Sfoara visurilor

Când era mic, Horică își dorea cu ardoare „sfoara visurilor”, o sfoară albastră, plastifiată de la Ikea, pe care până la urma visurilor nu a căpătat-o. Îmi amintesc de ea pentru că ploaia de astăzi mă face să exclam, „iată ploaia visurilor!”, ea, ploaia, îmi apare ca ploaia necesară a începutului, deopotrivă purificatoare și hrănitoare. Acum, ancorat (fără sfoară) în realitatea prezentului, Horia memorează eseuri la română și boscorodește practica obișnuită de zeci de ani de a învăța pe de rost, fără rost. Privind înapoi (nu neapărat cu mânie și totuși), observ că doar pauzele dintre eseuri diferă peste timp între ele, dacă în trecut ele se împlineau mai degrabă centripet, prin gânduri, reverii, capricii orientate spre sine, astăzi comunicarea ideilor se face preponderent către exterior, adolescentul se detașează de materia de înghițit cu ajutorul telefonului mobil, sunt aproape sigură că astfel arată tabloul general al elevului actual învățând. Nu știu dacă este iritația stomacului sau ploaia de vină pentru simplitatea cu care emoția mă cuprinde, dar gândul interzicerii lui Horică a „sforii visurilor” mă întristează până la lacrimi. Nu știu nici dacă resemnarea îi este model mai degrabă copilului mare decât copilului mic dintr-o familie, dar simt de parcă am fi comis o nedreptate mică față de băiatul nostru mare atunci, și o cruzime acum, când eu încerc bucuria ploii mele ce-mi amintește de sfoara lui nebucurată. Caut să-mi dezvăț sufletul de melancolie cu o îmbrățișare discretă, cum se cere în timpul ăsta, pentru copilul mare.

17204150_10212295116883151_2089145215_n

Atent și visător

Mi-a spus doamna învățătoare despre Felix că i-a testat de mai multe ori aparenta neatenție din ore, punându-i întrebări la care băiatul a răspuns corect. Într-adevăr, asist la câteva dintre orele lor și îl observ cum pare că visează. Visezi?, desigur, nu-l întreb ușor îngrijorată, deși parcă l-aș întreba, doar ca să-l aud că îmi răspunde cu a sa marcă însemnată încă din bebelusie, „cum adică?”. De fapt, visează cât visează cu ochii deschiși, dar mai mult decât visează, la școală nu se entuziasmează, bineînțeles, cu pauzele obligatorii pentru entuziasmare. Copiii se învârt în cerc în șir indian, cântând și dansând conga, șirul mă depășește treptat, tot în ritm sincopat, cum este și muzica, îi privesc pe toți cu drag, dar chipul lui Felix îmi rămâne întipărit pe retină. Nu am îndoială că-mi lipsește din luciditate, doar îmi privesc copilul, și totuși băiatului îi țâșnește maturitatea din privire; se dezvăluie mai lesne în dinamică, decât în postură statică, el nu este mai înalt decât colegii săi, dar îmi apare uriaș prin prisma ochilor săi mari, pătrunzători, el nu este nicicum mai puțin copil, însă intuiesc iz fin de melancolie în aerul său visător. Simt că am făcut o descoperire importantă. Sunt la birou, scriu pe laptop de împrumut și simt că-mi trădez Mac-ul, lăsat de câteva zile la reparat, pentru că încep să mi se ordoneze gesturile prin care îi comand tastaturii de împrumut ce să execute. Mă obișnuiesc și-mi pare rău. Mă reatasez și-mi refuz bucuria noului atașament. Îmi fuge privirea către Toată lumina pe care nu o putem vedea, este titlul cărții ce mă atrage să o încep cât de curând, culcată pe marginea biroului. Toată lumina pe care nu o putem vedea. Ce titlu încurajator! Atâtea parfumuri pe care nu le putem mirosi, așa de dese savori pe care nu le putem intui, întreaga durere pe care nu o putem îndura… Și totuși, ajunge doar solicitudinea de părinte, ca să ne putem măcar imagina.

15320392_10211281713388697_582796957_n

Răspunzător

Vin gânditoare de la o întâlnire cu doi dintre educatorii lui Felix, dar dacă n-aș veni gânditoare, de ce m-aș mai fi dus? Am vorbit despre responsabilitățile școlare ale copilului și motivele pentru care copilul le refuză uneori. Doamnele profesoare mi-au confirmat ceea ce știam deja de la Felix, că acesta le vorbește adesea colegilor despre Kiti, surioara lui este eroina admirată a întâmplărilor povestite cu haz. ”Kiti e tare” este părerea tuturor. Felix crede că este atât de ”tare”, încât de dimineață mi-a spus, dacă s-ar întâmpla să se trezească peste noapte Kiti că știe numai spaniolă pe lume, ”Doamne, cum ar fi să iasă din dormitor, spunând, Ola!”, atunci ne-ar obliga pe toți să învățăm spaniola urgent și noi am face-o. Da, bineînțeles că am face-o, de fapt, chiar o facem, în definitiv Kiti comunică cu noi, nevorbitori de spaniolă, într-un fel de spaniolă. Deci da, ea este tare, noi stăm mai prost cu abilitățile lingvistice. Nu am cum să ignor faptul că Felix este singurul din familia noastră care studiază sau a studiat vreodată spaniolă. Să revin la a fi sau a deveni responsabil. Nu mă gândesc acum la dezechilibrul de responsabilizare pe care băieții noștri îl experimentează din cauza condiției familiale specifice în care cresc, ci la faptul că anumiți copii sunt înzestrați natural să intuiască subtilitățile ostile ale diverselor medii și împrejurări în care sunt puși, ceea ce îi determină să respingă în mod aprioric anumite practici, așadar ei refuză intuitiv supunerea normată artificial. Nu spun că școala trebuie să constituie neapărat un mediu ostil, fiindcă nu este cazul școlii noastre, dar spun că unui receptor extrem de sensibil îi este relativ greu să își potrivească armonios frecvența de stimulare. De aceea, poate, uneori Felix răspunde pentru ceea ce face și alteori șuieră deranjant, ca un radio stricat.

