat de o anumită dizabilitate care implică cel puțin o disfuncționalitate motrică, întrucât unul dintre însoțitori, poate mama lui, îi pregătește cu grijă fiecare îmbucătură, pe care i-o servește direct în gură.

Caut să evaluez cam de câtă discreție au persoanele cu dizabilități și însoțitorii lor nevoie, astfel încât aceștia să nu sufere nici dintr-o prea insistentă atenție, dar nici din ignoranță și lipsă de empatie, întrucât mă observ pe mine însămi, cea din interior, dar și cea din exterior, aflându-mă într-o subtilă inadecvare, mai ales când mă surprind, chiar dacă în intimitatea gândului meu, ascultând stăruitor semnele indiscrete ale dizabilității tânărului din preajma mea. Știu, desigur, că intențiile îmi sunt pe deplin justificate de emoționarea pe care inevitabil o trăiesc, însă percep între cele două tipuri comportamentale dihotomice o fină și înșelătoare limită.

Kiti ocupă un loc privilegiat, un cap al mesei. Ea îl are la mâna stângă pe Bicu, iar la mâna dreaptă, pe mine. Iată o dispunere convenabilă, măcar din punctul ei de vedere (nu că ar fi singurul care să convină), aportul de hrană și afecțiune este astfel asigurat. Fata se simte bine, iar zâmbetul rotund de pe chip stă mărturie. Uneori chiuie de bucurie, chiuielile ei sunt triluri armonioase și familiare pentru urechile noastre. Alteori cântă sau are câte ceva de spus pe limba ei; și cântările și vorbele ei ne sunt familiare și dragi. Însă știu că altora întregul ei repertoriu de vocalize, râsete și chiuieli le poate părea cel puțin straniu, dacă nu chiar supărător. Iată-ne astfel, în calitate de companioni ai fetei, în postura de a deveni centrul atenției mai mult sau mai puțin discrete a celor din jur. Se poate trăi cu asta. Ba mai mult, în măsura în care o persoană este înzestrată cu caracteristici ale personalității histrionice, se pot trăi chiar pasional asemenea momente. Pe de altă parte, familiaritatea pe care repetarea unei întâmplări o naște este de bun augur, așadar noi, cei găsiți în posturi inițial stânjenitoare, avem oricum premise favorabile să trăim împăcați clipele de indiscreție ale oricui.

Observ că, privită din exterior, problema tânărului de peste masă pare mai dramatică decât a copilei noastre, pur și simplu prin prisma familiarității față de manifestările autismului fetei, nicidecum comparând punctual simptome sau disfuncționalități. Iau această observație ca pe o promisiune de optimism și încredere că viața este frumoasă. Aceasta nu are de a face cu expresia românească, să moară și capra vecinului, ci este doar o confirmare a adevărului că omenia ține covârșitor de cunoaștere, cu cât te cunosc mai bine, cu atât am șansa să te îndrăgesc mai mult.

Jurnal de bord. Kiti

Pregătirile. Pe nesimțite, din punctul ei de vedere, întrucât se întâmplă într-o bună și suficient de încăpătoare dimineață, cât Kiti își vede de treburile de la școală. Am grijă să o avertizez, atenție, urmează o călătorie, însă nu insist, așa cum nu insiști despre viitor, când îi vorbești unui copil mic, eminamente un receptor al timpului prezent.

Plecarea. Fără timpi de gândire, lamentări sau proteste, nu că acestea ar fi locul nostru comun, ci pentru că se pot strecura uneori printre momentele de trecere de orice fel. Așadar fără, plecarea fiind programată imediat după orele de la școală ale copiilor. Doar picioare înghețate.

Drumul. Lung, din trei bucăți, străbunica întreabă îndreptățit, cât de minunat este locul pentru care călătorești șase zile, ca să te bucuri doar cinci de el, iar noi preferăm să zâmbim, ce știi tu, bunico? Copila călătorește în mașină între mine și bunic, rezistă exemplar, n-are timp de plictiseală. Nici noi, ceilalți, Kiti este foarte amuzantă când, excesiv de iubitoare, îl trage pe bunic de păr și își mai exersează pe el lovituri din „arta mâinilor goale”. Cum se întâmplă adesea, drumul devine mai lung la întoarcere. Evident, nu doar pentru ea. Acum, câteva ruperi de nori peste starea de acalmie. Totuși, fără furtuni. Deasemenea, fără cizme în picioare.

Cabana. Ca de fiecare dată, acomodare instantanee, mereu surprinzătoare. Kiti cucerește intersecția perpendiculară a canapelelor din camera de zi, în colțul respectiv își găsește reperele pentru o poziție echilibrată a corpului ei în spațiul nou. Fără perne decorative. Locul devine, pe măsură ce trec orele, tot mai sigur, îl cercetează și îl găsește confortabil în mai multe zone. Nu se întâmplă la fel în decorul rustic din afara casei. Kiti refuză cu obstinație să mai iasă, priveliștile montane feerice îi sunt accesibile numai prin fereastrele casei în mare parte din timp, dar și nemijlocit, doar pentru câteva zeci de minute zilnic, când o aruncăm pur și simplu afară. Încetează să protesteze de îndată ce reușesc (cu greu) să îi aduc haina pe ambele brațe. Este pragul ei de încăpățânare care, odată trecut, ne permite să îi oferim cizmele spre încălțare. Pornește la plimbare senină, ca și cum nimic n-ar fi împiedicat-o să colinde bucuroasă străduțele liniștite și curate ale orășelului alpin. Nici ea, nici bunicul nu poartă căciuli, deși bunicul tot încearcă să o țină pe a lui pe cap. Renunță după ce i-o zboară Kiti în mijlocul drumului. Nu înțelegem prea bine, dar ne supunem. Fac o paranteză să spun că necesitatea supunerii noastre în fața capriciilor fetei are costuri, uneori dureroase, de exemplu atunci când începem să ne simțim evitați. Preferăm să ne delectăm cu partea bună din asta, în cazul de față, comicul situației.

