Gong, gong, gong…

Azi am auzit la radio un cântec în care o voce repeta la refren niște cuvinte de dragoste poate, nu am fost prea atentă, dar care se legau mereu de un fel de laitmotiv, ceva apropiat de „tic cu tac se duce” sau așa, vorbe care m-au perplexat, oare ce vrea să zică autorul, ce au bombonelele tic-tac de-a face cu poezia sau pe ce teritoriu lingvistic aparte mă aflu, de nu înțeleg ce rivalitate de neîmpăcat semnifică această anulare letală a lui tic de către tac. Mă rog, nu mi-am bătut prea tare capul, deși nu am fost, ca de multe ori, presată de timp, o, timpule ce treci și numeri anii tacticos, dar neobosit, tic-tac, tic-tac, tic-tac, pentru fiecare în parte, timpi puși și suprapuși. Acum pentru Kiti dulce Kiti a sunat al șaisprezecelea gong, gong, gong…, desigur cu ecou, această nălucire de discontinuitate a timpului, pe care bucuros au peste-pus și alții timpii lor scumpi, mulțumesc, ca aripile unei moriști asimetrice de vânt, dar ce frumoasă și plină în diversitatea și bogăția ei! Mai puțină melancolie socotesc astăzi față de alți timpi aniversari, (deși am zărit într-o fotografie o lacrimă cu ADN împărtășit cu sărbătorita), și n-am de gând să mă întreb de ce, când știu că se va tot reface ea repetat, ca un tic absurd al sufletului. Uite-o cum vine deodată când Felix dorește să știe cum m-a anunțat Kiti că vrea să iasă din burtică azi șaisprezece ani în urmă!

 

19046766_10213187779759165_1634599659_n

La mulți ani!

Mi-a spus Felix mai de mult că Spotu, prietenul său imaginar, nu serbează anul nou, ci serbează anul vechi în noaptea de revelion. Este posibil ca și noi, oamenii, să sărbătorim de fapt anul care se încheie, dar mărturisesc că eu, una, am crezut până să aflu despre Spotu că toată energia nopții festive înseamnă speranță și visuri pentru viitor, nu glorie închinată anului împlinit. Oricum ar fi, mi-e foarte greu să las în urmă, dar și să caut intenționat să prescriu ce urmează, nici nu mă mir că nu mă entuziasmează focurile de artificii.

Am lăsat copiii acasă, gândindu-mă optimist la vacanța Catincăi. Tot în alertă ne ține, la fel de abilă se dovedește a fi în descoperi breșe în lacătele improvizate ale diverselor uși și cu aceeași insistență ne cere atenția, dar peste toate astea, a căpătat un soi de înțelegere proprie maturității, cu intenții mai degrabă serioase decât neserioase (iat-o, de exemplu, cum ia cartea să o răsfoiască lângă noi), cu adresări mai complicate și mai profunde, chiar cu ceva resemnare, semn cert de maturizare. Desigur, ar fi injust să-i judec exploziile de frustrare, izolate și îndreptățite, ce i-au aprins umorile și i-au dat foc la propriu părului în noaptea de revelion, întru domolirea frustrărilor noastre cu toții suntem datori cu izbucniri și autoagresări, nu despre ele vorbesc.

Din tot acest freamăt al nopții lungi și luminate rămân cu încrederea că timpul scurs nu este un timp pustiit, în definitiv, tot ceea ce simt și înțeleg în clipa asta se construiește pe ce am simțit și am înțeles mai devreme, așadar atâta vreme cât înfășor trăiri și raționamente unele peste altele, mi-este limpede că timpul scurs sunt chiar eu însămi. Uite ce justificată îmi apare astfel urarea „La mulți ani!”!

 

15841097_10211650076677549_1184353925_n

Tempo

De data asta nu m-am mai încuiat singură în bucătărie, am pregătit masa de revelion acompaniată de Kiti. Știe să acompanieze, are ureche muzicală, contrapunctează nimerit și, câteodată, se entuziasmează. Când patosul crește, bat cu bățul de dirijor puternic în masă, de parcă însuflețirea ar fi interzisă. De fapt, ei și aproape numai ei îi este adesea interzisă, iar anul trece precum n-ar fi pe cale să o fi făcut, din perspectiva asta, noi, dirijorii, ne suntem egali nouă înșine, celor de acum un an exact. Ce atâta entuziasm fiindcă timpul trece? Bine măcar că la noapte mai mult va curge, decât va trece, iată o viziune îmbătătoare a (pe)trecerii care este gata să se petreacă la noi acasă. Lui Horică, pentru că la vârsta lui timpul se îmbogățește, timpul îi amplifică numărul de repere, astăzi încearcă entuziasmul nopții festive într-un sistem inedit de referințe, mai departe de casă, de unde pleacă cu zâmbetul deja candid împărțit. La mulți ani cu bucurie!
15841204_10211621399320633_22514837_n