310466_2479827085113_588891253_n

Bacalaureatul ca un balaur

Ieri, după afișarea rezultatelor la bacalaureat, Felix a aflat că verișoara lui va pleca din țară la universitate și s-a gândit imediat la Horică. Spre seară, frații s-au reîntâlnit acasă, unde Felix l-a copleșit cu provocări la joacă, îmbrățișări, chiar tachinări și declarații de dragoste până când Horică n-a mai rezistat și s-a ascuns în baie. Când a ieșit, a trebuit să îi întindă obrazul lui Felix, pentru un pupic de noapte bună. De dimineață a continuat să se gândească la studenția fratelui mai mare, el a spus că ar da fericit confortul de a se ști alături de colegii și profesorii săi (iar ăsta nu este deloc un fapt neglijabil), dacă tatăl lui și-ar lua un serviciu aproape de universitatea pe care ar urma-o Horia. Apoi mi-a povestestit despre Spotu, care are un frate mai mare, student în Britania Mijlocie, și o soră mai mare, absolventă-fulger a unei universități în Mica Britanie, pentru că a studiat patru ani într-unul, probabil ca o proiecție a dorinței sale de a comprima timpul în care va fi departe de fratele său. Măcar Kiti nu pleacă la nicio facultate, s-a consolat Felix, iar adevărul acestor vorbe chiar poate acționa ca mângâiere, pentru că certitudinile au adesea această calitate. După aceea ne-am reluat ritmul sufletesc calm-monoton cotidian, pe care l-am ținut la unison până în momentul în care, din motive străine de mine, am înregistrat firesc repercusiunile acut-dureroase ale unui pumn mic aplicat cu forță pe un braț mare, desigur, simptom cert de iubire frățească.

13606910_10209980677623616_6552736957242073616_n

Necompetitiv

Felix se învârte în cercuri concentrice. În mijloc levitează niște cuvinte formate din litere neastâmpărate. Le știu pe toate foarte bine, îi coase el centrului un înveliș, și nu mă interesează cât de repede le pot înșirui literele. Este concurs de ”spelling”, iar eu nu sunt competitiv! Ha, ha, ha, mi se pare amuzant atributul pe care singur (nu) și-l dă. Nu ești competitiv? Nu, concursurile mă fac să mă simt nedreptățit, uite, ieri, la ”spelling” am vrut să mă corectez, fiindcă din grabă am zis greșit, iar juriul m-a dat afară. Sunt sigură că juriul a respectat regula jocului, uite, ca să nu fi greșit, ar fi trebuit să repeți cuvintele. Nu este un joc, pentru că eu SUNT jucăuș!

 

DSCN5353

O experiență frumoasă de învățare

Ca participant al workshop-ului organizat de profesorul Kevin Bartlett și organizat de școala Avenor College (mulțumesc!) pe o temă despre arta învățării, atât de dragă mie, numit Learning Leadership. Through the Learners’ Lens, și ca rezultat concret al experienței mele de învățare ca urmare a acestei sesiuni practice, am încercat să conceptualizez, exprimând în stilul meu laconic ideea profilată.

Împinsă de la spate de un imens sistem inerțial în care omul, element său esențial, prin menire și substanță alcătuitoare, și-a uitat de mult rostul și și-a adormit abilitatea de a se recunoaște pe sine, școala, așa cum se află în aceste agonice, dar paradoxal zâmbitoare zbateri, apare impenetrabilă și refuzată ca o nucă seacă. Da, impenetrabil și refuzat descriu dualitatea de dispoziție față de școală, nu atât din cauza caracterului obligatoriu al urmării unei școli (trebuie- mă adaptez), ci mai ales pentru că suntem dăruiți cu conștiința putinței de a crea (vreau- nu mă resemnez). Școala nu va fi nicicând bună de urmat și eficientă, adică simplă și funcțională, dacă stăruie îndărătnic în neacceptare și rătăcire, iar prăbușirea ei este iminentă. Când trecerile noastre prin școală vor înceta să fie predominant cuantificate, în defavoarea tălmăcirii lor, acestea se vor transforma în pe-treceri, în con-viețuiri prefăcătoare temeinice, iar pentru a da sens acestor treceri este vremea să ne întrebăm împreună, DE CE ne aflăm acum, aici, tu, cu mine și cu el, și CUM dăm laolaltă semnificație esențială împrejurării norocoase de a ne avea unii pe ceilalți. Cu alte cuvinte, trăim decăderea sistemică a epocii ultra-tehnologizate a școlii, care i-a imprimat necontestabil omului școlii, ca pe niște reflexe condiționate, procedee, metode și reguli de ființare în organizația pe care școala o reprezintă, totodată suntem observatorii fericiți ai recunoașterii trebuinței de umanizare a instituției școlii, prin cinstirea darului de a fi fost lăsați sau evoluați pe Pământ ca ființe sociale vibrante, dornice de cunoaștere și capabile de înțelegere și emoționare.

12890965_10209056037468190_1193787798626059065_o

Felixite

Îmi spune Felix despre poezia pe care a scris-o la școală pentru ziua poeziei; din câte îmi dau seama, fiindcă nu am citit-o încă, este o creație epică, niște versuri despre un câine (cum altfel?) și niște personaje din Star Wars, grupate în nu știu câte strofe, cel puțin două, vreo trei-patru, își amintește autorul, apreciată de colegi din școală cu bulinuțe sau așa ceva. Sunt convinsă că are un ritm jucăuș, o rimă neconvențională, o poveste cu tente moralizatoare vesele, cum îi sunt toate poveștile, dar pentru că nu o am în fața ochilor, îmi imaginez că poate semăna cu desenul de mai jos, un desen ca o poezie sau ca un afiș de prezentare a unor benzi desenate, atât este de inspirat (chiar în clipa asta nu sufăr deloc de subiectivitate).

Tot de ieri de la școală. Încă o mustrare verbală, a nu mai știu câta consecutivă de la aceeași doamnă profesoară, percepută iarăși ca o nedreptate, îl face să reacționeze mai zgomotos decât s-ar aștepta cineva de la el, trântește caietul de birou. ”Greșeala” lui Felix, scrierea cu majuscule a unui enunț, nu este un motiv suficient pentru a mustra, dar, din păcate, există educatori care se încred prea mult în instrumentele de coerciție, la fel cum există oameni care toarnă cu nemiluita medicamente în ei. Este exact despre ce am vorbit la workshopul de duminică despre învățarea în școală, anume că este mult mai fructuos în ceea ce facem să ne ghidăm după câteva principii sănătoase, decât să respectăm nenumărate reguli. Într-o notă contrară, o altă doamnă profesoară nu doar că nu mustră libertatea pe care și-a luat-o Felix să se semneze pe fișa de lucru ca Felix Skylighter, ci o împarte veselă cu băiatul.
IMG_2899

