Mamă, vrei să-ți povestesc?

Povestește-mi, iubitule, despre impresionanta ta luptă cu monstrul lacustru, spune-mi despre năluci, drilluri, trăsături sau twistere, despre observare și răbdare, nu uita de furnicăturile și hărmălaia de impresii în valuri crescătoare ce te-au trecut când prădătorul a fost pe cale de a fi prădat, cum a fost cu încovoierea undiței și măiestria inginerească a mecanismului complicat al mulinetei, adu-mi aminte despre cât de inconsecvent percepi timpul curgător și cât de fericit te poate face asta, pentru că simți timpul lung al așteptării ca pe o clipă dacă ești binecuvântat cu pasiune, iar clipa întâlnirii ca pe un dar, răsfăț al sufletului, deci prelung și percutant, povestește-mi despre forța antrenată a brațului și inteligența mâinilor tale, apoi despre eșecuri și învățăminte, despre stropii periculoși pentru ochii tăi miopi în lentile erupți din pasiunea viețuirii, a ta, a monstrului, a lacului, și mai spune-mi din timp în timp, „mamă, stai să auzi grozăvia’, fiindcă îmi faci ochii să lăcrimeze de bucurie, fără să am cel mai mic interes în arta pescuitului luată ca atare, izolată de tine, tu spune-mi în continuare, înconjurându-mă concentric cu pasul tău și vorba ta pasională prin bucătăria mișcătoare, căci ea mă împinge de colo-colo, eu n-am habar de ce mă învârt pierdută în ea, spune-mi, nu mă menaja, și iartă-mă că apuc printre frazele tale scumpe să-mi las bucuria de a fi destinatarul impresiilor tale să se amestece cu uimirea și nerăbdarea pe care orice istorisire autentică le naște, apoi cu întrebarea, ce am făcut pe lume ca să merit atâta iubire si incredere?, și neapărat, mulțumesc!

 

17991743_1456644881076346_968991818885851677_o

 

 

Simultanee

Stimulat de reînceperea școlii, de dimineață am vorbit cu Felix despre…alte lucruri. Mi-a spus că pe planeta lui Spotu, copiii cu autism poartă o noapte întreagă o brățară specială și se vindecă. Doar șapte mii de diamante costă brățara, dar nu te întrista, mami, o sută de diamante acolo înseamnă o sută de lei la noi. Apoi mi-a povestit de fratele lui Spotu, nu mai știu ce-a zis despre el, dar mi-a atras atenția când a afirmat că acesta este un frate extraordinar, așa ca Horia. N-aș fi putut rămâne indiferentă la o atare remarcă, mai ales că ieri, ca întotdeauna, a venit de la aventura duminicală de pescuit a celor doi frați, certându-se cu Horia și promițându-i, tot ca întodeauna, că nu îl va mai însoți. Aventură, da, cea mai cea aventură, inclusiv pentru noi, părinții, care am recepționat următorul mesaj telefonic trimis de Horia, ”mamă, sunt în stare de șoc!”, urmat desigur de explicațiile pline de patos ale întâmplării șocante, o întâlnire excepțională și o luptă cu un monstru acvatic, un somn cât pescarul mare, dar oricum mai mare decât pescarul mic, hi, hi. Între timp și simultan, școala a reînceput cu un Felix gata stimulat și un Horică pregătit să simuleze alături de mii de liceeni un examen de bacalaureat, ceea ce a și făcut după o vreme, nu suficient de multă, întrucât nu i-a ajuns să transcrie totul de pe ciornă, cu toate că el este un tip matur și eficient, împotriva vârstei și tendinței de normare a școlii. Din fericire, primăvara este chiar ea însăși, nimeni nu cade de fazan dacă se simte deodată mai optimist decât se aștepta să fie, știu asta de la zborul matinal neastâmpărat al unei ”trupe” de fazani.
DSCN5239

Stiu că știuca mușcă

‘Câinele care latră nu mușcă’ nu spune mai nimic despre cum arată câinele care mușcă, dar, și dacă ar spune, nu ar fi destul de interesant, întrucât pe Horică nu l-a mușcat un câine, ci l-a mușcat o știucă de două degete. Nefiind ranchiunos, Horică a iertat-o, iar știuca i-a mulțumit și i-a promis să-i îndeplinească trei dorințe. In felul acesta, ambii, știuca și Horică, au rămas împăcați în lumile lor, acvatică și terestră, știuca- trăind senzația nălucitoare de a fi pentru o clipă un peștișor de aur, iar Horică- încrezându-se în promisiunea știucii de a reapuca momeala băiatului odată și-odată. Intre timp, Felix, care dobândește exponențial cunoștințe în domeniul pescuitului de la fratele său cel pasionat, a scos din lac o altă știucă, imediat după încă altă știucă, ceea ce l-a umplut de invidie mândrie pe povățuitorul micului învățăcel. Aici povestitorul (nu povățuitorul) deschide o paranteză [în paranteză fie spus, acestuia îi sunt tot atât de trebuincioase excursurile, cât îi sunt unui programator instrucțiunile condiționale, (dacă înțelegi ce vreau să spun- foarte bine, treci mai departe; dacă nu înțelegi ce vreau să spun- nu-i bai, treci mai departe)], așadar deschide o paranteză în care subliniază condiția contradictorie, natural compatibilă cu fericirea, a educatorului în general, aceea de a oscila între bucuria de a transmite idei și tristețea de a înțelege limitele menirii sale, ca să vezi de ce iubirea pentru elevii săi îi împlinește educatorului viața. Tot răstimp, Kiti și-a îndesat mâinile în buzunarele hainei și nu și-a făcut defel griji pentru câinii, știucile și, în general, animalele care mușcă sau nu, ceea ce, desigur, nu este neapărat întristător, cum nu este nici îmbucurător, întrucât, vezi mai sus, pe Horica tocmai l-a mușcat o știucă de două degete. Dar, cum am spus, fata și-a vârât degetele împreună cu mâinile în buzunare. Fiind una dintre acele zile de toamnă târzie însorite, noi două nu am cules roadele toamnei, ci am cules flori de câmp, cu care ne-am împodobit solar spiritele și viu chipurile, ceea ce am făcut și cu cățelușele noastre dragi (vezi fotografia). Limpeziți de griji și ifose (unora le-au ieșit chiar prin sânge, nu doar respirator, vezi știuca mușcătoare), ne-am sălășuit cuminte între noi, apoi.