Flori pentru fetele cu cel mai delicat nume

Astăzi am izbucnit în râs de una singură în miezul orei de sport, în clipa în care m-a izbit (fiindcă de-asta am izbucnit) o revelație destul de stupidă și anume că exercițiul care făcea ca greutatea corpului meu să fie susținută de brațe și mâini într-un fel și numai într-ăla m-a antrenat să reușesc să-mi introduc  orizontal unghiile (cu degete cu tot) sub lampa de fotopolimerizare a ojei semipermanente, pictate migălos de o doamnă manichiuristă pe care am perplexat-o cu nesfârșitele și neobișnuitele mele întrebări, mai mult sau mai puțin copilărești, mai mult, ar zice unii. Apoi, fiindcă muzica cântă tare, am continuat să râd de una singură, tot mai slab în intensitate, întrucât nu poți izbucni de două ori dintr-un singur motiv stupid. Pe urmă am încetat brusc din râs, compătimindu-mă în sine din cauza propriei mele superficialități și chestionându-mă, cum pot să râd de o asemenea tâmpenie. Evident, am încheiat sobră lecția de sport, ce Dumnezeu?

 

14184462_10210467350510134_2501267334317963063_n

Mi-am trimis o telegramă

Vorbeam astăzi cu un văr la telefon și îi spuneam că aș putea fi învinovățită de tot felul de lucruri, dar nu de faptul că nu aș fi precisă, că nu m-aș pricepe la calcule și geometrie, altfel cum de mi-am născut băieții în ordine, unul după celălalt, la distanță de șapte ani?

Chitara de pe tort este chiar chitara lui, a fost o surpriză.

De data asta am fost nevoită să achiziționez lumânărelele, n-am scăpat ca atunci.

De fapt, Horică are încă în clipa când scriu asta șaisprezece ani, acei sweet șaisprezece, pe care îi cunoaștem noi, adulții, ”eu nu par de șapteșpe, nu-i așa?”.

Nici acum, după ospăț, nu știu care tort a conținut zmeură, și care-căpșuni.

Eu am băut gin tonic cu lime și mentă, iar Felix n-a mâncat nimic în afară de corpul chitarei tortului lui Horia. Aș fi putut să dau cofetarului poza cu cealaltă chitară a lui Horia, cea galbenă-pal, astfel Felix n-ar mai fi plâns că lumea a râs când i-a zărit limbuța albastră. Nici o limbă galbenă n-ar fi totuși neinteresantă.

Kiti a avut liber la bruschete. Horia n-a avut liber, a ținut bruschetele.

Una peste cealaltă, calculele mele, de care nu sunt neapărat responsabilă, sunt convenabile. Uneori știu că sunt nespus de norocoasă, în definitiv n-am niciun merit că-mi plac numerele, copiii și muzica.

Alteori nu știu, și atunci mă simt stupid și neiubită, dar asta nu e o noutate. Mulțumesc celor patru prieteni care au vrut și au reușit să le dăruiască cel mai prețios dar băieților noștri, sunt recunoscătoare pentru gestul lor și îmi doresc pentru sărbătoriți să iubească și să rămână binecuvântați cu încredere în oameni mereu, împotriva certitudinii că astfel se vor mai simți uneori, precum mama lor, stupid. Au vrut și au reușit, subliniez.

Mulțumesc și celor care s-au gândit frumos la băieți de zilele lor.

Astăzi Horică i-a fost sclav lui Felix, iar mâine Felix îl va servi pe Horică. Cu toții suntem sclavii lui Kiti, așa că nu este de mirare că băieții preferă jocul ăsta. N-am nimic împotrivă. Eu însămi sunt fericită să fiu sclava lor.

Acum este noaptea la ea acasa. La fel ca noi. Horică rămâne cel mai pupat dintre ei. La mulți ani!