Simultanee

Stimulat de reînceperea școlii, de dimineață am vorbit cu Felix despre…alte lucruri. Mi-a spus că pe planeta lui Spotu, copiii cu autism poartă o noapte întreagă o brățară specială și se vindecă. Doar șapte mii de diamante costă brățara, dar nu te întrista, mami, o sută de diamante acolo înseamnă o sută de lei la noi. Apoi mi-a povestit de fratele lui Spotu, nu mai știu ce-a zis despre el, dar mi-a atras atenția când a afirmat că acesta este un frate extraordinar, așa ca Horia. N-aș fi putut rămâne indiferentă la o atare remarcă, mai ales că ieri, ca întotdeauna, a venit de la aventura duminicală de pescuit a celor doi frați, certându-se cu Horia și promițându-i, tot ca întodeauna, că nu îl va mai însoți. Aventură, da, cea mai cea aventură, inclusiv pentru noi, părinții, care am recepționat următorul mesaj telefonic trimis de Horia, ”mamă, sunt în stare de șoc!”, urmat desigur de explicațiile pline de patos ale întâmplării șocante, o întâlnire excepțională și o luptă cu un monstru acvatic, un somn cât pescarul mare, dar oricum mai mare decât pescarul mic, hi, hi. Între timp și simultan, școala a reînceput cu un Felix gata stimulat și un Horică pregătit să simuleze alături de mii de liceeni un examen de bacalaureat, ceea ce a și făcut după o vreme, nu suficient de multă, întrucât nu i-a ajuns să transcrie totul de pe ciornă, cu toate că el este un tip matur și eficient, împotriva vârstei și tendinței de normare a școlii. Din fericire, primăvara este chiar ea însăși, nimeni nu cade de fazan dacă se simte deodată mai optimist decât se aștepta să fie, știu asta de la zborul matinal neastâmpărat al unei ”trupe” de fazani.
DSCN5239

Deschis

Doi dintre prietenii lui Felix se vor plimba la Londra în vacanță, de aceea îl întreb dacă ar dori să mergem doar noi doi împreună cu ei, iar Felix îmi răspunde, ”așa și-așa, cu o ușoară înclinație spre dreapta”, aha, înțeleg eu că nu este nevoie de mai multe amănunte, rămânem acasă. Este foarte fericit încă de la sfârșitul zilei trecute, am participat ieri la aproape toate orele clasei sale, ăsta este motivul, de bucurie vrea să îmi întoarcă bucuria, îmi cântă mai mult decât de obicei la pian, apoi îmi povestește despre adorația lui Mr. Bean pentru Beethoven, în timp ce pe fundal pianul redă una dintre sonatele marelui compozitor.

Pentru mine, orele deschise ale școlii au rol informativ, dar sunt mai ales niște încântări. Desigur, nu sunt profesoară zi de zi, de aceea am privilegiul de a mă lăsa sedusă de copii, ce interesant cum se reproduc mereu și mereu aceleași însușiri și roluri într-o clasă, fie ea și de dimensiuni mici, cum este a noastră, independent de instrumentele prin care se exprimă ele, cine ar îndrăzni să ne nege umanitatea, să încerce numai să se aplece asupra copiilor.

O prietenă se bucură pentru mine pentru darul de a admira zilnic răsăriturile, pentru o clipă mă mir, credeam că răsăriturile sunt la îndemâna oricui, însă mă gândesc mai bine, cu mai puțină aroganță la darurile despre care cred că mi se cuvin, ”tocmai eu”, mă mustru, măcar sunt conștientă că le transmit mai departe cu toată umilința de care sunt în stare, răsăriturile maiestuoase ale primăverii timpurii.

 

DSCN5227

Cu simpatie despre melci

Astăzi, prima zi de școală, Felix întârzie. Dacă aș fi în locul lui, m-aș neliniști. De fapt mă neliniștesc fără condiția de mai înainte, deci nu contează covârșitor pentru starea mea cine întârzie. Eu cred că undeva, înaintea noastră, s-a întâmplat un accident. Felix crede că o trupă de melci traversează strada în grabă mare, ca să nu întârzie la serviciu, și de-asta stăm pe loc. Care serviciu, mamă, melcii lucrează de-acasă, îi spun, fiindcă știu ce înseamnă să-ți (con)duci casa în spinare. Da, știu, dar melcii ăștia sunt colegi cu tati, lucrează acolo și sunt cei mai buni lucrători, după tati. Bine, măcar știm cum stăm. Kiti nu se mișcă niciodată ca melcul; fără discuție, nici melcul n-are agilitatea fetei nici în vis (asta cu visul este o presupunere, desigur). Ca atare, Kiti n-ar trebui să întârzie vreodată și nici n-o face, dar asta n-are nici întâmplător legătură cu iuțeala copilei. Ce o poate împiedica pe Kiti sunt propriile ei hohote de râs, fiindcă, se știe, energia necesară râsului în hohote se suprapune peste energia cinetică, micșorând-o pe cea din urmă. Deși râde în hohote nesfârșite ca valurile la țărmul mării, Kiti nu întârzie astăzi la școală, microbuzul ei trece cu mult timp înaintea trupei lui Felix de melci. Horică este prea blazat ca să-i pese de moluște și întârzieri, deci nu-i pasă sau se preface. Dacă se preface, o face bine, iar masca indiferenței  se va usca și va cădea vreodată. Deocamdată ne cade începerea școlii direct în spinare, brutală și grea, ca îmbulzeala din autobuzul studenției mele.

FullSizeRender-007

Note

Europa arde și nu doar baba rămâne să se pieptene, lucidă, lumea se dumirește și, ironic, în vremurile acestui prezent sângeros, își alege un ideal estetic al traiului, libertatea, numai de frumusețea ar învinge!

Liceenii noștri rămân să mocnească în bănci, doar limbajul acrimonios, la modă printre ei, îi înflăcărează, numai de nu i-ar epuiza zadarnic și precoce! In cealaltă parte, profesorii ne suferă de miopie, ei speră inutil să atragă în spațiul lor personal îngustat cât mai multe dintre impersonalitățile pe care le educă, numai de-ar înceta să pretindă respect și sfiiciune și le-ar crește subit acuitatea vizuală. Lumile lor rămân într-un istovitor paralelism de stare.

 

12237976_10208155848204021_7327660463381860518_o

Alegeri chibzuite

Ar putea visa vreodată să fie reprezentantul clasei în consiliul elevilor doar dacă s-ar epuiza visele și visurile, iar dacă s-ar ajunge acolo, cine s-ar mai sinchisi de consilii și taifasuri, așadar nu, să nu mă votați pe mine, nici de vă veți fi gândit, nici de nu vă veți fi gândit la asta, nu este timpul pentru irosit pauzele, deschid o paranteză, la vremea sa, lui Horica i s-a imprimat, oarecum din mers, o funcție în frunte, șeful clasei, apoi, într-un an, i s-a râcâit fruntea cu șmirghelul, plus obrazul, un șef de clasă adevărat ar fi șters tabla măcar, noroc că băiatul ăsta trăia și trăiește încă după principiul sănătos, „înainte de orice să râd”, deci a râs și supărarea n-a avut pe ce să cadă, închid paranteza, despre Felix vorbesc mai sus.

