Stâng

Nu aflasem dis-de-dimineață că astăzi se celebrează ziua internațională a stângacilor, atunci când am observat noul model de traiectorie pe care Kiti urma să o tot descrie și descrie parcă la nesfârșit până la finele zilei de plajă și când am constatat că ia mereu numai cu mâna stângă câte un pumn sănătos de nisip din mare pe care îl întinde neapărat și implacabil pe antebrațul ei drept și am legat preferința ei de a apuca nisipul cu stânga de obișnuitele ei acțiuni repetitive „domestice”, executate, desigur, cu mâna stângă, ceea ce m-a determinat să exclam, cred că Kiti e stângace, iar pe Felix să se entuziasmeze în unison frățesc, Kiti este primul om stângaci pe care îl cunosc. Așadar, fără să fim realmente convinși de „stângăcia” copilei, n-avem nimic împotrivă a o celebra cu drag și dor nealinat față de tainicul ei sine, stângaci sau nestângaci, și astăzi.

Pe de altă parte, mi-ar plăcea să ajung să cred că inepuizabilele ritmicități și înverșunări cu care Kiti ne amorțește atunci când nu ne smintește mințile (cu tot ajutorul și asistența de care dispunem fericit câteodată) sunt expresia dorinței sale de ordonare și înțelegere a lumii pe care noi i-o arătăm, nu niște banale repetiții mecanice determinate de diverse disfuncționalități neurologice. Nu spun însă deloc că nu mă găsesc adesea o visătoare.
39086599_10216856170786648_16193860656955392_o

Înspre

M-am tot gândit la avântul pe care călătorul simte regulat să și-l ia către noi și noi destinații, pe cât posibil exotice și necunoscute, la ce caută el pribegind din loc în loc și cât de împlinitoare îi sunt atingerile tangențiale de cunoaștere și recunoaștere ale lumii, iar gândul trezește cinicul din mine care se întreabă, pentru ce atâta risipă de energie și resurse, când tot universul știut și neștiut este replicat sub nasul nostru, aici, în propria noastră ființă, atât de tainică, de-a dreptul legendară. Desigur că pășirea înspre exterior dă senzația înșelătoare, dar dulce și amețitoare de urcare, pe când înăuntru crezi că nu poți decât coborî. Dar noi înșine suntem o întreagă lume misterioasă, așa că mă aștept să scap subit de infuzia de cinism și s-o iau din loc.

 

37288331_10216636515415401_1999575758988640256_n

Sunt bine, mulțumesc!

Sunt bine, mulțumesc. Se poate și mai rău, o spun cu toată convingerea, iată un motiv bun să afirm, sunt bine, mulțumesc! Când nu sunt bine, urlu ca fiara, de fapt devin o fiară inundată pe dinăuntru de adrenalină sau foc și pară, obrajii îmi ard, gura scuipă necuviințe, gâtlejul îmi flutură înfricoșător,…., deloc simpatic. Mă supăr pe fată, cred eu, ca măgarul din poveste; de ce ne urăște?, mă frământ neputincios, ca un aluat pus la dospit într-un borcan închis. Copila nu este generoasă, ea nu dă indicii sau le dă chinuitor de subtil, așadar rămân antipatică, mă mișc dezgustător în spațiile simțitoare din jur. Se simte pericolul în aer, eu însămi îl percep. Mă sperie mai tare fiara decât mă năucește pisicuța, realizez, ceea ce sporește frica. Mi-e frică de mine însămi. Mi-e frică. De mine. De răutatea mea, de prostia mea, de urâțenia mea, cu care nu doresc să mă obișnuiesc. Mi-e frică să nu mai pot să plâng, să ajung să urăsc, mi-e teamă că-mi dau feedback pozitiv care simt cum mă destabilizează. Caut soluții împotriva haosului în care fata ne obligă să ne recunoaștem. Dacă toată treaba asta ar fi o poveste spusă de Felix, s-ar găsi pe undeva un buton de rezolvare, cu siguranță. Dar nu, poveștile sunt povestite, iar haosul nostru trebuie trăit, trebuie trăit. Tânjesc după simplitate, iar spirala autodistructivă pe care uneori alunec este mult prea sofisticată ca să merite urmată. Încerc să nu mă mai supăr pe ea, să-mi pun mai puține întrebări imposibile, să fiu, simplu, să fiu. De-asta, vezi, zic că sunt bine, mulțumesc!