 

 

13709997_10210076787786310_3685310475614067439_n

Balansat

Cred că petrecerile de copii sunt supraapreciate, iar faptul că, în afara familiei, nu am organizat decât trei petreceri din patruzeci potențiale pentru copiii noștri probează cele afirmate. De altfel, Felix mi-a spus de dimineață că pentru el este greu de îndurat să se găsească în rolul de sărbătorit, pentru că oboseală, complezență, atenție, toate excesive, iar nu în ultimul rând tristețe. Tristețe, da, îl înțeleg atât de bine, și, din câte îmi amintesc, nu este despre tristețea organică, logică, consecința priceperii noțiunii de timp, ci despre un fel de tristețe metabolică a sufletului, bizară și inexplicabilă, o trebuincioasă golire de balast ce pare pe moment lipsită de sens și tare descurajantă. Ooo, dar câte vor mai părea fără temei, copil sensibil, dacă ai ști! Deocamdată nu știe și, din câte îmi indică, nici nu vrea să afle, acum, când mai sunt doar câteva ore până se împlinește un deceniu de existență de sine stătătoare, mi-o spune de câteva ori în alt chip, de exemplu mai la prânz, când îl găsesc plângând la ușa vestiarului de femei, unde mă așteaptă, plângând mai degrabă de dorul de a i se permite să plângă când nu se află în preajma mamei, decât dintr-un alt motiv concret, fiindcă analizează remarcabil, concentrat, ”vezi, de-asta nu-mi place că mă fac mare”. Cu toate astea, Felix se ”promptează” să nu se lase amăgit de somnul care firesc îl amenință după înot și cugetare, își dorește să îl prindă seara devreme somnul, pentru ca de dimineață, la primul cânt al cocoșilor ce răzbate de peste câmpul vivace, să își desfacă jocul de Lego, pe care precaut l-a ales încă cu câteva zile înainte. La mulți ani cu suflet îngrijit, iubitul nostru!

 

13669847_10210053228157334_6982812537592393978_n

Oarecum o urare, de fapt, urarea

Am mai scris într-o altă ultima zi a unui an cum nu mă tentează să-mi fac liste, cu ce-a fost, cu ce aș voi să fie, ceea ce nu înseamnă că nu-mi apar ispititoare pentru a fi citite listele altora, poate pentru că le admir curajul sau slăbiciunea de a le întocmi, nu-mi place să mă împart în două, cum m-ar împărți o linie trasă aleatoriu, fiindcă oricum sunt mult mai mult de două pe lume, cel puțin trei, n-am nicio îndoială că mă ordonez mult mai abil în propria mea existență atunci când număr clipă cu clipă, ceea ce face ca orice eventuală rezoluție să-mi apară ridicol de artificială în ochi, în realitate mă aflu un om ordonat într-un haos aparent, care speră să privească cu umilință înaintea lui.

La noapte rămânem acasă, iată una dintre redundanțele cu care-mi place să mă joc, în realitate nu văd de ce aș spune așa ceva când numărăm sute, mii de nopți acasă, într-un fel, a face o astfel de afirmație este echivalent cu a-ți întreba partenerul care doarme dacă doarme, mă rog, și este cu atât mai nepotrivit să mă multiplic prin replica cu pricina (vezi un paragraf mai sus pentru o dovadă că sunt mai mult de două pe lume) cu cât noi chiar dacă ”ieșim”, de fapt rămânem tot acasă, așa cum am tot ”ieșit” la revelioanele anilor anteriori, adică acasă, închei aici cu surplusurile de informație mai puțin relevantă sau, Doamne, ferește, irelevantă.

La noapte nu mâncăm, dar să n-o iau de la capăt, vezi paragraful imediat anterior, totuși am făcut o mică pregătire, așa cum mici cred eu că ar trebui să fie în general pregătirile de orice fel, nu pentru că nu cred în putința omului de a performa, însă, dimpotrivă, pentru că cred, așadar nu mâncăm la noapte, ci către noapte în familie, deși există printre noi voci pe jumătate nemulțumite pentru miile de nopți dormite acasă, slavă Domnului că nu-s nedormite, numai că, precum fata din poveste, nici dormite, dar nici nedormite, nopțile nu pot fi trăite la adolescență, care, se știe, se experimentează în deplinătate, deci și vocea trebuie aleasă să existe în mulțumire sau nemulțumire sau să tacă, de nu.

