An-tan-te dizer-mane-me

Poema Felix

Mami plus tati egal copil,
mami ori tati egal copil-copil-copil,
tati minus mami egal copil.
Toate socotelile cu mami și tati duc către copil.

Cap are două înțelesuri,
o dată, cap este capul nostru, al oamenilor,
a doua oară, cap este cana din care își beau englezii ceaiul.
Sunt distractive cuvintele cu două înțelesuri.

Dă-mi ochelarii de pe jos, Kiti,
am spus, DĂ-MI OCHELARII,
mulțumesc, Kiti, pentru că mi-ai ridicat ochelarii de pe jos.
Surioarele cu autism sunt foarte ascultătoare.

Mami, cine crezi că este mai frumos dintre mami și zid,
dar dintre mami și tati,
dar dintre Horica și mami?
Nu, nu-ți face griji, îi iubesc pe toți!

 

Citesc întâmplător reflecțiile de mai sus,puse în jurnal exact acum un an,
iar formatul în care sunt tipărite pe pagină,
realizez în clipa asta,
mă obligă să îl respect.
Iată-mă, așadar, pusă în situația de a îmi forța imaginația,
ca să gândesc în versuri,
fie ele și albe.

Întâmplarea, zic, e direcția vieților noastre.
Astăzi, un an,
astăzi, acum,
Felix îmi vorbește despre Kiti,
așa cum îmi vorbește despre șoricelul care a traversat pădurea,
și despre extraterestrul de pe Jupiter,
și despre cei doi prieteni imaginari,
Spotu și Scottu cu doi ‘t’,
(doar o vorbă despre nașterea lui Scottu cu doi ‘t’,
iarăși o întâmplare,
întâmplarea unei poticniri verbale,
este fericită întâmplarea, desigur),
adică ingenuu și cinstit,
îmi spune,
m-a prins de braț aseară pe hol,
și m-a chemat în camera ei cu un tuguit tainic de buze,
de parcă ar fi știut despre visele mele aventuroase
și despre secretele magice ale nopții
sau despre bucuria de a trăi în poveste,
eu am urmat-o încântat,
surioara mea,
draga mea surioară haioasă,
apoi am acceptat invitația ei de a juca cu mâinile
acel joc al fetelor, știi tu,
An-tan-te
dizer-mane-me,
iar după ce am jucat,
Kiti a zâmbit fericită,
așa cum mestecă fericită biscuiți,
m-a luat de mână
și m-a scos din camera ei,
cerându-mi apă prin semne.

Așa mi-a povestit de dimineață Felix,
o întâmplare cu o surioară cu autism,
desigur, una fericită,
altfel de ce i-ar fi sclipit ochii mari?
Și i-ai dat apă, am vrut să știu,
ca să leg capăt de capăt de întâmplare,
deși legătura s-a făcut și fără întrebarea mea utilitaristă.

Nu, nu i-am dat,
fiindcă n-am avut,
mi-a răspuns Felix,
iar Kiti nici n-a cerut mai departe
pe scară ierarhică,
semn că setea i-a fost cumva ostoită.

Frăţiorul meu, de Horică

Pentru frăţiorul meu cel mic,
Un drăguţ şi un pitic
Scriu această poezie
Scurtă şi frumoasă
Ca o reverie.

Pijama cu litere,
Tricoaş cu stickere,
Asta poartă Dede
Când e cuminte
Şi râde.

Atunci e el activ
Şi găseşte un motiv
Să se plângă de ceva
Nu ştiu ce,
Un…tra-la-la.

Am adus şi la sfârşit
Poezia unui pinc
Despre care scriu acum,
Despre care scriu.
Acum.

Fascinaţia muzicii în versuri

La ora de muzică din dimineaţa de vineri
se strâng din familii copiii cei-mai tineri
să danseze, să cânte, să bată şi tobele,
să zdrăngăne-inelele aproape cu orele,
pe ritmuri mai lente, apoi mai vioaie,
cu vocea şoptită, apoi ţipătoare,
să-nveţe copiii ce-nseamnă contrast,
să-l vadă, să-l ştie, deşi-i mult mai vast.

Fiindc-a stat azi acasă-mpreună cu noi,
deci mama, sunt eu, şi cu ei amândoi,
iar pentru că lecţia-i acea de mai sus,
împreună cu Felix, pe Kiti am dus
la ora de muzică din dimineaţa de vineri,
când se strâng din familii copiii mai tineri
să danseze, să cânte, să bată şi tobele,
să zdrăngăne-inelele aproape cu orele.

Pe conturul rotund, perfect de covor
Copiii se-aşază să cânte în cor,
Ajutaţi de mămici grijulii, iubitoare,
atente ca pruncii să-nveţe să zboare,
pe ritmuri mai lente, apoi săltăreţe,
de trec şi vecinii să ne dea bineţe.
Şi-ncep a cânta cântecele cu foc,
ce chiar şi pe Kiti o mişcă din loc.

Ei nu-i place-n cercul rotund de covor,
ci-n spate-şi găseşte un cald locuşor,
îşi strânge cu grijă vreo patru pernuţe,
le-aşază-n picioare ca nişt-umbreluţe
cu care-şi acoperă trupuşorul ei mic,
doar doi ochişori se mai văd numa-un pic.
Se teme s-arate că-i place cântarea,
dar ochii-o trădează, i-arată mirarea.

Piticii tot cântă şi-aproape de ei
o mică prinţesă (dar mare pe lângă ei)
începe să cânte cu „la, la” un ton
cu o voce gravă, zici că-i bariton.
Atuncea copiii se-ndreaptă spre ea,
Îi zâmbesc cu candoare, e sigur că vrea
să se joace, să cânte, să danseze cu ei,
la fel ca şi-acasă cu cei doi lei.

Şi Felix e mândru de-a lui surioară,
c-atrage copiii, că-i face să sară,
o strânge în braţe, o trage de mână,
iar Kiti e-atentă ca o mamă bună.
Împreună, de mână, se-nvârt pe covor,
în cercul acela tare-înfricoşător,
acuma că teama şi frica au zburat,
se bucură cu Kiti o fată şi-un băiat.

E mama, sunt eu, şi cu ei amândoi,
ne retragem discret, e petrecerea-n toi,
de la ora de muzică din dimineaţa de vineri,
când se strâng din familii copiii mai tineri
să danseze, să cânte, să bată şi tobele,
să zdrăngăne-inelele aproape cu orele,
pe ritmuri mai lente, apoi mai vioaie,
cu vocea şoptită, apoi ţipătoare.

Copiii sunt îndrăgostiţi de povestea lui Apolodor pe care o tot citesc în ultimele zile şi încearcă să compună versuri şi să găsească rime. De aceea, pentru ei, dar mai ales pentru Horia, care nu a participat la frumoasa noastră oră de muzică de astăzi, am încercat să compun niste versuri care să-i povestească despre ziua de azi şi despre fascinaţia muzicii asupra copiilor, în general, şi asupra lui Kiti, în special.