Gong, gong, gong…

Azi am auzit la radio un cântec în care o voce repeta la refren niște cuvinte de dragoste poate, nu am fost prea atentă, dar care se legau mereu de un fel de laitmotiv, ceva apropiat de „tic cu tac se duce” sau așa, vorbe care m-au perplexat, oare ce vrea să zică autorul, ce au bombonelele tic-tac de-a face cu poezia sau pe ce teritoriu lingvistic aparte mă aflu, de nu înțeleg ce rivalitate de neîmpăcat semnifică această anulare letală a lui tic de către tac. Mă rog, nu mi-am bătut prea tare capul, deși nu am fost, ca de multe ori, presată de timp, o, timpule ce treci și numeri anii tacticos, dar neobosit, tic-tac, tic-tac, tic-tac, pentru fiecare în parte, timpi puși și suprapuși. Acum pentru Kiti dulce Kiti a sunat al șaisprezecelea gong, gong, gong…, desigur cu ecou, această nălucire de discontinuitate a timpului, pe care bucuros au peste-pus și alții timpii lor scumpi, mulțumesc, ca aripile unei moriști asimetrice de vânt, dar ce frumoasă și plină în diversitatea și bogăția ei! Mai puțină melancolie socotesc astăzi față de alți timpi aniversari, (deși am zărit într-o fotografie o lacrimă cu ADN împărtășit cu sărbătorita), și n-am de gând să mă întreb de ce, când știu că se va tot reface ea repetat, ca un tic absurd al sufletului. Uite-o cum vine deodată când Felix dorește să știe cum m-a anunțat Kiti că vrea să iasă din burtică azi șaisprezece ani în urmă!

 

19046766_10213187779759165_1634599659_n

Modul impresiv

Foarte stranie senzație de dimineață la trezire. Lumină multă, liniște deplină, vise încheiate, somn întreg, ori plenitudine, ori vid, nici urmă de fragmentare. Trăiesc sub pregnanta impresie că soarele s-a grăbit astăzi să ne facă o bucurie. Nu cred neapărat că am merita-o și nu sunt nici superstițioasă. Poate prea rațională, de-asta accentuarea impresiei. Senin. Perfecțiune. Totul sau nimic. Suntem atât de aproape de extreme, încât credem că le atingem. Dimineața asta bem șampanie la micul dejun. Șampanie adevărată, nu dulcegăraia aia grețoasă pentru copii. Felix renunță la lingurița de ciocapic din orice băutură, fiindcă intuiește efervescența momentului (pe cea a șampaniei nu știu dacă a notat-o). Purtăm mănuși delicate din mătase albă, cu ele mângâiem cel mai fin. Timpul stă pe loc, iar nouă ne-a dispărut teama. Se poate oare încerca demonstrarea ipotezei că teama depinde de timp? Dacă lăcrimează cineva în bucătărie, o face de fericire (fericirea este egală cu iluzia ei). Celebrăm împreună o întregire. Nu mi-e frică să o numesc, uite, spun iarăși: întregire. Altădată mi-aș fi zis, nu îi spune pe nume, ca să nu dispară, dar astăzi, de fapt nu astăzi, fiindcă astăzi e prea precis în timp, așadar în spațiul nostru de înfrățire ni se reamintește cu generozitate că și răul este efemer, mulțumesc!

17434851_10212404277492098_7630244761899210666_o

Timp

Perioadele sunt definite astfel, deoarece concentreaza în ele un mix de întâmplări, trăiri, fenomene ce neapărat se vor repeta într-o aproximativă echivalență cantitativă și calitativă sau, în cazul în care prin natura efemeră a vieții nu se mai pot derula, acestea se vor redefini prin transformare. Cu toate că ciclurile vieții fac referire directă la un anume răstimp, de fapt această împărțire nu și-ar găsi rostul în afara complexului de stări, fizice, ca întâmplările, și nemateriale, ca emoțiile, care ne desenează viețile secundă de secundă. Ritmicitatile felurite ale existențelor noastre ne sunt cadre prielnice pentru trăi complex, întrucât în timpul unui anume ciclu avem șansa de a experimenta suișuri și coborâșuri revelatoare, precum desenul unei funcții nemonotone, deasemenea a le conștientiza existențele ne poate da încredere.

Sfârșitul de săptămână de noiembrie târziu, un timp al exuberanțelor, precum și al minimelor depresive. Punctul x în care definim startul acestui sfârșit de săptămână coincide temporal cu momentul în care sosesc bunicii de la sute de kilometri depărtare, iar emoțional, cu efuziunile nepoților strânși împreună în întâmpinare, efuziuni peste care culminează surprinzătoarele, puternicele și înduioșătoarele vocalize ale lui Kiti, și iarăși, nemaivăzutele ei excese vocale de bucurie. Recunoașterea bunicilor de către Kiti nu mai este de mult o necunoscută pentru noi, însă bucuria revederii, da. Părinții vibrează în acord cu mai neînfrânatele emoții ale copiilor lor, părinții părinților deasemenea. Acumularea prea intensă de trăiri speciale nu rămâne fără răspuns din partea fetei, iar răspunsul ei încă răsună într-o latență dureroasă. Imediat după plecarea bunicilor, dificultatea cu care copila înțelege succesiunea perioadelor vieții ei o aruncă într-o revoltă caustică împotriva tuturor, ea devine veninoasă, se exprimă cum știe ea mai bine contra. Noi, restul, deși nu ducem lipsă de înțelegere față de excesele fetei, ne arătăm compasiunea, dar și frustrarea, așa încât emoțional ne descoperim deodată haosul tulburător. Suntem doi în tabăra asta, iar asta este o fericire, pentru că ne temperăm reciproc, ceea ce dă șanse armoniei să reapară.