21015701_10213947543472783_561137125170459801_o

Ridicol, ca omul

Stau la birou cu fereastra larg deschisă către intrarea în casă a vecinului, cele două curți sunt despărțite de un gard scund din sârmă tapetat cu vegetație felurită tot mai deasă din fericire, fericire care n-are de-a face cu destul de obișnuita „rivalitate” a proximității, ci cu ordinea proprie a curții noastre care socotește la marginea gardului cu pricina un spațiu de joacă, cu masa de ping-pong, cu trotinete, biciclete, mingi, arc cu săgeți și altele, așadar fericire pentru că gardul pigmentat și parfumat de clorofilă mai ține din mingile rătăcitoare. Totuși el nu poate ține nimic din ceea ce Kiti își propune să arunce peste el (am zis deja că este un gard scund), uneori chiar și triciclete (!!!), noroc că mai ținem noi, ceea ce face ca după joacă să mai rămână la vecin câte un cotor de măr sau măr întreg, vreo șopârlă de jucărie sau tricoul de care s-a dezbrăcat Horică în timpul meciului de tenis ori un șlap sau chiar doi, în funcție de cât ne absoarbe activitatea pe care o facem. Iată-mă cum stau la biroul meu cu fereastra larg deschisă către vecinul-coș (față de care ne scuzăm și ne-om mai scuza până o crește și mai mare vegetația dintre noi), pe care îl văd pe după perdea cum culege un recipient de apă și îl aruncă cu of înapoi în curtea noastră, plasticul cade răsunător pe mochetă, oful vecinului ar putea fi mai degrabă îndreptățit dacă nu ar fi atât de răsunător, iar ăsta este chiar motivul pentru care m-am apucat să scriu, fiindcă ni se întâmplă și nouă să ne supărăm absurd pe Kiti când face nefăcute, de parcă nu am ști că înțelegem prea puțin din logica năucitoare a acțiunilor ei, ceea ce ar putea să ne cumințească mai degrabă decât să ne ridiculizeze, așa cum pe bună dreptate că ne face să arătăm, dar partea bună este că, dacă nu experiența, măcar timpul ne potolește pe lume, iar asta nu-i puțin lucru în favoarea timpului care tot trece.

20645357_10213806201219315_3690459264824770018_o

O piruetă

Unele peste altele, lucrurile și enervările zilelor s-au strâns în cea mai nefericită combinație posibilă în mintea ei deranjată de cele mai surprinzătoare nepotriviri, la fel cum se strâng deseori gândurile și umorile felurite în același câmp al spațiului virtual, desigur, s-a întâmplat la un moment dat inevitabilul, și-a atins un capăt, cum ating gimnastele periculos extremitatea bârnei dintr-o aparent simplă săritură, atunci și ea s-a dat neapărat peste cap, în felul ăsta sperând și în reconfigurarea aglomerării dinlăuntru, nu doar în salvarea pe care prefacerile o nasc. A început să meargă pe vârfuri în jurul copilei ei plângătoare până când copila a întredeschis bănuitor un ochi din grimasa nefericirii, apoi pe-al doilea, dar nu imediat, ci după ce ea, noua balerină, a încercat și-o piruetă. De atunci și până în zilele noastre, a continuat să îi danseze copilei, iar copila n-a amețit încă de fericirea de a i se dansa doar ei și numai ei.

Desigur asta i-a dat încrederea că fata va putea să urce, ba chiar să stea scurt timp pe scaunul stomatologic al bunicului ei, mai sceptic, dar și mâhnit să-și sperie sau îndepărteze nepoata scumpă. Si totuși, copila a venit, a urcat, a deschis gurița tremurătoare (poate și temătoare) și s-a lăsat în voia adulților din jurul ei (tatăl proiecta lumina reflectoarelor asupra ei, bunica și frații se minunau în culise), plângând ușor și resemnat și adunându-se din timp în timp cu speranță în poziție fetală acolo sus, în centrul atenției și iubirii unei lumi întregi de dansatori doar ai ei și numai ai ei.

18034824_10212699057821422_607591554_n