Copiii se joacă împreună, Kiti este judecător, mimează bine chibzuința, băieții stau drepți, în fața liniei dintre două plăci de gresie, eu am rolul povestitorului, Kiti, tu să hotărăști cine este cel mai prostănac dintre ei, Kiti stă și ea drepți cu fața la băieți, apoi se mai îndoaie ușor, doar are privilegiul ăsta, fiind judecător, își prinde obrazul în palma dreaptă, semn bun, apoi își cuprinde și celălalt obraz cu stânga, semn de îndoială, chibzuiește așadar, apoi se îndreaptă cu brațul întins către Felix, dar schimbă brusc direcția și se oprește pe capul lui Horica, vaaaai, băieții nu mai stau drepți, sunt încovoiați de râs, e convenabilă decizia, copilul mare trebuie să fie mai înțelegător și uneori este, copilul mic trebuie să trăiască emoțiile de a concura cu frații mai mari, iar uneori le trăiește, și copilul mijlociu trebuie să intre cumva în schema familială pentru balansare, iar Kiti parcă pentru asta s-a născut, să armonizeze direct sau cu subtilitate lumea.

Procese

Felix vine de la școală extrem de încântat de clubul de spaniolă, de fapt vine, poate pentru prima oară, încântat de la școală, nu că n-ar fi avut până acum destule motive s-o facă (fiindcă a avut), dar poate fiindcă a dobândit un alt grad, mai mare, de libertate odată cu trecerea timpului, o, timpule zburător, ziceam de spaniolă, care chiar este spaniolă, nu ca în prima săptămână, când, tot așa, a venit bucuros de clubul de spaniolă, numai că spaniola n-a fost atunci spaniolă, ci franceză, mă rog, el împărtășește cu noi primele cuvinte pe care le-a aflat, curiozitatea este gata stârnită, ceea ce este întotdeauna un fapt îmbucurător de constatat la copii, desigur, iată un bun măsurător de reușită a școlii. Kiti nu vine de la școală încântată, ba vine plângând, ceea ce nu trebuie să fie o măsură a reușitei unei școli și a acestei școli în particular, bineînțeles, pentru că nefericirile fac parte din noi, cu durere spun asta, durere generică, însă și specială pentru obscuritatea cauzelor ce-o nefericesc pe ea, acum are un plâns domolit, de parcă nu mai are forță să se săvârșească întreg, exploziv, precum l-am perceput la telefon mai devreme în zi, suspină încetișor, închisă în sine, și nu se despovărează decât acasă, când ne trage pe toți lângă ea, pe canapea, și forțează un zâmbet ce-i îmbrățișează delicat năsucul roșu. Apoi pornește ploaia din cer. Ea duce încântarea și dez-încântarea într-un adânc în care se diluează greu, dar se diluează. în timp, desigur, fiindcă toate transformările depind de timp.

Vedere prin ceață

Eh, liceul. Vremea pentru a  cunoaște și note mai mici de nouă, vreme care aduce și supărări, normal. Pentru Horia, supărare ce vine și din simțirea că a dezamăgit comunitatea ochelaristilor. Ne distrăm, distracția are un ușor gust amărui, care mie îmi dă o senzație plăcută-este plăcerea nevinovată, lipsită de vanitate a propriei și sincerei observări. Ne privim critic, totodată ne îngăduim buna dispoziție a unui zâmbet. Dar mamă, nota, se cramponează băiatul, iar rolul meu mângâietor se arată, îi spun că nota este doar o impresie personală a unei clipe, o reflexie a unei stări, pe care i-o produce celui care notează un obiect, un fenomen, o lucrare, ceea ce îl scutește pe cel notat de implacabilul unei generalizări, cu alte cuvinte, o notă nu spune mai multe despre tine, băiatule, decât ar spune un sforăit de-al tău, atâta vreme, desigur, câtă nu sforăi neîncetat. Da, da, mă rog, mormăie Horica, iar cât el mormăie, eu caut în peisajul urban încețoșat din jur un pic de optimism și voie bună, ca să i le arăt și să i le dăruiesc, fiindcă realizez că vorbelor noastre părintești, oricât de iscusite ar fi ele, le trebuie întotdeauna un plus de nerationalitate, de ceva frumos sau bun, să-i țină de cald la suflet copilului, fiindcă din căldura de acolo se hrănește și mintea cea rațională ca să raționeze bine și sănătos.

 

Copilul silitor

Primul profesor de tenis al lui Felix îmi reamintește cât de răzvrătit a fost copilul la început, cum nu voia el să facă ce i se spune, cum îl mai ‘bătea’ din când în când de furie pe profesor ca efect al unei mustrări ocazionale, cum îi arunca diverse cuvinte nu foarte prietenoase în față pentru câte o notă mai mică și despre strategiile noastre comune de a-l ‘îmblânzi’ câte puțin, fără a-l îngrădi totuși în voința lui atât de vehement exprimată. Îmi reamintește de toate astea, fiindcă îl surprinde imaginea de elev silitor pe care i-o fac despre Felix, astăzi un băiat cu aceeași voință fermă, dar cu grijă deosebită pentru lucrurile pe care le pregătește pentru școală. Iată-l, de exemplu, pe Felix de dimineață, în mașină, căutând să despartă ‘elicopter’ în silabe, cerându-mi să îi corectez greșelile, în cazul în care există, pentru scrierea corectă a cuvântului ‘decembrie’, rugându-mă să îl aprob, ‘nu-i așa că ‘iepure’ conține patru de-alea, ‘a, e, i, o, u”?

Acest tip de comportament, să-i zic ‘responsabil’, față de școală este definitoriu pentru anumiți copii în lipsa unor motivatori extrinseci, de exemplu, părinții care le cer anumite performanțe școlare copiilor, eu însămi am fost un astfel de copil. Nu caut să înțeleg acum de ce se întâmplă asta în unele cazuri, însă observ, fără ca acest tip de comportament ‘responsabil’ să fie necesar și suficient marca succesului școlar, că acesta reprezintă totuși comportamentul cel mai dorit de către profesori, așadar acela care va fi mereu recompensat și etichetat pozitiv, adesea în dauna unor tipuri comportamentale ‘altfel’, poate cel puțin la fel de eficiente din perspectiva prelungă a dezvoltării generale a copilului, dar mai puțin apreciate în școlile de masă, din atâtea motive, despre care noi, părinții copiilor școlari, vorbim. Deși părinții acestor copii ‘responsabili’ față de școală se simt recompensați de ‘succesul’ micilor elevi, încerc totuși un mic sentiment de nemulțumire pentru descoperirea în copii a spaimei de ‘eșec’, de recompensare (etichetare) negativă, până la urmă a temerii de a fi ei înșiși, întrucât este firească și dezirabilă dezvoltarea complexă a copilului, care presupune neapărat anumite momente de discontinuitate punctuală, ce se pot percepe negativ de către copii, părinți și chiar profesori.