În schimb, sunt perfect înțelegătoare cu urarea care se face la noapte, întrucât anul nou nu vine neglijabil de des, precum nopțile dormite acasă sau mesele neingerate noaptea, iar dacă ea, urarea, este menită să releve optimismul, speranța și încrederea cu care suntem binecuvântați, și suntem, mulțumesc, atunci sper să fie congruentă cu mesajul lucrării lui Felix din dimineața zilei dinaintea nopții în care dormim și nu mâncăm acasă, așadar, La Mulți Ani cu sănătate și voie bună!

 
IMG_0641

Maria mi-e în gene

Suntem două Mărioare vesele și parfumate în dimineața zilei de azi. Numele acesta delicat a venit singur la mine, am văzut lumina lumii de Sfânta Maria. Eu l-am îmbrățișat mult mai târziu decât a venit el la mine, dar intensitatea îmbrățișării mele mi l-a întipărit în gene. Mă numesc Maria și am în gene numele ăsta. Așadar nu este de mirare să se regăsească în numele copilei mele simțitoare.

La mulți ani, Marie mică, la mulți ani Marie mare! Și la mulți ani și ție, Maria!

 

Craciun fericit!

Este 8 si jumatate de dimineata si mie mi-e somn. Sunt treaza de mai mult de doua ore si parca a trecut o dimineata intreaga. Sunt sigura ca e doar o senzatie trecatoare! Kiti este de curand cocosul nostru. Si este tot asa de matinala ca un cocosel. Inainte de ora sase „sparge usa” si sare la propriu in pat la noi. Am pastrat portita protectoare care se monteaza in fata scarilor ca sa nu cada copiii de pe vremea cand locuiam intr-o casa cu etaj si am pastrat si obiceiul de a o monta in usa camerei copiilor noaptea. Portita sta mai mult de forma, dar putin si pentru a o proteja pe Kiti de frig, ea dormind doar la 20 de cm de podea. Oricum, ideea e ca atunci cand se trezeste, Kiti impinge usita care cade cu un zgomot metalic atunci cand atinge gresia din hol. Aceasta bubuitura este cucuriguul nostru. Primele treziri au fost cu sperietura, urmatoarele sunt senine si placute. Ca la tara (sic)! Mai ales daca avem norocul sa nu ne aterizeze Kiti cu genunchiul pe fata posterioara a vreunei gambe sau cine mai stie pe unde altundeva.
Apoi, ca piesele de domino doar ca in sens invers, ne ridicam unii pe altii: Kiti pe Felix, Felix pe mami, mami pe tati, tati pe Horia. Si pornim in dimineata. De doua zile e foarte placut, miroase frumos de la bradutul nostru. Trebuie insa sa fim precauti cu el asa ca doi dintre noi nu au acces liber suta la suta in camera de zi. Cred ca stiti cine sunt aceia: Kiti si Felix. In ordinea asta. De atractia lui Kiti pentru brad am mai scris, adora sa-l „jumuleasca” si sa-i guste acele. Asta e Kiti, mananca frunze verzi. Acum doua veri masa de pranz consta in frunze de vita crude, luate direct de la sursa. E aproape imposibil sa o impiedici total sa ajunga la ele. Iar Felix, ei, cu el e mai simplu decat m-as fi asteptat. Daca porneste hotarat si intentionat cu ganduri distructive spre brad, il deturnez unu-doi cu niste vorbe bune ca ce frumos ai impodobit bradul sau ce glob a agatat Kiti sau sau sau. Doar acolo sa fiu si bradul nostru e salvat. In plus, bradutul are si un bodyguard: pe Horia. El e in misiune. Intotdeauna. Ce dragut si interesant cum se dezvolta responsabilitatea la fratii mai mari.

Dar, de fapt, venisem la calculator sa urez prietenilor mei virtuali (si nu numai) acum in ajun de sarbatoare, un Craciun fericit si linistit, poate cu un pic de zapada si cu multe colinde frumoase!
La Multi Ani!

La multi ani!

Azi este ziua lui tati si Horia i-a pregatit o surpriza. I-a realizat un desen pe care l-a inramat pentru a si-l pune pe birou sau pe peretele de la serviciu. Reprezinta o scena din lumea animala preistorica. Este un mare si temut dinozaur, carcarodontosaurus, la finele unui ospat (yak) nevegetarian evident, intr-o padure bogata din Cretacicul inferior.

Sper sa nu fie pentru tati vreo sursa de inspiratie ad litteram :), ci sa fie doar motiv de bucurie pentru iubirea fiului sau care i-a creat si oferit un cadou din inima.

La multi ani, draga tata!