Acum, în timpul târgului de carte la care nu am cum să ajung, mi-am reamintit de visul de a-mi vedea ilustrată povestea în versuri pentru copii de 6-10 ani scrisă cu câțiva ani în urmă. În mintea mea ilustrațiile nedesenate sunt superbe, desigur, doar că nu pot să le materializez, de aceea vor rămâne nedesenate, ha, ha.
Este o poveste comică în versuri despre vacanța la bunici a unui băiat foarte atașat de aceștia, dar mai ales de bunicul său. Intâmplările prin care trec bunicul și nepotul sunt amuzante și inedite, iar legătura bunic-nepot este deosebită și autentică. Băiatul-erou este inspirat de cei doi băieți ai mei. Iubesc muzicalitatea poeziilor cu rimă și cred că aceasta este una dintre cele trei chei decisive pentru dezvoltarea armonioasă a minții și sufletului copilului (pentru mine, muzica este matematică, iar fără de ea nu pot trăi.
Dacă vă place, dați-mi un semn!
Așadar…
Capitolul întâi. Felix
Felix e-un băiat drăguț,
e isteț și nu-i grăsuț,
e sportiv, chiar și artist,
foarte rar mai e și trist.
Are părul auriu
și-un năsuc portocaliu,
urechiușe delicate
(chiar de sunt mai depărtate)
și-o guriță zâmbăreață
de te-ntrebi, ”o fi paiață?”,
el cu mâinile deschide
degete arahnoide,
picioarele-s alungite
(cu șosete găurite).
Când vorbește oareșce,
e haios deoarece
zâmbetului răpitor
îi sclipește-un dințișor,
iară râului, rățuștei, Rică
ce îi ies rar și cu frică
li se face rrrrr-ul mut,
ce să zic, astfel încât
emisiunea lui nazală
(recunosc că e hilară)
i-a adus nemiluit
porecla de rârâit.
El adoră toți cățeii,
pisicuțele și mieii,
furnicuțele și peștii,
șopârlanii cei tereștri,
găinușe, bibilici,
lebede și rațe mici,
vaci, măgari,
căluți sau capre,
orișicare vietate,
copi-sau necopitate.
Capitolul doi. La pescuit
Intr-o bună dimineață
Felix a plecat la piață
cu bunicul său iubit
(mai în glumă zis ”țicnit”)
după râme și momeli
și în plus alte tocmeli
rânduite de bunica
harnică precum furnica,
fericit nevoie mare
dinainte de culcare
pentru ce avea să vie,
(asta da copilărie!)
după prânzul delicios,
greu să fie mofturos,
aventura mult visată
extra-ordinar plasată
între două dealuri line
urci, cobori patru coline
pân` la iazul bucurat,
zice că-n pește bogat,
are crap, caras junesc,
peste somnul românesc,
așadar pescar să fie,
expert în zootehnie,
sau, mă rog, un amator,
va să zic-un iubitor,
adicătelea chiar doi,
nepot, bunic, iară apoi
cum mai devreme vă spuneam,
nu mai repet ad litteram,
odată prânzul terminat,
ce poate fi mai minunat?
cu undițe, năluci și râme,
desigur luate chiar anume,
în aventură au pornit
cei doi și visul de-mplinit.
In pitoreasca așezare
a iazului din jos, din vale,
ca o oglindă orbitoare
sclipește apa de la soare,
și zâmbetului răpitor
iar îi lucește-un dințișor,
căci bucuria este mare,
o superentu-ziasmare,
a băiețelului drăguț,
știți, Felix, cel deloc grăsuț,
de-a pururea un iubitor
de tot ce mișcă, și cu dor.
Deodată, pe neașteptate,
se mișcă valuri pasionate,
pe Felix undița-l trezește
(în niciun caz ardelenește)
cu mult temperament s-agită
se zbate rău înnebunită,
copilul strigă: ajutoor,
bunicule, nu vreau să mor!,
bunicul sare-n apărare
nepotului îi dă crezare.
Noroc că mâinile-și deschide
cu degetele-arahnoide,
ia undița nedomolită
întâia dată răscolită.
Cu patru mâini cam tremurate
pe-o biată undiță-ncleștate,
proptit de malul răbdător
se luptă ca un matador
(sau cel puțin așa zicea,
aproape că și el credea)
un grup de doi, un mic și-un mare,
mereu la mare căutare,
să scoată monstrul apelor
de dragul întâmplării lor.
Brusc de sub ape se ivește,
atenție mare, ce mai pește,
un cap imens cam pătrățos,
curios, de pește mustăcios,
cu ochi lucioși și rugători
de băiețel trezit în zori,
cu botul plat și agățat
de nylonul desfășurat.