Matematica din privirea lor – o splendoare!

Mama lui Felix! Mama lui Felix! Îi găsesc strânși în ghemotoace, așezați pe câte o perniță pătrată, albastră, dispuși într-un semicerc cu fețele către Miss, în liniște neobișnuită pentru niște copii de 6-7 ani, iar foarte curând după ce pătrund în sală înțeleg de unde liniștea. Copiii de clasă pregătitoare se află în miezul unui maraton de citit, de aceea fiecare dintre ei ține în mâini câte o foaie tipărită cu câte un text scurt, pentru a fi citit cât mai cursiv, iar Miss, tot cu o foaie în mâini, îi urmărește atentă și îi recompensează sau nu cu buline colorate, după posibilități. Țin în sacul meu multifuncțional printre altele o carte, anume aleasă din biblioteca noastră, în care am punctat două scurte paragrafe de citit copiilor, o schemă a lecției pe care urmează să o țin și două cutiuțe cu recompense și surprize de oferit copiilor, deoarece, nu-i așa, copiii se bucură întotdeauna de acestea. Am o misiune dificilă, pe care mi-am asumat-o cu mult drag, aceea de a le vorbi copiilor din clasa lui Felix despre ce este matematica și îmi iau misiunea cât se poate de în serios, fiindcă eu iubesc matematica, îi văd frumusețea, mă bucur de ea, de aceea sper că acești copii să îmi poată măcar intui vibrațiile, acum, în câteva minute de conectare cu ei. Dar despre asta doar din când în când sau întotdeauna, de fapt, dacă ar fi să mă iau după ceea ce eu însămi cred că este matematica, și anume toată frumusețea intimă a lumii, de la sistemul complex, algebric și geometric al unei partituri muzicale, până la esența simetrică și înălțătoare a iubirii și mult mai departe.

Cine nu a stat vreodată în fața unui grup de copii, gata să îi capteze atenția, simultan și congruent, să nu se încumete să spună cum se face aceasta, nici să nu cuteze să hotărască în locul celor care au trăit experiența minunată despre care spun, pentru că misterioase sunt căile minții de copil, o dată, iar a doua oară, puse să se exprime laolaltă, în spațiul fizic strâmt al încăperii, aceste frumoase minți vor exploda mereu surprinzător. Să nu le îngrădești imaginația în îngustimea conformă a celor cincizeci de minute de temă dată sau, dacă ești nevoit să o faci, să nu uiți că lumea noastră despre care copiii învață este doar una pentru ei, ea nu se divide în domenii separate (decât în scopul cunoașterii profunde), de aceea lasă-i să vorbească, lasă-i să creeze, lasă-i să viseze și să fie liberi.

În schema mea, întinsă doar pe o singură pagină A4, intră întrebarea ‘ce este matematica pentru tine?’,  ‘cum arată o lume fără matematică?’, mai încape un rând despre universul nostru de forme sau matematica din viața noastră de zi cu zi, dar intră și un paragraf despre cum rezolvăm noi problemele de care ne lovim în viață și despre cuvintele-cheie cu echivalente în operațiile matematice din vorbirea curentă. Ei bine, dar copiii trebuie să se exprime, copiii vor să spună și să întrebe, așa că schema mea devine cvasi-inutilă. Copiilor le spui expresia ‘univers de forme’ și ai grijă ca ei să înțeleagă fiecare cuvânt pe care tu îl rostești, iar aceasta se transformă într-o cascadă de vorbe reprezentând forme de tot felul, ceea ce te face să resimți ritmul cuminte al respirațiilor tale, recunoscătoare copiilor pentru ușurința cu care se unesc cu tine. Îi duci cu ajutorul lui Miss, cea care știe de mai mult timp decât tine taina, mai departe în lumea ta și nu încetezi să te lași uimită de cum știu ei să ajungă peste tot și oriunde cu imaginația, suntem deodată cu mii de ani înapoi în timp, suntem și pe Venus, suntem și alpiniști cățărați pe munți fantastici, vampiri însângerați cu sânge fals pe corp sau ne aflăm subit într-o lume alb-negru, tristă, căci este fără matematică. Copiii te îmbrățișează, unii o fac mai puternic, alții, mai timid, ei îți sar de-a dreptul în brațe ca să îți vadă surprizele. Apoi se întrec cu brațele în sus care să răspundă primul, iar numai dacă ar fi să consider dificila încercare de a îl numi pe acela care să răspundă primul, și tot este prea dureroasă pentru tine teama de a nu îi răni pe ceilalți atunci când alegi, tu, profesorul copiilor pe care începi să îi îndrăgești de cum le vezi ochii mari, deschiși către tine.

A fost o oră magică, emoționantă pentru mine, sunt puține meseriile Pământului nostru care să fie atât de pline de strălucire și intensitate ca aceea de profesor. O, Doamne, dacă ați ști!

PS: Mulțumesc Andreei, o Miss frumoasă și liberă în spirit, pentru invitație și, neapărat, pentru ajutor!

Rime copilăreşti

Când găseşte nişte vreme pentru jurnalul mamei sale, Horică o umple citind cu voce tare şi intonaţie potrivită textele neparcurse sau altele mai vechi care îi stârnesc râsul, iar asta se întâmplă destul de frecvent şi e lesne explicabil, nu uitaţi, deseori chiar el însuşi, cititorul, este eroul textului interpretat. Ceea ce a făcut şi aseară cu acest text. Numai că, pe când Horică se întreba în sinea lui, contemplativ, dar totodată dubitativ, ‘oare leuşteanul este atât de nobil încât să mă definească pe mine?’, Felix, care torcea alăturea (cha-cha), auzindu-se asemuit aşa cum s-a întâmplat, a întins boticul de pisică şi a mieunat nervos: ‘ ce prostănac e ăla care a scris că eu sunt rozmarin!’. Bine-bine, mi-am asumat râzând scriitura, dar nu te supăra, poate nu e chiar aşa de rău să fii frunză câteodată, de exemplu, atunci când eşti frunză nu trebuie să mergi la grădiniţă. Hmmm, parcă nu mai e chiar aşa de nervos. Ca atare reporneşte asaltul asupra-mi cu poezia poveştilor lui fantastice, acum despre vulcanii care scuipă salivă roz sau pink (cu kei).

