Happy

Nu suntem destul de antrenați, nici destul de mulți să ne „batem” cu familia Von Trapp din Sunetul muzicii, în plus (sau în minus), capul familiei (nu) s-ar hazarda să urce cu noi pe scenă, cât despre Kiti, ea ar urca, de ce nu, mai ales că măcar un Do-Re-Mi tot ar cânta. Și totuși am cântat o parte din noi, jumătate (din patru) plus unul, și mult ne-am mai bucurat. Până și Horică în cele din urmă, deși împachetarea instrumentelor sale a durat mai mult decât instrumentarea propriu-zisă de pe scenă. N-am îndoială că generozitatea cu care a fost binecuvântat acest copil îi este fericirii sale premisă. Nu i-ar putea refuza, deci nu i-a refuzat, lui Felix, nici doamnei profesoare invitația de a încheia recitalul de pian cu momentul inedit pe care instrumentul său preferat îl poate obține, iar despre refuzul meu, întrucât și eu am primit invitația de a cânta, acesta nu încape lângă bucuria lui Felix de a mă avea alături, încă o bucurie însemnată. Mărturisesc că mi-a fost mult mai ușor să cânt cu ajutorul gândului că  sunt Kiti, cum mi-ar fi plăcut să se întâmple, și pot spune că mi-a ieșit transpunerea, deși Kiti nu se împiedică așa cum am făcut-o eu când m-am îndreptat către scenă. Este deja al doilea moment în ultimele săptămâni când reușesc să îmi descopăr natura intimă doar fiindcă-mi imaginez că sunt altcineva, dar nu oricine. Din perspectiva asta, timiditatea mea nu pare decât mecanismul necesar de protecție a esenței mele artistice. Fascinația matematicii nu face bine la timiditate, dar nici rău, așadar rămân să-mi socotesc împăcată trăirile, deschisă mereu la a căuta răspunsuri la întrebări de genul „ce-ar fi, dacă aș fi x în împrejurarea y?” Și Kiti iese la socoteală cu bucurie alături de tatăl ei, mai ales că a ieșit bine după un combo epuizant în dimineața asta.

 

dscn5482-024

 

dscn5482-037

Armonii

Îmi dă o stare bună să descopăr zeci de copii de toate vârstele înaintea recitalului de pian al școlii și nu mă gândesc prea mult la o eventuală apatie a părinților în alegerea studiului pianului, ca urmare a unui fason colectiv mai degrabă decât a unei convingeri personale, am încredere deplină că undeva, cumva, poate la un nivel greu de intuit, muzica și instrumentul care o emite ordonează fericit o lume sau mai multe. O lume intimă ordonată, o lume-reper pentru un viitor spirit critic sau esența ființării omului liber.

Tot așa, cu drag le observ copilașilor neliniștea din picioare, acolo unde se găsesc, sub claviatură, dinamica încântătoare a picioarelor este o oglindă subtilă a personalităților și încrederii micilor interpreți. Poți recunoaște adesea tensiunea trupului, timiditatea sau dezinvoltura temperamentului, dar și stăpânirea de sine și siguranța pe care orele de studiu le înlesnesc, însă nu este neapărat acesta motivul pentru care jocul picioarelor mi se pare atât de atrăgător, ci motivul se leagă în înduioșătoarea inerție a gestului copilăresc din timpul exercițiului pentru maturizare, un gest bineînțeles permis, mai ales când se întâmplă ascuns de propria privire.

În altă ordine de idei sau poate chiar în aceeași (iată unul din gândurile mele optimiste), în drumul nostru (lung) către școală ajung împreună cu băieții (desigur, nu pentru prima oară, deși puținătatea expresiilor fetei ne poate scuza entuziasmarea) să hotărâm că dacă există vreo certitudine pe lume în ceea ce o privește pe Kiti în afara iubirii ce i-o purtăm, atunci aceasta trebuie să fie înzestrarea copilei cu simț muzical, pentru că iat-o din nou pe Kiti fredonând voce de clarinet și alte instrumente, în ton congruent cu cel de pe fundal. ”Ce folos?”, s-ar putea întreba pragmaticul și ”oare?”, ar putea pune la îndoială scepticul, numai că atât folosul, în primul caz, cât și exactitatea, pentru celălalt, sunt noime inventate atât timp cât bucură pașnic un grup simțitor de oameni.

DSCN5287-002

Când vor zbura câinii

Mă îngrijorează grădina amorțită de gerul nopților, nimic nu pare să-i miște pe dedesubt. Asta îmi amintește de teama și disperarea unei seri din timpul sarcinii cu Kiti, plâng și-mi ciocănesc abdomenul, îl mângâi cu nervozitate și plâng, implorând copilul nenăscut să-mi dea un semn. Doar o cârtiță (sau poate mai multe) face toată forfota pe dinăuntrul și la suprafața grădinii terne, iar asta mă nemulțumește. Dar Kiti râde mult și molipsitor, din motive necunoscute, ceea ce, observ, nu mă mai obosește, cum o făcea nu de mult, ci din contră, mă binedispune, de unde trag concluzia că sunt mai zdravănă la trup și la suflet decât eram ori că am mai îmbătrânit puțin ori amândouă. Fata râde, râd și eu, în ciuda temerii privitoare la grădină, iar Laura o visează pe Kiti, deși corect din punct de vedere temporal ar fi să spun că fata râde, Laura o visează, iar visul ei mă face să râd. (Oricum, mulțumesc pentru râs și pentru grija pe care și-n vis i-o porți copilei. Și, să nu uit, mulțumesc pentru cele două cămăși superbe!) În oraș înfloresc magnoliile și sălciile, iar mie îmi vine-n gând ideea tristă că plantele noastre vor înflori când vor zbura câinii. Din fericire ăsta nu este cel mai deprimant gând, întrucât ciulesc urechile către camera de muzică, de unde ies plutind în aer niște cățeluși sensibili și veseli. Ei sunt conduși dintr-o joacă la pian de către Felix, care-și exersează imaginația muzicală, inventând ritmuri simple și, desigur, își exersează degetele. O iau împreună cu Kiti (suntem doar noi trei acasă) într-acolo, pornesc să captez cu telefonul forma finală a creației, băiatul îmi permite s-o fac, iar în tot timpul ăsta rămân încremenită de drag, deși Kiti părăsește voioasă și hotărâtă încăperea, stăpână absolută peste casă, liberă să încalce toată mulțimea de interdicții și reguli, ale ei și numai ale ei, dar îmi asum riscul ăsta, așa cum îmi asum și eventualul dezastru domestic ce ar putea rezulta, numai că, din fericire, rămân doar cu încântarea din partea ambilor copii, nici vorbă de vreo altă responsabilitate de asumat. Mulțumesc!