Urmarea

De fapt ieri, când am pornit să scriu în jurnal, nu am vrut să scriu despre această atingere, dar (ador când mi se întâmplă așa) eu am pornit, însă alt-cineva sau alt-ceva m-a pornit să mă caut pe sub epidermă și chiar mai adânc, iată pentru ce astăzi sunt recunoscătoare, mulțumesc. Si totuși, o altă atingere magnetică mi-a atras privirea, iar propriile mele a-tipicuri, manierisme, de care însă sunt conștientă și pe care refuz să mi le explic, (nu că aș putea să o fac), au născut gândurile conexe și, paradoxal, paralele. Kiti, desigur, fiindcă dacă există în spațiul meu contiguu un om care să îmi dea impresia că îmi stă uneori în putință să ghicesc gânduri și intenții și să unesc în enunțuri esențiale vorbe nevorbite, apoi să integrez auditiv vibrații nevibrate, amăgindu-mă fugar că omul acesta sunt eu, atunci acesta nu poate fi decât ea, Kiti. Iat-o pășind prea clocotitoare către cinci zări, matematic țintite, pe pantele ascuțite ale unghiurilor unei stele imaginare minuscule căzute în mijlocul bucătăriei, mereu pe acestea și numai pe ele, mereu până în vârfurile lor, și iat-o zăbovind bizar într-unul din vârfuri, pe un colț de stea mai puțin abrupt ce o ține mai mult decât o secundă, în fața unei uși încuiate (pentru a diminua vertijul spectatorului), apoi plecând fruntea odată cu obrazul pentru a atinge cu ele broasca metalică rece, atât, apoi revenind. Aș putea să cred că este unul dintre ritualurile pe care le inventează ca s-o țină întreagă, dar gestul ei pare mai degrabă o trebuință cât se poate de pragmatică de a-și stinge clocotul ce-o mână și o mână zilele astea, ce reconfortant!

548979_4791834043842_455838201_n