Ca temă la limba română, Horica are de compus zece rânduri care să conţină câteva întrebări retorice. Din întreaga lui clasă doar lui i-a indicat doamna profesoară cui să i se adreseze şi anume dulapului său. Sunt sigură că se va grăbi mâine să îşi citească compoziţia la fel cum s-a grăbit şi acum să mi-o citească mie. Şi Felix citeşte litere şi dă ture prin casă cu o mică hartă în mână. Kiti n-are chef de citit, în schimb e tare grăbită să cucerească fotografiile înrămate de pe rafturile bibliotecii şi să îi răpească harta frăţiorului de parcă e harta ce duce spre nu ştiu care mare comoară. Reuşeşte, iar Felix, în semn de răzbunare, îi refuză dreptul de a fi partenera lui viitoare de tenis, aşa cum ne promisese mai demult, atunci când într-un exces de iubire fraterna a declarat că el va juca tenis numai cu Kiti când ea va învăţa să vorbească.

Înainte de test. Elevii aşteaptă. Profesorul cere copiilor un creion. S-ar părea că nimeni nu mai scrie în ziua de azi cu creionul. Este doar o falsă impresie. Un elev se îndură de profesorul în nevoie şi îşi îndreaptă oarecum cu îndoială mâinile spre fermoarul penarului său. Fiind singura mişcare care animă încăperea toţi ochii o urmăresc deşi motivaţiile purtătorilor acelor ochi sunt diferite şi diverse, plictiseală, curiozitate, emoţia de dinainte de test etc. Copilul cu mâinile vedetă, neobişnuit cu injecţia masivă de atenţie, este intimidat de inedita postură în care se află şi ratează reprezentaţia. Mâinile dobândesc un tremur necontenit şi imperceptibil, apucă totuşi codiţa metalică a fermoarului pe care o deranjează uşor brutal, aceasta transmite mişcarea dezordonată mai departe dinţilor fermoarului care, la rândul lor, eşuează deschiderea progresivă dinte cu dinte transformând-o într-una lamentabilă, bruscă. Din păcate, odată cu ruperea fermoarului se produce şi o erupţie violentă, neaşteptată care, ca o reacţie chimică în lanţ, dă naştere altei erupţii, o erupţie de râsete şi hohote care fac din bietul ‘bun samaritean’ un clovn straniu îngenuncheat dramatic pe podeaua încărcată de conţinutul penarului său: aproximativ treizeci de creioane de împrumut de la Ikea.

‘Mami, azi la grădiniţă Filip mi-a spus că eu nu sunt puternic, dar ştii ce-am făcut eu odată, mai demult, în America? Am ţinut în degetul mic de la picior un bloc înalt de cincizeci de metri până seara!’

How could you?

M-am strecurat tiptil în sus pe scara întunecată şi rece. Am încercat să deschid o uşă, dar nu am reuşit. De aceea am hotărât să intru în camera de unde se auzeau voci de femeie. Am salutat politicos şi am pus o întrebare. Una dintre cele două femei m-a condus printr-un culoar mai luminos decât scara, dar tot la fel de rece. A deschis o uşă doar ca să pătrundem în alt culoar, pe care am găsit uşa. Acolo, în faţa uşii n-am mai avut scăpare, m-au prins. Mi-au aruncat un sac pe cap şi m-au împins în încăpere. Nu m-am împiedicat, m-a ţinut Felix de picior, el nu a fost considerat în schema lor. În schema mea are mereu un loc. Mi-am eliberat faţa şi am rotit ochii de jur împrejur. Mă aflam într-o cameră multifuncţională, cu trei mese înconjurate de scaune, ca trei insule coliniare, cu o imprimantă, tot multifuncţională, suită pe un dulăpior, cu rafturi pentru cărţi, foi, jucării şi alte dulapuri pentru diverse dosare. Apoi cu o a patra masă într-un colţ, pe care se afla un aparat de cafea si o teracotă maro, ca un urs brun imens, în faţa geamurilor. M-am aşezat pe unul dintre scaunele albastre, cu faţa la urs. S-au stins toate luminile în afară uneia, îndreptată spre ochii mei. Au tranchilizat copilul cu un pumn de maşinuţe şi au deschis focul asupra mea. M-au schinjuit fără de milă şi m-au arătat cu degetul mulţimii din ochii lor. N-am plâns şi nu m-am perpelit.

Am întrebat, ce vreţi de la mine?

Nu mi-au răspuns franc, dar m-au somat, ‘dă-i neuroleptice lui Kiti sau…’
Sau ce, n-o mai primiţi? Spuneţi-mi cinstit, aşa cum cinstit vă spun şi eu, acum NU-i dau neuroleptice, vreţi să nu mai vină la şcoală?
‘Nu, nu, dar Kiti deranjează orele, este agresivă’.

Asta este o noutate pentru mine, Kiti NU este niciodata agresivă, ci cel mult autoagresiva, replic.
‘Şi ţipă’.

Dar nu ţipă, în viaţă ei n-a ţipat, emite nişte sunete care da, pot deranja, explic.

‘Şi demonstrează negativism. Vedeţi, vedeţi, ha, ha, vedeţi negativismul ei, nu vrea să facă ce i se cere’. Acum este atentă la mine, mama ei, se răsfaţă, ce frumos râde!, admir.

‘Şi nu ştie să se încalţe, nici să se îmbrace, nu ştie nimic’.

Draga mea Kiti, eşti de râsul lumii, „eşti varză, fată”, ridiculizez.

***

Nu spun că nu îi vom da vreodată medicamente lui Kiti. Dar deocamdată nu credem că este nevoie de ele, iar acest fapt este de neînţeles pentru colectivul şcolii frecventate de Kiti. Fetita este prea specială pentru o şcoală unde toţi elevii iau neuroleptice!

Unu şi cu unu fac doi? Nu întotdeauna!

Nu trebuie să pui capul în pământ, să îţi ia foc capul de la căldura arzătoare a sângelui ce năvăleşte în extremitatea superioară a corpului sau, din contra, să ridici trufaş capul, şi cu el odată, nasul sus, sus de tot, să ataci din senin aşa cum ai contraataca atunci când nu înţelegi. Când nu înţelegi ai de fapt o şansa fantastică de a descoperi. Când simţi că pământul pe care calci se mişcă, te concentrezi, te aduni şi încerci să-ţi întreci aşteptările, redobandindu-ţi echilibrul pierdut. Descoperi că mersul tău se poate armoniza şi pe nisipuri mişcătoare. Înţelegi că sistemul de referinţă se modifică, ai şansa să schimbi perspectiva , să anulezi clişeele după care ai mers până atunci. Şi înveţi că ceea ce până ieri te arunca la pământ, astăzi nu poate decât să te dezechilibreze uşor. Eşti tulburat şi dezorientat în faţa necunoscutului. Dar eşti om şi ai dreptul la demnitatea de a cere ajutor, ca să înţelegi ce se întâmplă cu tine. Să înţelegi de ce nu mai eşti azi aşa cum ai fost până ieri. Dacă nu o faci, vei adânci tulburarea în care te zbaţi şi pierzi încrederea.