Timpul. Curge în paralel cu limpezimea cerului de început de februarie. Senin în cea mai mare parte. Începe să se simtă un vânticel de nord abia către ultima zi, dar afară este tot mai cald, pe pârtiile de schi apar curajoși în tricouri. Soarele strălucește încă și în casă, doar din când în când o ciupește. Este timpul. Tragem ușor de el, însă când o strânge, pare că i-ar fi foame. De aceea are comportament compulsiv la masă. Timpul pentru a porni către casă sau pentru o bucată de chec. De fapt, alegerea nu este alegere. Se înțelege de ce i se rotunjesc obrajii și burtica. O ținem relativ bucuroasă, la asta participă și băieții.

Acasă. Acasă este acasă, ca în home, sweet home. Slavă Domnului!

 

Perspective

Tati, Felix, apoi eu, ordonați în linie șerpuitoare, o linie îmbrăcată extravagant de zig-zagurile lui Horica, cu toții coborând muntele în alunecare lină, lăsându-mi o impresie incompletă de mângâiere, cu o întrebare sau mai multe, oare Kiti ar putea schia și dacă ar putea, cum s-ar ordona ea în desenul nostru, în linie sau mai degrabă în rotocoale? Neavând însă acces la răspunsurile cerute, îmi propun să o scot pe Kiti de pe schiuri, în definitiv, pe lângă masele impresionante de schiori, din dreapta, centrul și stânga noastră, se perindă o seamă de neschiori, cu o aceeași bucurie pe fețe ca a celorlalți, apoi cu încălțăminte cert mai confortabilă, un amănunt departe de a fi superfluu în cazul nostru. De fapt, observ chiar în această clipă că amănuntul (acest substantiv își merită articolul hotărât) apare subit ca unul dintre răspunsurile nedeslușite, deoarece îmi zic, cum ar putea tocmai Kiti, această ființă atât de prețioasă în căutarea senzației depline de libertate a picioarelor, să primească supusă o atare oprimare a extremităților ei, emancipate prin excelență. Alunecarea pe zăpezile Pământului nu pare, în acest caz, făcută pentru ea, cum nu pare pe de-a-ntregul nici norul nor în fotografia de mai jos.

Spaima crește odată cu lungimea pantalonilor

Este o dimineață rece de august târziu. Prin fereastra dormitorului, întredeschisă aproape toată vara, pătrunde, cu un șuierat discret și în valuri răcoroase, vântul. Toți dorm în jurul meu, chiar și pe cățeaua Xoco o văd prin perdea strânsă încolăcit în ea însăși, ca să-și țină de cald, dormind pe asfaltul încă încălzit după atâtea zile fierbinți. Nu începe astăzi școala, însă noi ne testăm îndrăzneala de a lăsa căldura mângâietoare a păturii, pentru a ne ține de programul propus al ultimelor zile de vacanță. Aș putea să spun despre mine că sunt curajoasă, dar, de fapt, așa îmi stă în fire, să nu pot să dorm mult dimineața. Pe strada noastră nu circulă mașinile. Ele doar își aduc stăpânii la casele lor, apoi îi transportă către diverse locuri. Câteodată, prin fața casei, trece câte o căruță trasă de cai, mânați pe cărare bătută către pădurea din zare. Aud în același timp cu Xoco, de peste lac, tropăit de cai. Câinele începe să latre nestăpânit, doar este câine, iar larma hămăielilor sale pătrunde brutal, dar punctiform, ca acul în profunzimea pielii, în liniștea de după noapte. Intensitatea sonoră crește progresiv dimineața: tropăitul unui cal declanșează lătratul unui câine, care provoacă alt câine să latre, după care corul de lătrături se propagă pe cărări aeriene bătătorite de sunete peste lac, în vale și după deal, pădurea întoarce amplificat și îmbogățit cu fâlfâit de aripi cântecul zorilor, timp în care pragul de percepție a liniștii crește, iar pasul decisiv către starea de trezie este gata făcut. Restul este doar mângâiere și joacă, precum în orice proces natural complex, cu ale sale trei faze, întâlnirea, cunoașterea și acceptarea. (…) Horica își caută pantalonii de trening. Ordinea din dulapul său, ajunsă la râvnita stare a absolutului, îi întinde capcane băiatului cocoloșit. Îmi cere ajutorul, însă eu nu-mi pot înfrâna răspunsul trăirii de spaima, de trecere implacabilă a verii, izbucnesc doar simbolic, ‘nu, nu este încă vreme de pantaloni lungi’. E august, e vară, chiar dacă teoretic vara s-a dus, nu știi ce soare arzător ne așteaptă peste zi? Felix, întotdeauna copilul care-mi ține partea, îmi alină durerea, ‘mami, eu îmi iau pantalonii scurți, să știi!’ Horica se încăpățânează mai mult fiindcă își respectă vârsta, vârsta rebeliunilor, decât din alt motiv, însă aparenta dispariție a pantalonilor săi lungi ne este tuturor convenabilă. Băiatul găsește motiv temeinic de a nu își ține hotărârea, iar eu, ooo, eu, eu expir ușurată, staționând în iluzoriu-mi și patimașu-mi devotament față de vară.