Atunci bunicul îi cedează
lui Felix ce s-emoționează,
cu drag și generozitate,
așa e la maturitate,
rolul: pescarul principal,
iar el, supusul său loial.
Si cum adoră toți cățeii,
pisicile, căluții, mieii,
Felix se milostivește
de nu-i mai trebuie niciun pește,
el zice cu un glas șoptit:
bătrâne somn, fugi liniștit!
Capitolul trei. La patinaj
Intr-altă zi, tot dimineață,
când Felix nu s-a dus la piață,
fiindc-a dormit, doar e vacanța
de vară, și nu e în Franța,
ci la bunici, treci munte, deal,
într-un oraș de prin Ardeal,
bunicul său, știți, cel iubit,
în glumă zis ”bunic țicnit”,
dorind să-și bucure nepotul
(ar face absolutamente totul),
l-a animat năstrușnicia,
desigur, fiind în cârdășia
întregii tagme de bunici
glumeți și calzi de pe aici,
să-l ia pe Felix la plimbare
dar nu oricum, ci, vai, călare.
Deci, așadar, zis și făcut,
bunicu-a luat cu împrumut
de la soția lui Vasile
patru patine cu rotile
(pentru că de-asta sunt amici),
sunt două mari și două mici.
Si au pornit alunecând
pe rolele ce le fac vânt
prin cetățuia feudală,
ce apariție ireală!
Îți vine să te veselești cu ei
atât se cred de paralei,
se-ntrec râzând, fac piruete,
se miră alături două fete,
iar bunului nu-i vine-a crede
de-acest curaj de a purcede
azi, după patrușcinci de ani,
la patinaj de veterani.
In timp ce rolele rulează
și vorbele nu încetează
(Felix îi cere o poveste,
”bunicule, să-mi dai de veste,
când vei dori să-mi spui un pic
de mult, de cînd erai tu mic,
iar de se vor epuiza
poveștile sau dumneata,
vei fi în stare de asediu
să-mi spui și de când erai mediu!”)
ajunge ziua pe-nserat,
(bunica s-a îngrijorat)
cei doi patinatori repezi
dau să se-ntoarcă, când să vezi,
pe-aleea îngustă a cetății,
rătăcitor pe firul vieții
pândea speriat, cu suflul scurs,
nimic mai mult decât un urs!
Un urs real de peste deal
într-un oraș de prin Ardeal
este un fapt surprinzător
poți spune chiar îngrozitor,
de-aceea Felix și bunicul
vrând să-l evite pe voinicul
au dat să-ntoarcă împrejur
nici vorbă să îi dea ”bonjour”,
dar când să-ajungă înapoi,
tiptil, cu tact, ei amândoi,
bunicu-și pierde echilibru’
și un cutremur de calibru
se-ntâmplă când se prăbușește,
se-neacă-n praf, apoi tușește.
Din fericire ursul brun
ajuns aici din alt cătun
de bunicuțu-mpiedicat
cu siguranță s-a speriat,
cutremurul l-a zdruncinat
pe ursul brun (și pe băiat),
pe fugă-ndată el s-a pus
și pe vecie s-a dat dus.
Capitolul patru. Final
A fost odată ca niciodată
într-o cetate îndepărtată,
într-o frumoasă vacanță de vis
care cere neapărat un permis
de veselie și bună coabitare,
prietenie și nemaipomenită stare,
un băiațel isteț și mult iubit
deasemenea un vis abia-mplinit,
știți, băiețelul acela drăguț
și care nu este deloc grăsuț,
ce face sport și este-artist
și foarte rar îl vezi și trist.
El este Felix, copil bucuros,
degrabă simțitor, neîndoios,
care cu mâinile pașnic deschide
abile degete arahnoide,
ce socotește ușor în minte
și-i place să citească, ia aminte,
doar cărți frumoase și bogate,
dar și enciclopedii cam late,
mai joacă șah și tenis des,
ne cântă la pian ales,
iar când vorbește oareșce,
e foarte comic deoarece
zâmbetului său răpitor
în soare îi sclipește-un dințișor.
De asta toată lumea îl iubește,
fantastic ca într-o poveste,
dar mult mai tare decât ea,
îmbrăcată des în catifea,
o fustă roșie și-un tricou,
sandale roz și un șal nou,
mămica lui, ea îl iubește,
cu-mbrățișări îl ocrotește.
Povestea mea de v-a plăcut
vă-ndemn s-o luați de la-nceput,
apoi țineți-o tot așa
până când nu veți mai putea.