Kiti a terminat grădiniţa. De la toamnă va fi şcolăriţă. Cu buchetul mare de flori în braţe am păşit în grădiniţă pentru ultima zi din etapa preşcolară a lui Kiti. Cu mulţumiri pe lângă buchetul de flori i-am spus la revedere doamnei educatoare. Fără nostalgie, totuşi cu o strângere de inimă, am urat ceea ce se urează în situaţiile astea, iar cu speranţă am încercat să descopăr bucuria în ochii educatoarei pentru şansa extraordinară ce i s-a dat prin prezenţa lui Kiti în grupa ei. Nu am găsit-o. Bucuria. Sau recunoaşterea. Am dat însă de resemnare şi neputinţă. E greu şi extenuant să dai. E simplu şi extenuant să ceri.

Suntem excesivi sau deficitari. Suntem dezechilibraţi. Primim necritic şi oferim neempatic. Nu ne plac lecţiile. Nu ne plac profesorii pentru că şi ei, la rândul lor, ne dispreţuiesc (uneori). Suntem mândri şi nearmoniosi. Însă am primit un mare dar. Acela de a putea să descifrăm şi să corectăm încetul cu încetul misterele. Doamne-ajută!

Şcoli „bune”

Să-l mut, să nu-l mut de la şcoala asta?, m-am tot frământat de o vreme încoace. Uite, astea sunt şcolile cele mai bune din zona voastră, mi s-a specificat. Te interesezi ce rezultate obţin copiii la diverse concursuri şi tragi o concluzie: e o şcoală bună sau nu. Buuun. Ia să vedem… Hmmm, nu prea poţi evidenţia şcoli cu mulţi premianţi (ei bine, vreo două mi-au rămas în minte ca având mulţi elevi participanţi la concursuri, dar poate astea sunt şcoli mari sau poate, pur si simplu, aici profesorii isi trimit toti copiii la concursuri), în general găseşti un număr mic, relativ constant de copii cu rezultate bune şi foarte bune de pe la toate şcolile.

Totusi, de exemplu, aflu că o anumită şcoală este faimoasă pentru performanţele naţionale şi internaţionale ale elevilor săi. Îmi ţes în minte un scenariu prin care îl văd pe Horia într-o clasă a acestei şcoli şi îl văd înconjurat de câţiva prieteni, copii educaţi, curioşi şi buni. Dar, absolut întâmplător, aflu despre modul necinstit în care se fac înscrierile acolo. Apoi, pentru a pune scenariul din mintea mea în viaţă, îmi pregătesc o mică prezentare a copilului meu, pe care să o fac în faţa directorului acestei şcoli, gândind că, în ciuda celor auzite despre înscrieri, aş putea avea totuşi o şansă mică. Ei bine, greşit! Nu neapărat dintr-o eroare de logică, în definitiv nimic nu este încremenit în univers, ci din…lipsă de interes. „Aha, sunaţi-mă mâine la ora 8:30 şi vorbim pe îndelete!” „Sigur că da, voi reveni!” S-o cred eu! Sper că nu credeţi că mi s-a mai răspuns vreodată la telefon?

Bună lecţie am primit. Mulţumesc, domnule director! Să-l mutsau să nu-l mut nu mai este frământarea mea. Cel puţin nu acum, în momentul ăsta. Nu şcoala românească are valoarea dominantă în educaţia copiilor noştri, ci noi, părinţii, prin eforturile suplimentare pe care le facem acasă împreună cu copiii, contăm cel mai mult pentru dezvoltarea lor sănătoasă.
Concluzie? Horica va rămâne la şcoala la care este. De ce? De ce nu?

Cat de devreme la grădiniţă ?

A sosit vremea să mă tot întreb.

Într-un mic parc de lângă o grădiniţă ies zilnic copiii cu educatoarea lor (copii mici, mulţi, educatoare, numai una) şi ocupă spaţiul de joacă. Îl ocupă la propriu pentru că se postează pe construcţia din lemn de jur împrejur ca pentru apărarea unei fortăreţe. Este cetatea lor, orice intrus trebuie nimicit. L-am lăsat pe Felix (da, unul dintre invadatori) să încerce să se descurce cu străjerii. După mai multe încercări eşuate acesta a revenit la bază. Iarăşi „tupăat”.

Copiii sunt prea agresivi, i-am spus educatoarei. Da, aşa este, mi-a confirmat ea cu o mimică resemnată, dar şi şmecherească. Pentru că şi-a dat seama că am picat din cer cu aşteptările mele. Câţi ani are băiatul, m-a întrebat. La vară face trei ani. Să ştiţi că nu e prea mic pentru grădiniţă, uitaţi-o pe Ioana, aducând de umeri o fetiţă mică, mică spre mine, ea are doar doi ani şi câteva luni, dar ştiţi ce descurcăreaţă este?

Trebuie să scriu pe hârtie: ce vreau de la grădiniţă? Sincer, dacă aşteptările mele privind şcoala sunt minime, nu văd cum aş putea cere mai mult de la grădiniţă. Ştiu că nu vreau să văd agresivitate şi violenţă la copii. Nu aştept de la un copil de 3, 4, 5 ani să „se descurce”, să înveţe să citească litere, să înveţe 10 cuvinte în limba engleză.

Lista rămâne deschisă.

Tu ai un copil cuminte?

Dimineaţa, la teatru vin mulţi copii de la grădiniţe. Vin în grupuri destul de mari, însoţiţi de câte 2-3 educatoare. Sunt copii cuminţi. Sunt atât de cuminţi de nu-mi vine să cred. Este încă devreme, spectacolul nu a început. Stau pe bănci aproape nemişcaţi. Doar picioarele se bălăngăne într-un ritm constant, nervos. Şi buzele se mişcă fără un ritm detectabil. Dacă vreun copil se ridică în picioare, nu va sta astfel pentru mai mult de o secundă. Pentru că nu este nevoie de mai mult decât să i se strige numele şi să i se arunce o privire dojenitoare îndrăzneţului de către educatoare, pentru ca acesta să revină în poziţia „cuminte”.

