Bun, bună, bune, buni

O revelație: ne naștem întâmplător, creștem și ne prefacem în viețile cu care ne-am trezit că trebuie să facem ceva, facem o seamă neînsemnată sau mai însemnată de lucruri pe această lume, de cele mai multe ori după niște canoane destul de aleatorii din perspectiva faptului că nu le înțelegem de la început, devenim sau ne străduim să devenim nu e prea clar ce, apoi punem noima vieții și a întregii noastre deveniri sub semnul întrebării. Sau nu. Mă gândesc la renunțările mele și aș putea să o fac cu disperare. Sau la limitările mele care nu sunt neapărat rezultatul nepăsării sau al lenei. Apoi mi se oprește gândul la toată suferința pe care o întâlnesc mai mult decât aș face-o în alte împrejurări și la fiecare chip care mi-a împărtășit-o chiar fără să o știe. Apoi am impresia că știu de ce trăim pe lume. Bunătatea! Pentru a fi buni unii cu alții, de-asta suntem pe lume!

70993306_10220074028631083_805288994857287680_o

Jocul împietririi

Când împietrește în construcțiile estetice și solemne ale trupului ei, se rup niște legături, iar împietrirea capătă două sensuri, altfel greu de suprapus. Insensibilă la îndemnurile cărora firesc este să le răspundem, copila pare dăruită cu o forță neobișnuită, atenția extremă către propria intimitate. Niciun dram de energie nu se risipește în van, iar cea mai mică clintire pare un act ușuratic. N-aș putea bănui ce formă îmbracă această concentrare în conștiința ei și n-am sănătoasa îndrăzneală să sper c-aș putea afla vreodată, însă am totuși încredere că toată această stăruitoare și excepțională orientare a atenției îi dă confort și un crâmpei de fericire.

Dar Horica a inventat pentru ea jocul împietririi și îl joacă veseli amândoi câteodată, ba chiar toți trei. Neclintirea trupească ce i se pretinde în joc fetei nu o mai întoarce înspre sine, ci dimpotrivă o deschide către bucurie consimțită, cu bunăvoință maternă și maturitate. Desigur, încuviințarea neîndoielnică pe care o arată îmi întărește iarăși încrederea, un fapt îmbucurător, rămâne ca la nevoie să mă opresc din mers, s-o accesez.

IMG_0215

 

IMG_9520

 

Întâmplări

Am harta deschisă larg pe picioare. Mașina este oprită pe marginea drumului. A doua stradă la dreapta și am ajuns. Am emoții- aici, în față. Kiti nu pare să aibă nici o grijă- acolo, în spate. Stă cu ochii pe geam în scăunelul ei de mașină și țocăie ritmic suzeta.

Mi se dă voie să stau în cadrul ușii, nu pot să-l depășesc oricum, în fața mea stă priponit un gard de lemn ce ține în siguranță copiii în clasă. În spatele meu se află lumea largă, dar eu mă simt închisă în ea, aș vrea să evadez în clasa de copii. Acolo, unde o fetiță bucălată și cârlionțată, cu suzetă în guriță, se învârte neîncetat, de parcă în sutele ei de pași stau și bucuria, și dezmierdarea, și jocul, și iubirea din tot universul ei de copil.

Săptămâna trecută am întâlnit-o pe Deidre la o conferință despre autism. I-am spus pe scurt amănunte relevante despre noi. Pe scurt, deoarece prea multe nu știm nici noi. Mi-a vorbit despre profesia ei, despre educația pe care este pe cale să și-o desăvârșească, despre grădinița ei pentru copii cu tulburări de vorbire. Am ascultat-o cu interes și speranță, dar, totodată, cu o teamă subită. Teama nu este rațională, ea îți taie picioarele și îți îngheață sângele din cele mai variate și neașteptate motive. Ai ieșit dintr-un examen, crezi că ai rezolvat corect problemele, apoi, singur sau ajutat din exterior, realizezi că ai greșit un punct. Brusc te înmoi, simți o răceală în tot corpul. Te temi. Părinții, oricât de antrenați și educați ar fi, se tem pentru copiii lor. Deidre este speranța noastră surprinzătoare. Este la un pas în fața mea, dar mă tem că o scap din mâini. Acum nu știu încă despre existența altor speranțe. De aceea sunt atât de temătoare.

Nu există pe Pământul nostru atât de multă bunăvoință și bunăcuviință, câtă candoarea are nevoie de ele ca să crească mare. Așa începe procesul de întinare.

Scriu lucrurile astea, pentru că, la fel ca Gabriela, mi-am pus și eu întrebarea de ce Bibi? De ce Bibi? Cum de ce Bibi? Păi atunci, de ce Kiti? De ce el, de ce tu, de ce eu? Pentru că acum, aici, în timpul și spațiul care i/ți/mi se întâmplă în orice clipă, este/ești/sunt într-o intersecție de alte timpuri și spații, alte întâmplări a căror sumă îi/îți/îmi schimbă traiectoria fericit sau mai puțin fericit. Și numai de-asta. Poți să-i spui destin sau noroc sau fatalitate sau hazard sau, simplu, întâmplare. Și când această întâmplare este fericită, scapi încet de teamă și începi timid să înveți să te bucuri, să speri. Și chiar dacă pe Pământul nostru nu există atâta bunăvoință și bunăcuviință câtă candoarea le cere să se înmulțească, tu știi că bucățica de timp și spațiu în care te găsești este curată și binecuvântată.

Cum altfel să răspunzi la întrebarea de ce eu?