Dat fiind anturajul ar trebui să mă simt aproape ruşinată de comportamentul lui Felix. Care se mişcă încontinuu pe metrul lui pătrat: în fund pe bancă, în picioare în faţa băncii, cu faţa la scenă, cu spatele la scenă, cu mâinile cercetând consistenţa barei balconului, cu guriţa testând temperatura ei, cu ambele mâini agăţat de aceeaşi bară, testându-i rezistenţa la săritură, cu un zâmbet initiand un contact cu micul vecin din dreapta, cu întreg corpul arătându-mi recunoştinţă că sunt lângă el. Să încerc să-l opresc? Nici prin gând nu-mi trece! E încă pauză şi e chiar surprinzător şi amuzant să aflu cât de multe lucruri se pot face într-un metru pătrat din afara scenei unei săli de teatru.

***

Altă sală de teatru, acum spectatorii sunt pe scenă. Sunt mititei, cam pe la 2 ani. Au perne cilindrice plate pe post de locuri şi acestea circumscriu zona „fierbinte”. În timpul reprezentaţiei se mai ridică câte 2-3 copii de pe perne. Şi stau în picioare cu ochii fixând actorii. Cei mai mulţi părinţi sau bunici sunt relaxaţi, însă se mai revoltă câte o mamă hiperprotectoare cu propriul copil insistând pe lângă fraţi, mame ale vreunui copil din picioare ca acesta să stea jos, regulamentar pe pernă. „Nu mai vede fetiţa mea!” Deşi aş zice că sunt adorabili copiii când, captivaţi de acţiunea de pe scenă cu ochii lipiţi de ea, fac o mişcare cu corpul lor mici pentru a ocoli „obstacolul”. E o lecţie pentru cea grijulie de la propriul copil. „mami, mă descurc foarte uşor , ,stai !”

***

Cui face bine controlul excesiv? Celui controlat, pentru ca astfel el ar fi copilul perfect, cuminte si respectuos? Celui care deţine controlul, pentru ca astfel el are linişte si i se vor atribui merite deosebite?

Eu cred ca nimănui.

Cred ca miile de experimente făcute de micii exploratori ai lumii sunt absolut necesare pentru dezvoltarea lor. Si chiar aşa, mici, mici fiind, copiii pot sa dovedească mult discernământ in acţiunile lor.

Concluzia este ca se prefera in sistemul de învăţământ stilul autoritar de educaţie a copilului, acesta este agreat si îmbrăţişat de către scoala si părinţi, familie, iar acest fapt inhiba dezvoltarea imaginaţiei, a creativităţii, a respectului fata de ceilalti si a respectului pentru propria persoana, deasemenea limiteaza dezvoltarea abilitatilor critice si autocritice ale copilului controlat excesiv.

De aceea îndemnul meu este: nu faceţi o mândrie din a spune „am un copil foarte cuminte!”

Plictiseala

Exploratorul nostru, cum care, doar l-ati cunoscut, H-008, a fost astazi in premiera intr-o misiune. A fost elev de serviciu pe scoala, de la 8 la 12. A fost o misiune primita fara instructiuni. A aflat totusi ca va trebui sa ocupe un scaun situat langa usa ce da in anticamera cancelariei. Mai departe, e intuitiv.

Ma rog, de data asta H-008 nu si-a mai pastrat din arsenalul obisnuit (arc, briceag, pusca, sapca) decat sapca (la care oricum a trebuit sa renunte date fiind circumstantele). Si, pornit a fost.

Iata impresiile si observatiile din misiune:

Misiunea a fost, desi in mare parte plictisitoare, presarata de mici evenimente haioase la prima vedere, dar in nici un caz haioase la a doua. Iata-le:

1) Stand pe scaunul meu de elev de serviciu si rasfoind o enciclopedie, deodata aud si vad tipetele si plansetele unei fetite cam de varsta mea. Ea iesea alaturi de mama ei (profesoara la noi in scoala cred) din cancelarie in palmele nemiloase si sub tirul de injurii si apostrofari ale insotitoarei ei. „Ce-ai mai fetito, ma faci de ras in cancelarie, nu stii sa saluti?”
In pas spre usa mea, mama s-a mai calmat, fetita-inca nu prea. Ajungand in dreptul meu, o salut. Se uita la mine dusmanos , tace si pleaca mai departe.

2) Sunt in toiul statului. Ma intrerupe o doamna profesoara care apare brusc de nicaieri, grabita. „Baiete, du-te si cheam-o pe doamna F!”, pe un ton rastit. „Dar unde este doamna F?” intreb eu timid si putin speriat. Se uita la mine, parca neintelegand ce am zis, isi face mila si striga: „In cancelarie, unde???”

3) Am primit o vizita in misiunea mea. Un coleg s-a gandit la mine si mi-a tinut companie intr-o pauza. Mi-a spus ce i-a comandat lui Mos Craciun: un ATV adevarat, o pusca cu alice de impuscat pisici adevarate, un porcusor de Guineea (in caz ca nu gaseste pisici-a completat mama) si un play station 3.

Da’ ce-i rau in asta?

Dupa doua zile de stat acasa ca urmare a unei viroze intestinale, ieri, la scoala, Horia sta cuminte in banca asa cum i-am recomandat ca sa nu se epuizeze fizic. Vine o fetita la el si incepe sa-l ciupeasca destul de tare de brate. Horia o roaga sa inceteze pentru ca nu se simte prea bine, ea reactioneaza intocmai. Acasa Horia mi se plange de micul incident, iar eu il asigur ca a fost vorba doar de o dovada de simpatie din partea fetitei pentru el.

Astazi, la scoala, mica faza se repeta. Horia o intreaba de ce il ciupeste, iar ea ii raspunde: „pentru ca esti un prost!”

Ce sa spun? Dovada de simpatie tot ar putea sa fie, insa forma acestei dovezi este destul de neplacuta. Din pacate, cuvinte de acest gen se rostesc zi de zi la scoala de catre copii, dar, uneori, chiar si de catre profesori. Este o alta expresie a agresivitatii vietii noastre actuale. Violenta verbala este cel putin la fel de agresiva ca violenta fizica. In plus, se pare ca este foarte usor acceptata de catre educatori si, mai ales, de catre parinti. Si mai trist este ca, nu doar o accepta, ci nici nu o mai vad. Este o prezenta constanta, s-a banalizat. Nu scapam de ea cu amenintari, asa cum nu dezvatam un copil sa loveasca alti copii, batandu-l. Nici chiar lectiile gen „dirigentie” care oricum lipsesc cu desavarsire in ciclul primar nu ar putea sa schimbe situatia radical.

Exemplul personal are cel mai puternic impact. Astfel ca voi incepe cu mine insami si imi voi promite sa fiu si mai atenta la atitudinile si comportamentele mele. Mai ales cand conduc!!!